Nostalgii vieneze – Klimt (II)

în Forumul artelor Autor:

„Arta este un contur în jurul gândurilor.” (Gustav Klimt)

Viena a fost primul oraș din „lumea liberă” pe care l-am vizitat după 1989. Poate și de aici pasiunea pentru Klimt, ale cărui fresce le-am descoperit vizitând Universitatea din Viena. Am avut drept ghizi un cuplu de români care reușiseră să fugă peste graniță „pe vremea lui Ceaușescu”… Am trecut frontiera într-un container. Nu aveam nimic când am ajuns la Viena, el a făcut rost de o chiflă și a împărțit-o cu mine. Acum predăm amândoi la Universitate… Pentru cei care nu au trăit în „vremea lui Ceaușescu”, întâmplarea poate părea ca desprinsă dintr-un roman science-fiction… Ajunsesem în dimineața unei zile de vară, prin 1995, la Viena, în Gara Centrală, după o călătorie aventuroasă de o zi și o noapte, înghesuiți într-un vagon de dormit. Deschideam ochii într-o lume nouă, unde oamenii arătau diferit, clădirile, mașinile, vitrinele colorate, parcă și lumina avea o altă calitate, făcând totul să pară luxuriant, aproape neverosimil. Aveam la dispoziție numai zece ore în Viena, după care urma să luăm un alt tren spre Zurich. Ce să faci mai repede? Gazdele noastre ne-au organizat un picnic ad-hoc, cu sandviciuri (eram un grup de aproximativ cincisprezece elevi, cei mai mulți la liceu) după care ne-au urcat în tramvai, pornind într-o aventură contra-cronometru prin orașul lui Klimt… Bulevardul Wiener Ringstraße cu palatele lui fastuoase și casele particulare chic, Opera de Stat, impunătorul Burgtheater în stil neobaroc, Muzeul de Artă, Universitatea… împodobită odinioară de frescele lui Gustav Klimt, distruse în 1945. Medicina, Filosofia, Jurisprudența... lucrări care, la vremea respectivă  (1900-1907…) au fost stigmatizate ca lipsite de cuviință, șocante pentru gustul estetic al unei generații încă adânc înrădăcinate în clasicism…

Medicina, Klimt (fragment)
sursa foto: en.wikipedia.org

Apoi întâmplarea a făcut să-mi pierd tocul ochelarilor; am primit altul cadou, cu Sărutul lui Klimt…. Spre seară, ne-am plimbat prin parcul Palatului Schönbrunn, urmărind osteniți peștii roșii din lac, noi, ultimii turiști în acea seară la Viena. Seamănă cu Schloss Kammer, așa cum l-a pictat Klimt… Ai părul înfoiat și roșu, ca femeile lui Klimt… Îți place Klimt? Deja, în imaginația mea, personajele începuseră să-și vorbească…

Am părăsit Viena în seara aceea târzie de vară, cu nările pline de mirosul teilor din Schönbrunn, visând la o plimbare cu Klimt… Până când acest lucru se va întâmpla, mă întorc în imaginație la Viena cu personajul meu, Iacob Tauber, în anoTimpul splendorii

Schloss Kammer on the Attersee IV, 1910 – Gustav Klimt
sursa foto: en.wikipedia.org

*

            „Gara din Viena. 12 octombrie 2016. Orele 09.15. Mă trezesc, e impropriu spus. Am ațipit un ceas spre dimineață. Scrisorile lui Maximilian m-au ținut treaz. Nici n-am simțit cum alunecă noaptea într-o nouă zi… Am strâns cu grijă foile îngălbenite și le-am pus la loc în rucsac. În câteva minute cobor. Martin Schloss, un fost coleg de Conservator, mă așteaptă pe peron. Îi recunosc silueta deșirată și pistruii roșcați care-i ornează pomeții proeminenți. Un violonist excelent. Altul pe care destinul muzical l-a urmărit încă de la naștere. Uneori am puternica senzație că muzica e o predestinare, sau cel puțin o chemare aparte. Martin mă îmbrățișează, îmi smulge valiza grea din mâini înainte ca eu să pot protesta. Eu n-aș putea fi atât de generos, sau poate că generozitatea mea, câtă este, se ascunde sub o timiditate pe care cu greu ar putea s-o biruie cineva. Îmi spune că a găsit un apartament în apropiere de parc. O să-ți placă, ai să vezi, camera ta are vedere spre turlele catedralei Sfântul Ștefan… Conduce încet, fără să se grăbească, lăsându-mă să admir priveliștile orașului pe care l-am mai văzut o singură dată în copilărie, într-o vacanță cu Anna. Trebuie să fi avut vreo cinci ani, fiindcă îmi amintesc doar frânturi de conversație și câteva imagini.

