Ancore… Encore?

în Ancore contemporane Autor:
foto: din arhiva personală
Bunica Sofia Ionescu, căsătorită Nanu. Tânără mireasă la Chiriacu

            Pentru rubrica „Ancore contemporane” a revistei Memorie culturală (memorieculturală.ro) am ales o ancoră puternică: bunica Sofia Nanu de la Chiriacu. De la părinți și bunici, de la cei care s-au păstrat în amintirea noastră poate mai degrabă ca imagini ale „lumii de ieri” cum frumos spune Stefan Zweig, ne rămân chipuri, cuvinte, vieți; aș putea la fel de bine să le numesc „ancore”, fiindcă în aceste genealogii moștenite sau minuțios resconstituite din mărturiile contemporanilor mei, îmi găsesc sursa de inspirație, de frumusețe și de consolare. „A ancora” înseamnă, aflăm în DEX, a fixa, a lega temeinic. Sensul poate fi și acela de a coagula, de a crea refugiu, stabilitate, de a oferi adăpost în fața a ceea ce este vremelnic și schimbător; a găsi poate un remediu nestatorniciei noastre. A face, ca Nichita, un nod, un semn care să dureze în timp, transfigurându-l.

            Ancorele mele, ca scriitor, sunt cuvintele. Meșteșugul ancorelor s-a schimbat de-a lungul timpului; la fel se întâmplă și cu limbajul. Cuvintele zămislesc povești. Poveștile devin chivote ce poartă, de la o generație la alta, viețile oamenilor despre care dau mărturie. Timpul pe care o navă îl petrece ancorată în rada portului se asemănă cu răgazul care ne este dăruit, uneori neașteptat, pentru a reflecta la sensul lucrurilor. Aflu că există diferite tipuri de ancoră: „ancoră bloc”, „ancoră cu brațe oscilante”, chiar și „ancoră de corp mort”, ale căror denumiri par să sugereze similitudini cu tot atâtea feluri de a aștepta. Există popasuri rodnice, adăstări fecunde în meandrele Mnemosynei, dar sunt și destule așteptări moarte, ancore care devin piedici, prilejuri de încremenire, pricini de împietrire, de poticneală. Esențial rămâne faptul că nici o călătorie (nicio viață!) nu poate fi imaginată fără ancoră, începutul și sfârșitul drumului, alfa și omega unui pelerinaj în lume și, cel mai important, către noi înșine. Poate că nu ne este dat tuturor să străbatem mările, dar fiecăruia îi vine rândul să străbată anii. „Marea” și „Timpul” au fost dintotdeauna un cuplu reușit în imaginația artiștilor. Primul nume care îmi vine în memoria afectivă este cel al Virginiei Woolf, urmată de Iris Murdoch. Ca sonoritate, Debussy. Ca imagine, William Turner. Și o ancoră: privirea bunicii Sofia, cu care vorbeam îndelung despre cărți, muzică, pictură, călătorii reale sau imaginate. Ea nu obosea niciodată. Era ca o corabie frumoasă, meșteșugit șlefuită printr-o educație aleasă, neclintită când trebuia să înfrunte viața, o ancoră de un fel aparte al cărei nume, dacă nu a fost inventat încă, ar putea fi chiar al ei, Sofia. O ancoră muzicală, ca un Encore

            Vă invit să o descoperiți, într-un fragment din Cartea cuvintelor chivot.

*

„- Împlinisem optsprezece ani în 1942… M-am trezit devreme în dimineața logodnei și am venit la Chiriacu. Floarea și Alexandru Nanu, părinții lui și rudele erau acolo să ne întâmpine, puseseră masă mare în curte. Am primit de la oficiul poștal din comună zeci de telegrame de felicitare, așa era pe-atunci. Mi-au împletit părul în cozi-telefon, rochia mi-a croit-o mama după un model din revistele de modă. Ne-am dus mai întâi la fotograf.

