VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : „DOI NUCI MAIESTUOȘI”(II)

în Amintiri esentiale Autor:

Nu sunt un tip metodic neapărat, dar uneori mă trezesc calculându-mi mișcarea următoare. Cu nucul, am avut o relație foarte metodică. Stând călare, în șa, am cercetat cu multă atenție trunchiul care se înălța, sub ochii mei, în plin frunziș. Am constatat destul de repede că nu există multe variante de a mă urca mai sus. Le-am eliminat de îndată pe cele prea complicate, care ar fi pretins, de pildă, o amplitudine a piciorului peste dimensiunile mele (nu eram nici scund, nici înalt, la șapte ani, mai degrabă mijlociu; am crescut peste medie abia pe la zece sau unsprezece ani, când am fost bolnav de hepatită – icter i se zicea pe atunci, nu cred că era considerat infecțios, de vreme ce am rămas acasă, dormind în aceeași cameră cu fratele meu – și când, după săptămâni bune de stat în pat, în pijama, am descoperit că pantalonii de școală îmi rămăseseră foarte, foarte scurți). Am eliminat și variantele care pretindeau un ocol, prin marginile nu tocmai sigure ale coroanei. Două variante mi se păreau demne de atenție. Dar a fost destul s-o verific pe prima pentru a renunța la cealaltă. Nu-mi aduc aminte s-o fi folosit pe aceasta din urmă, nici măcar de curiozitate, după ce devenisem expert în cocoțare și mă urcam zilnic de câteva ori până în vârf. Spiritul meu metodic nu mergea atât de departe, așa că am fost fidel celei dintâi variante încercate. Ea însemna să mă țin cu mâna de un ciot, în vreme ce puneam piciorul pe altul: ca la alpinism. Cioturile erau un fel de pitoane naturale. Din două astfel de „prinderi”, ajungeam la o altă șa – o răscruce, nu? –, dar nu chiar fără dificultate. Țin minte perfect senzația de neliniște care mă cuprindea când, înainte de a pune piciorul pe ultimul ciot, trebuia să mă agăț cu mâna de șaua de sus, dar care era lunecoasă și nu-mi oferea nicio garanție de fixare. Palma îmi transpira brusc și simțeam că mă duc la vale. în cele din urmă, am izbutit o priză mai sigură și apoi n-au mai fost probleme.

Din șaua cu numărul doi, priveliștea era mult mai largă. Doar la un metru sau un metru și jumătate mai sus, lumea se prezenta altfel. Mai întâi, „curtea păsărilor” își pierdea interesul. Acum vedeam, peste gard, casa bunicilor, de la nivelul acoperișului, ca și pe cea din vecini, vedeam grădina întinzându-se spre dealul Capela și casele de dincolo de ea. Doar într-o singură direcție orizontul continua să-mi fie închis: era calcanul unei case, nu mult mai înaltă decât a noastră, dar mult mai aproape de nuc, în așa fel încât de unde mă aflam nu puteam să văd pe deasupra ei. Era necesar să-mi continuu explorarea. Nucul depășea cu câțiva metri toate casele din jur. Acei câțiva metri rămâneau de învins.

 

Va urma.

Fragment (VIII) din volumul

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

 

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început