Eliberarea modelelor

în Dreptul la memorie Autor:
Cortegiul sacrificaților – Memorialul Sighet

Una dintre bucuriile mele atunci când sunt la Sighet este să stau lângă ușa Memorialului privind și comparând expresia celor ce intră în muzeu – calmi și distinși, pregătiți pentru o descoperire intelectuală mai mult sau mai puțin indiferentă – și a celor ce ies, uneori după ore lungi de vizitare, transfigurați ca de o experiență existențială, purtând pe chip o lumină izvorâtă – în pofida suferințelor aflate – din descoperirea forței binelui de a se fi întrupat în destine umane, în modele. Pentru că nu cred că există ceva care să lipsească lumii noastre mai mult decât modelele umane, acele personalități care să aibă curajul de a-și trăi ideile, de a le încerca pe propriul destin ca să le dovedească autenticitatea și de a fi gata să le plătească valoarea, dacă e necesar, cu prețul propriei existențe. Iar tinerii sunt cei mai frustrați de dificultatea – poate chiar imposibilitatea – de a găsi modelele de care au nevoie pentru a înțelege, pe viu și concret, criteriile care separă binele de rău, pentru a avea puterea și știința de a opta.

Paradoxul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet este că – prezentând istoria represiunii cu sutele sale de mii de victime – nu este totuși un loc al înfrângerii condiției umane, ci al descoperirii puterii ei. Tinerii care vizitează Memorialul nu-l părăsesc deprimați de răul pe care l-au descoperit mai mare decât bănuiseră, ci încurajați, treziți de revelația că binele nu putuse fi înfrânt, că, iată, existaseră oameni care nu putuseră fi convinși să se trădeze trădându-și convingerile.

Suferințele descrise pe zidurile de la Sighet și îndurate acolo sau la Pitești, Gherla, Aiud, Râmnicu Sărat, nu se datorează unor pedepse hotărâte de zei ca în tragediile antice, ci refuzului de a se dezice de propriile idei ale unor oameni care – indiferent dacă au fost academicieni care au refuzat minciuna sau țărani care au refuzat colectivizarea – au avut forța morală să rămână ei înșiși și să nu poată fi înfrânți nici prin moarte. Un exemplu: istoricului Gheorghe Brătianu – închis între pereții Sighetului, i s-a promis redarea averii, catedrei universitare, locului din Academie, cu minima condiție de a scrie că Basarabia nu aparține României, iar Gheorghe Brătianu a refuzat și a murit la 54 de ani pe locul refuzului său. Câți dintre tinerii României de azi cunosc acest episod al istoriei noastre care ar trebui să se afle în toate cărțile de școală ca un exemplu de rectitudine morală și, în același timp, de patriotism. „Țara îmi poate cere să mor pentru ea, patria nu îmi poate cere să mint” scria filozoful Ion. D. Sârbu, fiu de minier și asistentul lui Blaga, trecut îndelung prin închisorile comuniste, care după ’89 avea să fie descoperit ca unul dintre marii scriitori ai perioadei comuniste.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet este o instituție unică în felul ei pentru că este în același timp muzeu, centru de cercetare și școală. Iar această a treia parte a definiției sale nu se referă doar la Școala de Vară – care timp de 18 ani a strâns câte o sută de participanți în fața cărora au conferențiat zeci de istorici, sociologi, scriitori, lideri de opinie români și străini – ci chiar la finalitatea pentru care a fost creat. Pentru că el, Memorialul, nu a fost gândit ca un drum spre trecut, ci ca unul spre prezent și viitor, fragmente de timp care n-au cum să crească și să se dezvolte sănătos fără a-și ține rădăcinile în pământul istoriei. O istorie care trebuie să-și elibereze modelele din muzeu pentru a le permite să fie descoperite de generațiile mereu următoare.

Ana Blandiana - scriitoare, autoare a peste 25 de cărți publicate în română și a peste 50 de volume apărute în 26 de limbi. Considerata element "reactionar", în perioada comunista, intre anii 1959-1964, 1985, 1988-1989, i s-a luat dreptul de a publica, iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori (singurul samizdat românesc) și au fost traduse în numeroase limbi ca dovadă a cenzurii din România. Importanta revistă londoneză Index of Censorship i-a dedicat un număr special. În luna mai 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995 a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent. Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*