…Văd doi oameni gata să se iubească fiindcă i-a adus viața împreună. Erau pregătiți pentru asta, erau educați. Privirile lor sunt pline de acea inteligență și de acel simț al vieții capabil să unească doi străini pentru totdeauna. Bunicul studiase teologia la București, își dăduse licența cu traducerea unui teolog german. Bunica are privirea educată a tinerelor fete de la liceul Regina Maria din București. Îmi arată o poză cu ea în uniformă, încerc să disting numărul matricol. Studia engleza cu Mary Polihroniade și-i plăceau drumețiile în munți. Drept dovadă, următoarea fotografie o arată cocoțată într-un copac, pățania din copilărie n-a speriat-o! În cele mai grele clipe, bunica Sofia a știut mereu să-și găsească refugiul într-un loc înalt, de unde viața se vede întreagă, păstrându-și nealterat înțelesul. Școala era școală pe vremea aceea, continuă bunica, trecând la pagina următoare. O văd cu Pelaghia în curtea pensionului… Ne învățau să fim bune soții, mame, gospodine dar și doamne în societate. Știam să spreciem o carte, o muzică, un obiect de artă. Aveam abonament la Ateneu, nu pierdeam nici un concert, soră-mea Coca era înnebunită! La atelier învățam să croim haine dar și să pregătim o masă bună pentru oaspeți. Pe vremea regelui, aveam cu ce. Dar după ce au venit comuniștii și ne-au luat tot, m-am descurcat cum am putut. Cumpăram ațică și coseam noaptea hăinuțe la copii, am făcut de toate… Aici tocmai ne pregăteam de o plimbare la Șosea.

*

Bunica râde. Ne pune masa. Veselă aleasă, de sărbătoare. Lucruri simple și frumoase care te fac să te simți ca un rege. Noblețea e rodul simplității, al bunului gust. La fel cum o viață bună e rodul decantării. Bunica aruncă ce nu e bun, fără ezitare. Are îndemânarea de a deosebi firescul, a învățațt să se deprindă numai cu frumosul, chiar și în vremuri în care oamenii au fost schilodiți de urâciune. O rugăm să mai povestească. Spune Anică, spuneeee, îmi răsună în minte un ecou de acasă. De fapt, aici sunt acasă.

– Da, am făcut de toate, spune bunica. Comuniștii ne-au luat aproape tot, însă trebuia să ne creștem copiii. Am învățat să cresc și porci și vaci. Acum nu mai am putere… Mă uit pe gemulțeul din bucătărie spre grajdul care a rămas gol. Acolo țineam o vacă cu lapte, continuă ea, pentru gemeni. Într-o noapte a venit șeful responsabil cu colectivizarea, a intrat în grajd și a tras bietul animal după el. Atunci eu, fiindcă nu puteam să-mi alăptez copiii, am dat fuga în casă, am luat gemenii din pătuț și i-am pus lui în brațe: dacă iei vaca, ia și copiii că eu nu am ce să le dau să mănânce. Asta ne-a salvat pentru un timp… Ne-au lăsat vaca dar l-au chemat pe bunicul Iulian la secție și l-au bătut zdravăn până i-au sărit dinții din gură. Credeau că ascundem averi pe undeva. E adevărat că am ridicat casa pe ruinele conacului celor din neamul Bălăceanu-Stolnici, care a ars la 1907. Când săpam pentru fundație am găsit sub ruine masa încărcată cu resturi de oase și blide, semn că fugiseră în toiul unui ospăț. Eram bănuiți c-am fi găsit vreo comoară îngropată prin grădină!… Privesc pe geam, luna picură argintie pe frunzulițele cerate ale tufelor scuturate care s-au înmulțit printre meri și gutui. Încerc să-mi imaginez cum arăta livada pe vremea când bunicul Iulian tundea pomii la milimetru.

– Trebuia să găsesc ceva de făcut! Pentru o vreme am fost profesoară la școala din sat, am predat franceză… Mă uit la colecțiile de romane franțuzești frumos aranjate în bibliotecă. Da, continuă bunica, eu și soră-mea citeam tot timpul, ieșeam cu romanele și când pășteam vaca, nu mă despărțeam de ele niciodată! În fiecare decembrie pregăteam cu copiii de la școală un spectacol pentru sărbători. Începeam cu „Tatăl nostru” și cu cântarea „Trăiască regele!” A venit și anul de pomină 1947. Știrile ajungeau mai greu până la noi la Chiriacu, de unde să citesc eu ziarul în dimineața aceea? Era un cer mohorât, cu moină. Frig și zloată. Tovarășii de la colectiv se aliniaseră în spatele căminului cultural urmărind atent mișcările copiilor de pe scenă. Asta m-a mirat din cale-afară, ce să caute ei la căminul cultural? De obicei se înghesuiau prin crâșmă… Spectacolul începea în modul obișnuit. La „Trăiască Regele” ne-au tăiat curentul! Ne-au arestat, pe mine și pe Iulian, spunând că am uneltit împotriva orânduirii comuniste. Nu știați că regele a fugit din țară? Nu, de unde era să aflu? Tocmai când ni se întocmea dosar pentru complot, a dat telefon vărul meu care lucra la minister, a lămurit lucrurile și așa am fost eliberați.