            – Ce spui bătrâne, s-au mai schimbat lucrurile pe aici, nu-i așa?

            – Ăsta-i destinul fiecărui loc, să se schimbe, uneori mai repede decât cei care locuiesc în el.

            – Ți-am făcut un program imposibil…

            – Adică?

            – Repetiții până o să cazi de oboseală, după care începe viața de noapte…

            – Oh, te implor, după o lună de insomnii în Franța, chiar vreau să dorm.

            – Tinerețea nu doarme!

            – Parcă spuneai că-s bătrân…

            – Doar când visezi în exces… Lasă, în două zile te pun pe picioare.

            – Întotdeauna ai fost ambițios, Martin. Din păcate, nu o să avem timp să le facem pe toate.

            – Chiar nu mai poți să rămâi?

            – La sfârșitul săptămânii trebuie să fiu la Hamburg…

Ajungem aproape de piața centrală, trecem pe lângă zidurile vechi ale Conservatorului, de-a lungul bibliotecii cu arhitectură barocă. Martin încetinește ca să admir în voie fațada împodobită cu fresce și coloane din piatră.

            – Te-ai hotărât unde vei rămâne?

            – Viena sau Roma… poate Paris, nu știu deocamdată.

            – Ei bine, dacă te vei decide pentru Viena la capătul acestui an sabatic, dă-mi de știre, voi face din tine un vienez autentic… Martin m-a încurajat mereu. Poate și pentru asta prezența lui mă odihnește. Accelerează până ce ajungem pe-o străduță lăturalnică, lângă un parc cu verdeață. Clădirea e veche dar frumos renovată, și-a păstrat patina de odinioară. De-a lungul balcoanelor din fier forjat urcă firișoare de viță sălbatică și iederă cu floricele albastre, ca într-o amiază de Pissaro. Adulmec un miros discret de caprifoi. Pe o culme întinsă la etajul trei o pereche de brațe albe pun la uscat un cearșaf.

            – Helga, Helga, uite cine a venit!

            – Helga?

            – Ei, nu te uita așa insistent. Și mai ales, nu arbora privirea asta timorată… E o valkirie autentică, să nu te lași dominat de ea.

            – N-am mai cunoscut niciodată o valkirie.

            – Ne-a pregătit un prânz de-al ei… nici asta să nu te intimideze!

Martin îmi ia valiza și urcăm în liftul art nouveau care-și începe ascensiunea scârțâind pe scripeții vechi. Închid ochii, ciulesc urechile și adulmec mirosul închis al zidurilor răcoroase, intuind ceva din tinerețea vieneză a bunicului. Maxim știa de la Sofia Voinescu, străbunica mea de la Văleni, că generalul Tauber voise să devină pianist. Elfriede Tauber ascultase mereu Bach, era firesc ca pasiunea să se transmită fiului. Nu suntem numai fruct de carne ci și roade ale spiritului. Sunt pe lumea asta frumuseți care ne urmăresc de dincolo de timp și, într-o clipă doar, găsesc o cale de-a se înfiripa în noi fără să ne dăm seama decât mai târziu, când ele fac deja parte din destinul nostru…Ușa se deschide la etajul trei, ultimul de altfel, simt zăpușeala venind dinspre mansardă. Pe pereții holului strâmt vopsit în verde joacă fulgi de lumină palidă. Prin ferestrele deschise intră parfum amărui de frunze uscate. Privesc în jos spre parcul unde se joacă copiii, îngropându-se în mormane de aramă vegetală.

