Milenarii si memoria

în Editoriale Autor:

Granitele s-au topit. Pentru noi, „acasa” poate fi oriunde in aceasta lume ». Fara patima si perfect echilibrat, tanarul aflat in dreapta mea a verbalizat ceea ce gandeste (probabil) o intreaga generatie. „Millenials” (sau „milenari” – cum i-a numit chiar el) – caci despre generatia lor este vorba – nu mai idolatrizeaza „iarba verde de acasa”, nu mai tin atat de mult la „pomul care era acolo si acum nu-stiu-cati-ani”. Lumea e a lor – nu doar la figurat – si felul lor de a fi reflecta tocmai acest lucru.

Ruptura fata de generatiile anterioare este evidenta. Discursurile (uneori prea) lacrimogene legate de „dorul de (a)casa”  – pe care le primim, totusi, cam des de la inaintasii nostri – genereaza o reactie prompta si ferma: Noi (milenarii) va intelegem, insa timpurile s-au schimbat si noi suntem altfel, vrem altceva, functionam diferit.

Fiecare generatie si-a creat propria soarta. Si, de cele mai multe ori, aceasta a presupus o negare, o respingere a credintelor si a valorilor promovate de generatiile anterioare.  Probabil, dorinta de a avea un nou inceput, un „punct zero” propriu, amplificata si de contextul (mereu) diferit, a determinat aceasta opozitie continua, generatoare de conflicte. De  aceasta data, cu „milenarii”, ceva e totusi diferit. Anterior, chiar daca „cei noi” au daramat constructia anterioara, fundatia a fost pastrata. Radacina a ramas, indiferent de cat de mult si de diferit am evoluat. Acum, insa, pentru cazul „milenarilor”, nu mai reusesc sa vad aceasta „radacina”.

Propriul EU („eu sa fiu mai bun”, „eu sa reusesc”, „eu sa…”) capata prim planul din ce in ce mai mult. Si totul in jur incurajeaza aceasta abordare – „10 pasi prin care TU poti deveni lider”, „Rutina care TE va face mai eficient”, „Cartile care ITI vor schimba viata” s.a.m.d. Intr-o lume interconectata, noi ne deconectam – atat de cei din jur cat, mai ales, de radacina care ne „alimenteaza” pe toti.

Pentru a deveni ceea ce suntem (uman, social), pentru a progresa si a evolua, ne-am bazat pe si am folosit tot ceea ce umanitatea a creat si a dezvoltat inaintea vremurilor noastre. Teoriile, ideile, principiile, legile, normele, valorile, credintele etc – toate aceste elemente, impreuna, constituie memoria noastra culturala (indiferent ca vorbim de cultura tehnica sau cultura politica sau orice alt tip de cultura). Prin aceasta memorie culturala am reusit si reusim sa evoluam ca specie umana. Iar ea se regaseste in radacina noastra, pe care o avem/ o simtim, indiferent unde ne-am afla si tot ea are grija (printre altele) de tot ceea ce inseamna dezvoltarea, performanta si succesul nostru (al fiecaruia si al tuturor).

Individualizarea excesiva, accentul asupra ego-ului si deconectarea din comunitate reprezinta, de fapt, incercari de „dezradacinare”. De data aceasta, insa, nu mai vorbim de o dezradacinare spatiala. Granitele nu mai exista, localizarea aproape ca nici nu mai conteaza.  Specific pentru „milenari”, are loc o dezradacinare spirituala. Ei sunt in permanenta indemnati sa se scoata din context, sa faca tot ce e mai bine pentru ei, sa fie aparte – dar nu in sensul bun – ci in sensul izolarii si anonimizarii totale.

Apare un paradox (aproape) dureros: interconectarea tehnologica (celebra social media) reduce interactiunile umane directe si produce, de fapt, o amorfizare a comunitatii, in care, cu cat „grupul” este mai mare, cu atat mai singur si mai rupt de grup este individul. Concomitent si cauzal, presiunea asupra individului creste. Conform legilor fizicii, fortele aplicate unor suprafete din ce in ce mai reduse determina amplificarea presiunii. Iar, in cazul nostru – pentru „milenari” – grupul care ajuta la disiparea si amortizarea presiunii nu mai exista. Totul se concentreaza asupra fiecaruia dintre ei.

