VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : „Plăcerea cititului”

în Amintiri esentiale Autor:

Am recitit Cuvintele de Sartre și am avut o surpriză. Uitasem cu desăvârșire că primul capitol se cheamă Cititul, iar al doilea, Scrisul. Când am conceput cartea de față, m-am gândit la Julien Gracq, cu En lisant, en écrivant (Citind, scriind), nicidecum la Sartre. Dar despre asta voi mai vorbi.

„Mi-am început viața așa cum fără îndoială mi-o voi sfârși, spune Sartre: în mijlocul cărților.” Ale bunicului stăteau drepte sau foarte puțin înclinate pe rafturi, ale bunicii, culcate: „Nu știam încă să citesc, dar eram atât de snob încât să pretind a avea cărțile mele”. Ca să vezi! Și Sartre a avut această manie. Doar că, în ce mă privește, snobismul n-a jucat, după câte îmi pot da seama, nici un rol. Deși nu-mi vine în minte nici un alt motiv. Sartre povestește mai departe cum s-a refugiat într-o debara, cu o carte, și a parcurs-o rând după rând și cuvânt după cuvânt, fără a înțelege nimic din semnele acelea negre, înșiruite ordonat. În timp ce le privea, își spunea, cu voce tare, un basm oarecare. Atâta încăpățânare i-a silit până la urmă pe bunici să-l învețe alfabetul. „Mă cățăram pe patul de fier pliant cu cartea lui Hector Malot Singur pe lume, pe care o știam pe dinafară, și, pe jumătate citind, pe jumătate buchisind, am parcurs toate paginile, una după alta; când am întors-o pe ultima, știam să citesc. Eram nebun de bucurie…”

Urmează cea mai frumoasă definire a dificultății de a citi: „Frazele îmi opuneau rezistență ca și cum ar fi fost lucruri”. Ca Petrușka din Suflete moarte, micul Sartre citește tot ce-i cade în mână cu egal nesaț: Fontenelle, Aristofan, Rabelais, cărți contemporane, traduceri în alexandrini din Terentius (care-i prilejuiesc întâlnirea cu destule cuvinte al căror sens îl va afla peste decenii ori niciodată: heautontimorumenos, idiosincrasie, apocopă sau parangon; despre cel dintâi a aflat cu siguranță ce înseamnă, dovadă că-l folosește ca un concept-cheie în studiul despre Baudelaire). Idealul acestei lecturi totale este Larousse-ul. „În cărți am luat contact cu universul.” Dar fiindcă găsea mai multă realitate cuvintelor decât lucrurilor (ca și mine: și eu am fost în Arcadia lecturii, unde la început a fost cuvântul), universul cărților i se va părea toată viața, în raport de acela real, cu capul în jos: „Mi-era teamă să nu cad cu capul în jos în acest univers și să mă rătăcesc prin el la infinit”. Nu-mi amintesc să fi trăit borgesiana spaimă, deși am fost conștient de răsturnarea platoniciană a realității în literatură cu mult înainte de a-i fi citit pe Sartre și pe Ion Barbu („Nadir latent! Poetul ridică însumarea / De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi”). Dacă am în vedere teama mea de apă – sunt, în definitiv, născut într-o zodie de foc – e explicabil de ce răsturnarea mi-a produs o anumită malaise la lectura versurilor barbiene: cauza era asocierea cântecului harfelor cu acela al mării. Meduzele foșnind muzical pe sub clopotele de alge îmi dau, de câte ori le evoc, în al doilea distih din strofa lui Barbu, o greață destul de greu de stăpânit.

Dar să nu-l părăsesc pe micul Sartre, pe care bunicul său (acela care se credea Victor Hugo) îl îndeamnă să citească tot soiul de cărți serioase. Terorizat, copilul începe să trișeze: cum aude pași apropiindu-se de ușa camerei, ia în mână, de pildă, tragediile lui Corneille, din care nu pricepuse mare lucru, așa că preferase să le citească în rezumatele dintr-o ediție școlară. De teamă să nu se extenueze cu Le Cid și celelalte, maică-sa (care nu bănuia trucul) îi arătă într-un rând niște cărți pentru copii, cum ar fi Nicholas Nickleby, Ultimul mohican, Copiii căpitanului Grant și altele. ÎI „redă copilăriei”. „Când le deschideam, uitam totul – ăsta era cititul? Nu, asta însemna să mori de plăcere.” Prins asupra faptei de exigentul bunic, e lăsat totuși să-și continue lecturile frivole, dar în paralel cu cele serioase. Lectura și viața asta dublă au lăsat urme: „Și astăzi încă citesc cu mai multă plăcere numerele din Série noire decât pe Wittgenstein”.

Fragment (XIII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

 

Teodora Stanciu - Profesoară de română, franceză, publicistă. Realizatoare de emisiuni complexe la Redacția Literară „Vasile Voiculescu”: „Revista literară Radio”, „Etică-Estetică”, „Universitatea Radio”, „Mari cărți, mari civilizații” etc. la Radio România Cultural (1990-2013). În prezent realizatoarea emisiunii „Revista culturală" la Radio Trinitas. Laureată a diferitor premii, inclusiv Premiul Academiei Române pentru emisiuni la Radio România Cultural (2009). Decorată cu Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler acordat de Președinția României în 2014.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*