            – Aici?

            – Adulmecă mirosul de ton adus din mările nordului, cum poate să-ți scape?

            – Iartă-mă, eram cu gândul aiurea.

            – Lasă, te vindecăm noi…

Valkiria își făcu apariția, surâzătoare, cu un ștergar pe braț, invitându-ne în salon. Era de fapt o garsonieră destul de spațioasă, înaltă, care comunica printr-un hol îngust cu camera mea. Am salutat-o timid apoi am profitat de dispariția ei subită în bucătărie ca să mă instalez comod.

            – Revin într-o secundă, tonul meu se arde!

Avea o voce de soprană coloratur, era limpede de ce Martin o numise valkirie. La impresia sonoră se adăuga și statura ei impresionantă, ai fi spus că se înrudește cu zeii mitologiei norvegiene. Fața albă și netedă ca porțelanul, pieptul generos și brațele puternice, pasul zvelt și siguranța mișcărilor, totul se armoniza plăcut în această…

            – Cum spuneai că o cheamă?

            – Helga…Te rog să nu cumva să-i spui valkirie, mulți fac asta și nu rămân nepedepsiți.

            – În ce constă pedeapsa?

            – Nu știu. Am avut grijă să-i rostesc numele corect, cel puțin până acum…Te aștept dincolo, mă duc să-i dau o mână de ajutor.

Camera era micuță, despărțită de a lui Martin printr-o ușă interioară. Pereții erau acoperiți cu tapet vechi în culori stinse. Din tavanul înalt cobora un candelabru de alamă cu patru brațe și becuri economice în formă de lumânări, acoperit fiecare cu câte un mic abajur din hârtie cafenie. Dulapul și măsuța erau noi dar se potriveau prin discreție cu restul obiectelor din cameră. Un fotoliu și un lampadar, pianina așezară lângă fereastră. Martin o mai folosea uneori, acum mi-o cedase pentru câteva zile. Mi-am trecut degetele peste claviatură, era bine acordată. Aș fi putut să repet chiar și aici… cine știe, nu cred să fi scăpat cu totul de insomnii. Mai ales după ce am început să citesc scrisorile lui Maximilian…

            – Iacob, vii?

            – Imediat!

M-am schimbat în grabă și am străbătut holișorul îngust de-a lungul căruia erau puse ghivece cu caprifoi. Cei doi mă așteptau, Martin aprinsese focul.

            – Miroase a lemne, ca acasă…

            – Eu sunt Helga.

            – Iacob, îmi pare bine…

            – Martin mi-a vorbit despre tine.

            – Ar trebui să fiu îngrijorat?

            – Nu, deloc, îi reproșez mereu că nu are suficientă imaginație.

            – Asta ce înseamnă, întrebă Martin, prefăcându-se încruntat.

            – Vreau să spun, dragule, că n-ai putea născoci nimic rău despre nimeni. Pentru tine toți sunt buni și minunați… Înțeleg, Iacob, că ai concert peste două zile. Emoții?

            – Nu atât din cauza concertului, cât a Vienei. Bunicul meu a studiat aici în tinerețe.

            – Ah, pianist?

            – Nu, general de carieră.

            – Cariera ți-o alegi, muzica însă te alege ea pe tine.

            – Iacob, trebuie s-o crezi pe cuvânt… Helga o să ne-o dovedească mai târziu, nu-i așa?

            – Dacă oaspetele nostru o să mai reziste… Îmi pari obosit.

            – N-am închis un ochi toată noaptea.

            – În tren, nu mă miră…

            – O meteahnă mai veche căreia nu reușesc să-i dau de capăt.

            – E ceva sau…cineva?

            – Și una și alta.

            – Helga, muțenia prietenului meu se explică prin faptul că e pe jumătate neamț. N-are nimic balcanic în el, afară poate de talentul pentru rubato și tentația – pe care și-o stăpânește! – de a colora partitura în funcție de stările prin care trece.