*

…Strângem masa și răsfirăm din nou fotografiile, bunica răstoarnă o cutie veche, acolo sunt cele care n-au mai încăput în album. Multe sunt deteriorate, sau dubluri. Îmi amintesc de timbrele pe care le consideram de importanță secundară și pe care i le oferam la schimb Lenuțicăi… Dar chipurile din acele fotografii erau unicate, fiecare își avea propria poveste și era de neînlocuit. Însă viața, așa cum o trăise bunica Sofia, o obligase de multe ori la selecții dure. Viața nu era prăjitură, spune ea, dar asta nu însemna că era lipsită de gust, de savoare. Dimpotrivă…

– Uite, am lucrat și la grajdurile comunale. Aici sunt eu la birou, pe post de contabilă. Învățasem matematici bune la Regina Maria. Am inventat un sistem de plată a salariilor ca să nu mai stea oamenii la coadă, după o zi de muncă la câmp… Da ce mai duhnea acolo a balegă și a murdărie! Cât am trăit, eu n-am răbdat mizeria. Am chemat două femei care m-au ajutat să spoiesc pereții apoi am frecat podelele cu motorită până le-am făcut să lucească. Am pus covoare și am atârnat pe pereți reproduceri după Cezanne și Renoir. Am spălat și tăurașii, i-am făcut să arate ca la expoziție. Când a venit inspecția, nu mai știau unde se află. Florica umplea păhăruțele cu rachiu. Îi spuneau: Florico, tu o singură treabă ai: când vezi paharele goale nu sta, umple-le!… Ah, și mai erau muștele, o invazie. Mi-am luat un plici și cum le vedeam, nu le iertam. De la prima oră se auzea în toată clădirea, plici, plici. Îmi rămăsese numele așa! Când mă căuta cineva, secretara spunea: ascultați nițel! Dacă auzea plici din hol spunea: tovarășa Nanu e la birou!

– Bunico, pot să împrumut cartea asta? Găsisem A la recherche du temps perdu

– Luați mamă ce vreți… Da, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez ca bibliotecară în sat. Era vraiște, cărți vechi, rupte și aruncate. Am făcut curat lună, am aranjat volumele pe autori și curente, așa cum văzusem la Regina Maria. La început lumea nu prea venea să citească, mergeau mai degrabă la cârciumă. Până când am început să le povestesc romanele lui Jules Verne! Poveștile circulau din gură în gură, stăteau la coadă să le împrumute, făceau schimb între ei, comentau care mai de care romanele! I-am învățat și teatru, am făcut cu ei un cor pe voci și am câștigat Cântarea României. Ne urcam toți într-un tractor și mâncam pepeni pe drum. Uite, aici sunt eu în costum național, primisem o ie veche din Sibiu… Dar comuniștii tot mă urmăreau, să mă prindă cu ceva. Au vrut să mă dea afară de la bibliotecă, să-mi ia cărțile. Spuneau că răspândesc idei periculoase. Au pus pe cineva să facă dezordine în bibliotecă, să răstoarne o călimară, să spargă un geam. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină și cei de la centru în inspecție, mi-au făcut raport și m-au chemat a doua zi la județ, la Giurgiu. Mama sărmana își frângea mâinile. Intră inspectorul-șef și-mi spune: aud, tovarășa Nanu, că nu păstrați curățenia în bibliotecă. Noi prețuim cultura, poporul are nevoie și de hrana asta. Cum se poate, am găsit și pânze de păianjen, scrie aici negru pe alb, citiți și dumneavoastră în procesul verbal!… Mama era gata să izbucnească în lacrimi. Când colo, dând ochii roată prin birou, mi-a venit și mie bine să răspund: Tovarășe, eu sunt singură în biliotecă și fac curat, mă ocup de toate. Dar aici la dumneavoastră în birou, unde fac curat atâtea persoane, iată, au uitat o pânză de păianjen în fereastră! Așa era, inspectorul și-a înghițit limba contemplând păianjenul care-și vedea de treabă, chiar deasupra creștetului lui pleșuv…

*

…Luna stropește podeaua cu răgazuri de lumină melancolică. Greierii își ascut piciorușele în aerul cald, în ultimele rămășițe ale verii. În sufragerie, ziua noastră împreună pare să nu se mai termine. Bunica și nepotul joacă tabinet și canastă, jocuri de societate lungi, menite să adune laolaltă oameni care cunoșteau plăcerea de a se privi unii pe ceilalți, nu doar la televizor. Îi urmăresc cu genele grele de somn, legănată de miresmele potolite ale toamnei. Le scapă șușoteli și râsete înfundate, licăriri de bucurie care mă iau prin surprindere, la granița dintre lumi.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Mergi la Început