VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : „Plăcerea cititului”

în Amintiri esentiale Autor:

În mod cu totul curios, dintre lecturile de care îmi aduc aminte nu fac parte decât foarte puține „cărți pentru copii”. Să mi se fi părut neserioase, mie, care mă credeam deja Jules Verne? Motivul adevărat îmi scapă. Când, peste două decenii, i-am încropit fiului meu o bibliotecă proprie, am constatat că generația lui citește cărți de care eu n-avusesem habar. Nu-i citisem, la aceeași vârstă, pe Karl May (fiul meu știa Winnetou pe de rost), nici pe Dumas. Cred că romane precum Cei trei mușchetari sau După 20 de ani le-am descoperit abia student fiind, cu un interes de altă natură, iar Winnetou l-am răsfoit ca să pot face față întrebărilor fiului meu. Am aflat cu acea ocazie și că nu auzisem despre romane pe care generația dinaintea mea le savurase. Cu excepția Aventurilor submarinului Dox, din care citisem câteva fascicule, nu-mi era cunoscut niciun roman din colecția celor „Cinsprezece lei” de la Hertz, nici dintre „Romanele captivante” din seria de la Adevărul. Din biblioteca tatei îmi însușisem un roman cu Arsène Lupin. Era, cred, primul polițist din viața mea.

Tata fusese pasionat de gen. Avea colecția „Le Masque”, în întregime, ca și, la bătrânețe, o etajeră plină de polițistele anilor ʼ70-ʼ80 pe care le recitea fără să-și amintească aproape deloc subiectul. În biblioteca strămătușii mele erau romanele lui Mihail Drumeș, dintre care Elevul Dima dintr-a șaptea făcea furori printre colegii mei. Nu știu să mă fi interesat în vreun fel. Nici La Medeleni a lui Ionel Teodoreanu n-a lăsat vreo urmă în memoria mea. De altfel, n-am trecut atunci de primul volum. Mi-a plăcut în schimb Loreley, pe care, când eram student și am tradus balada lui Schiller cu aceeași temă, l-am recitit cu prea puțină plăcere. Dar acestea nu mai erau propriu vorbind cărți pentru copii. Cuore, în schimb, era și mi-a făcut o impresie de neșters. Nu știu cât de sentimental era cititorul din mine, dar am remarcat că mă „prindeau” ușor cărțile în care apăreau copii orfani, fugari de acasă, părăsiți și peste care dădea la urmă norocul. Aventurile lui Tom Sawyer și ale lui Huckleberry Finn mi-au ținut atenția trează săptămâni în șir.

Cum nu le-am recitit de atunci, nu mai am nicio idee despre ele. Mai știu (ce va să zică și memoria asta!) doar că micul Huck, fugit de acasă în straie de fată, e așa zicând deconspirat de o bătrână, care-l adăpostește, după faptul că duce acul spre ață, ca băieții, și nu invers. Trucul cu pricina nu l-am mai citit nicăieri. Dar romanul lui Mark Twain care m-a făcut praf a fost Un yankeu la curtea Regelui Arthur. A fost cea mai mare provocare a imaginației mele pe la unsprezece-doisprezece ani. Găsesc încă și astăzi strălucită ideea lui Twain de a confrunta spectaculos două civilizații și două mentalități despărțite prin sute de ani. Un fel de Huntington în timp, nu în spațiu. În timp ce scriu, îi văd la televizor pe soldații americani din Afganistan, echipați ca niște extratereștri printre talibanii medievali scoși din grote cu bombe ultrasofisticate, și mă gândesc din nou la yankeul care trage cu pistolul în cavalerii cu armură, scut și spadă. Să nu uit de Ivanhoe, singurul roman de Walter Scott care mi-a căzut în mână. Îl învățasem pe dinafară. Misterul cu Richard Inimă de Leu mă înnebunea. Îmi promisesem, când voi avea o iubită, s-o numesc Rebecca. Iar concursul de tir, când Robin Hood despică săgeata pe care adversarul său o trimisese exact în mijlocul tulpinii unui arbust, a fost, multă vreme pentru mine, imaginea paradigmatică a mânuirii armelor.

Fragment (XIV) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

(Visited 8 times, 1 visits today)
 

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Notiunea de timp

Pentru talmeş-balmeşul lecturilor mele de până la şaisprezece-şaptesprezece ani
Mergi la Început