            – Nu-l lua în seamă pe Martin, și eu sunt jumătate englezoaică, jumătate nordică. M-am născut în Norvegia, într-un sat de pescari la poalele fiordului Trondheim, acolo unde ghețurile întâlnesc apele Nidelvei și rămân așa îmbrățișate din toamnă până la dezghețul din vara următoare.

            – Și ce-și spun în tot timpul ăsta?

            –  Martin, lasă-l pe Iacob să respire puțin după călătorie, ești ca un copil…

            – Roag-o și tu, de mine s-a plictisit dar ție nu va putea să-ți rezite. Întreab-o!

Am privit-o pe Helga. Așadar moștenirea mamei era responsabilă pentru chipul alb ca porțelanurile fine englezești și vocea o avea de la tatăl ei care continua probabil să pescuiască în apele înghețate ale fiordurilor. Am reluat întrebarea, cu un glas voit ceremonios și n-am putut să nu remarc un ușor tremur al buzelor ei, roșii ca fructele de laur scuturate în zăpadă.

            – Bine fie: ce-și spun apele care rămân îmbrățișate pentru atât de mult timp? Avea o frumusețe castă, înrudită cu focul care mirosea a lemne și cu aburul tonului pe care-l gătise și care-i înroșise degetele subțiri, la fel de albe ca toartele ceștilor în care ne aduse infuzie de tei. Pieptul i se ridica ușor sub bluza cu volan brodat de olandă, răspândind un parfum discret de flori de portocal. Se ridică de la masă și, sprijinindu-se de pervazul ferestrei începu să cânte Visul lui Grieg, un lied pe care Anna mi-l îngâna la pian în nopțile în care aveam coșmaruri. Ein Traum. Martin se strecurase în camera vecină, acompaniind-o la pian. Apoi am rămas singur cu vocea ei plină, ca o lună rece în Dereinst, Gedanke mein. Vântul înălța la răstimpuri perdeaua subțire, de parcă ar fi suspinat. Helga cânta privind undeva departe, în timp ce albastrul ochilor ei căpăta luciul rece al fiordurilor pe care le lăsase în urmă într-un sat de pescari. Am început să mă gândesc tot mai mult la Maximilian, la Maxim și Anna, la firele invizibile care ne leagă, la călătoriile noastre care se succed sau, printr-un mister ciudat, ajung chiar să se suprapună, ancorându-ne în timpul care a trecut și care continuă să respire, cu subtilitatea vântului tomnatic, în cele mai secrete gânduri ale noastre.

*

Viena, orele 16.00

            – Gaspard de la nuit? N-aș fi ales asta, pentru nimic în lume. Dar ție ți se potrivește.

            – Martin, încep să cred că Helga are dreptate… Nu-mi pui niciodată hotărârile la îndoială?

      – Sincer, mi se pare foarte nimerit. Cel puțin cu tine, cel care ești acum. Oricum, nu în privința repertoriului trebuie să-ți faci griji. Totul e să cucerești publicul, dar pentru asta trebuia ca tu însuți să te lași fermecat de Ravel. Imaginează-ți… După Oglinzile lui, Gaspard se strecoară ca o noapte în pliurile fine ale zilei. Trebuie să-i faci pe toți să simtă obscuritatea, să freamăte la atingerea ei, să se teamă chiar de puterea ei. Cum reușești? În lumea noastră nopțile și-au pierdut magia. Totul e artificial, de la lumina neoanelor și până la extazul drogurilor. Poate oare cineva să mai spună azi că s-a aflat, chiar și numai pentru o clipă, în puterea nopții? Ne temem de noapte, recunoaște că și tu simți asta, altfel de ce-ai fi insomniac?

            – Poate că ai dreptate.