Mai mult, fortele exterioare se intensifica permanent. Se asteapta de la ei (si de la noi, pe langa ei) rezultate imediate, actiuni rapide, termene limita, angajamente si angajari continue. Sunt(em) angrenati permanent in ceva, cu putine momente libere, doar pentru reflectie. Iar atunci cand le avem, presiunea apare din alte surse. Fiecare element, fiecare detaliu din memoria culturala este pus la indoiala, este contestat, este cercetat. Nimic nu mai este sigur,  clar dovedit. Fiecare (posibila) ancora trebuie desprinsa, iar reperele eliminate.  Totul pare concertat in a induce individului o stare de stres, de nesigurantala nivel psihologic.

Astfel, dezradacinarea poate avea loc fara vreo opozitie. Un individ care nu are asigurate confortul si siguranta psihologica, nu va mai avea aspiratii, nu va mai dori sa se realizeze personal si profesional. Pentru el, memoria culturala va insemna doar memoria imediata, usor de rescris si de influentat. Ii se va putea aplica mult mai usor principiul bonsai – in varianta sa mai putin buna.

Bonsai (sau „gradinarit in tava”) reprezinta stiinta de a creste plante si arbori miniaturali, similari ca forma si aspect cu arborii in forma naturala. Cresterea lor este fortata, insa. in spatii mult mai restranse decat cele ce le sunt necesare in mod natural, iar hranirea cu apa si ingrasaminte este una minimala. Toate pentru a le da o forma care sa aminteasca de arborii naturali si, mai ales, sa sugereze varsta inaintata, maturitatea plantei.

Controlul crescatorului asupra plantei obtinute prin acest procedeu este unul total. El/ea decide cat de mult ii permite sa creasca, cata hrana primeste si ce forma poate lua. Bonsai presupune ca radacinile plantei sa fie mici (trebuie sa aiba loc in ghiveci) si cat mai la suprafata. Fiecare arbore tip bonsai creste singur si separat de orice alte plante. Prin urmare, maturitatea plantei este sub control, iar totul se concentreaza asupra aspectului exterior. Desi ar vrea sa sugereze maturitate, par mai degraba doar imbatraniti. Iar rolul lor este unul decorativ, departe de multiplele roluri pe care le poate avea un arbore natural.

Si se pare ca, pentru noi toti – dar, mai ales, pentru „milenari” – scopul final este „comunitatea” obtinuta pe baza de…bonsai. Trebuie sa „dam bine”, sa crestem ca in mediul nostru natural (chiar daca totul in jur este viciat), sa ne multumim cu cat primim si, cel mai important, sa avem fiecare, propria radacina cat mai superficiala, cat mai slaba si cat mai la vedere.  Vom fi separati, in propriul nostru „ghiveci”, imbatraniti dar nu maturi, miniaturi a ceea ce ar fi trebuit, de fapt, sa fim.

Putem sa nu ajungem acolo. Dar pentru asta, ne trebuie (printre altele) interactiune umana, grija fata de cei din jur si multa atentie la tot ceea ce constituie memoria noastra culturala. Nimeni nu contesta dreptul fiecarei generatii de a si croi propriul drum, de a si construi propria lume. Insa, fundatia (radacina)  trebuie pastrata, protejata si valorificata.  Fara ea si fara componenta ei principala – memoria culturala, suntem expusi si usor de manevrat, indiferent din ce generatie facem parte.

(Visited 23 times, 1 visits today)
 

Catalin-Teodor este redactorul-sef al revistei online de jurnalism cultural "Memorie Culturala". El crede ca fiecare dintre noi putem deveni mai buni in ceea ce facem, in fiecare zi. De aceea, prin articolele publicate, prin seminariile tinute, prin sfaturile oferite, incearca sa puna in aplicare acest crez.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Editoriale

Arca lui Noe

În perioada Triodului, premergătoare intrării creștinilor în Postul Mare
Mergi la Început