            – Vezi? Atunci exersează ce ți-am spus. Nu atât partitura lui Ravel, cât arpegiile misterioase ascunse în propriul tău suflet. Trebuie să existe o legătură subtilă între noaptea amniotică în care am fost zămisliți și nopțile în care ne căutăm, la sfârșitul fiecărei zile, odihna. Până și lumina recunoaște puterea întunericului, nu scrie în Psalmi că soarele și-a cunoscut sfârșitul? Astrele au învățat să apună, de la începutul lumi. E adevărat că noi nu am avut atât de mult timp la dispoziție, dar o dată și-o dată tot va trebui să acceptăm…

            – Martin, ai devenit filosof?

            – Nu poți iubi muzica fără să iubești înțelepciunea. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o femeie stupidă. Ritmurile vieții, ciclurile nopții își spun o poveste și tu trebuie să o comunici publicului. Arată-le, ca într-o oglindă, chipul lui Gaspard! Uite, așează-te aici pe șezlong și profită de căldura amiezii. Îți promit o siestă pe cinste, ai nevoie! Lasă-mă să te împachetez în păturile astea groase. Așa…semeni leit cu Hans Castorp cocoțat pe culmea Berghofului! Trec să te iau peste vreo două ceasuri. Lasă partiturile, uită de ele… Ce tot ascunzi acolo?

            – Nimic… o scrisoare…

            – Bine. Să nu trișezi!

*

Viena, orele 22.00.

            – Iacob, mă bucur să-ți aud vocea. Cum a fost concertul?

            – Mai bine decât m-am așteptat. Martin mi-a dat câteva sfaturi prețioase, fără el n-aș fi reușit să înțeleg.

            – Pe Ravel?

            – Nu, ceva mai greu. Noaptea.

            – Ce spui? Te aud cu întreruperi.

            – Nu-i nimic, vă sun mâine dimineață. Îmbrățișează-l pe Maxim…

Rămân singur cu ecoul propriei mele voci. E ușor să-ți îmbrățișezi părintele de la distanță. În timpul concertului m-am gândit întruna la depărtarea care i-a separat o viață, pe general și fiul lui. Poate că și aceste distanțe care ni se imprimă în suflet se moștenesc, laolaltă cu tăria de caracter sau cu slăbiciunea lui, cu voința sau lipsa ei. Da, distanța ajunge să ne șlefuiască într-un fel aparte. I-am auzit pe prieteni spunând despre mine că sunt distant, alteori mi-au reproșat că păstrez o anumită răceală în relațiile cu ei. Nici prin gând nu-mi trecuse, pur și simplu așa sunt croit, asta mi-e firea. Acum îmi dau seama de unde vin pornirile mele lăuntrice, dorința de singurătate care ia uneori proporții înspăimântătoare, ajungând vecină cu sălbăticia. Anna m-a certat o singură dată, când am spart oglinda venețiană din sufrageria casei cu păuni. Se pare că reușisem ceea ce tatăl meu nu dusese la bun sfârșit în copilărie. Ești un sălbatic, atât mi-a spus, lăsându-mă singur. De atunci asociez singurătatea cu oglinzile sparte, cu amintirile făcute țăndări. Am plâns până a venit Maxim să mă consoleze spunând că nu merita să mai plâng pentru câteva cioburi. O oglindă rămâne o oglindă, depinde ceea ce vezi în ea. Credeam că toți oamenii văd același lucru, am spus printre sughițuri. Nu fiule, nu toți. Din păcate, sau din fericire. Tu vei fi însă cel care-o să încline, de fiecare dată, balanța.

            – Iacob. Aici suntem… Merg să-ți iau haina de la garderobă.

            –  În regulă, ne vedem lângă Mozart, i-am strigat în timp ce schimbam impresii cu câțiva dintre profesorii invitați să asiste la recital. Partea cu felicitările și conversațiile galante care urmează după concert mi se pare cea mai grea. Nu mi-a plăcut niciodată, prefer atunci să rămân în liniște și să-mi revăd în minte pasajele, mai bune sau mai puțin reușite. Numai după ce mai derulez o dată, în tăcere, muzica în minte, abia din acel moment simt cum încep să mă destind. Muzica se retrage, eliberându-mă. Până la următorul spectacol, la următoarea maree… Încet grupurile se despart, ne luăm rămas-bun. De mult n-am mai avut o noapte cu lună plină. Strălucește atât e puternic încât disting cele mai fine ornamente în pavimentul amfiteatrului. Grăbesc pasul spre ieșire. Opera se va închide curând, n-am mai rămas decât noi pe-aici… În hol, la picioarele statuii lui Mozart, o văd pe Helga. Noaptea o transfigurează, expresia ei devine alta. Frumusețea potolită se aprinde, privirea i se adâncește sub genele lungi. Mă privește în tăcere dar eu aud încă liedul lui Grieg fremătându-i pe buze.

            – Iacob, minunat. Ai fost fantastic! Martin mă îmbrățișează, e entuziasmat, aproape că mă sufocă cu efuziunile lui sincere. Nu, nu e el de vină, ci noaptea asta, prea puternic luminată de lună.

            – Sunt pentru tine…

            – Cum se numesc?

            – Reinrose…cresc în satul meu din Norvegia. Le-am aclimatizat pe balcon, în ghivece…

            – Așadar, de aici venea parfumul…

            – Helga are multe secrete, doar ți-am spus…

            – Încotro?

            – Spre Schönbrunn … Nu poți să pleci fără să vezi grădinile castelului. Mai zăbovim puțin la o terasă. Și mâine, din nou la drum.

            – Două zile sunt într-adevăr prea puțin pentru Viena.

            – Da, dar suficient cât s-o cucerești. Ai reușit Iacob, l-ai învins pe Gaspard! 

*

            …Orele 23.30. Ne-am plimbat vreo două ceasuri pe aleile din Schönbrunn. În mintea mea spiritul Vienei rămâne legat de acest parc despre care Anna și Maxim mi-au povestit cu atâta nostalgie pe când eram copil încât l-am asociat numaidecât cu un paradis. Am ajuns târziu, soarele asfințise deja lăsând în urmă umbre liliachii și roșii care desenau siluete stranii pe gazonul proaspăt tuns. Crengile dezgolite ale castanilor se loveau unele de altele în timp ce sub pașii noștri frunzele uscate se transformau într-o pulbere fină. Mergeam ascultând păsările care brodau noaptea cu ciripitul lor neconsolat. Muzeul era închis, firește. Ne-am așezat pe marginea bazinului de piatră în a cărui apă se învârteau bezmetici câțiva peștișori roșii, orbiți probabil și ei de atâta lună. Noaptea încuviințase gestul îndrăzneț al lui Martin care, profitând de frigul care se întețea, o luase de mână pe Helga încălzindu-i degetele într-ale lui. Îi observam discret, gândindu-mă că pe lumea asta sunt oameni făcuți pentru iubiri așezate, în care poate să înmugurească liniștea unei familii. Ei doi nu erau sălbatici ca mine, pe ei nu-i chinuiau insomniile; aveau o generozitate care pe mine m-a surprins mereu, o ușurință în a-și comunica sentimentele, chiar și reproșurile. Martin și Helga semănau cu aleile simple, armonios desenate ale parcului în timp ce eu mă recunoșteam în zvâcnirile haotice ale peștilor roșii care păreau să caute o ieșire din acel bazin de piatră fără să o găsească. Sunt fără ieșire, captiv în îndoielile mele. Prins în iubirea pentru Olga. Ar fi trebuit să mă logodesc cu ea chiar atunci, pe muntele Arhanghelului, să o țin prizonieră cu ajutorul mareelor până mi-ar fi spus tot adevărul!

            …Ne-am întors târziu la apartament. Mi-am făcut valiza pentru a doua zi, trenul meu pleacă în zori din gara centrală. Am împachetat totul în afară de Busoni. Mai citesc o pagină, poate voi adormi…”

(fragment din romanul Timpul splendorii, ed. Eikon, 2016)

Gustav Mahler: Symphony No. 7 „Lied der Nacht” (Lucerne Festival Orchestra, Claudio Abbado)

(Visited 70 times, 1 visits today)
 

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Forumul artelor

Mergi la Început