Din patru în patru ani, ca pentru a spori și mai tare importanța aniversării, îl sărbătorim pe Marin Sorescu, născut într-o zi de 29 februarie. În 2024, ar fi împlinit 88 de ani. N-a fost să fie! În 8 decembrie 1996, a fost răpus de (conform cu fișa medicală) o hepatită de tip C, complicată cu o ascită, apoi o ciroză hepatică decompensată. Paradoxal, deși nu fusese un băutor, dimpotrivă, era un om extrem de echilibrat, precaut, fără niciun fel de abuz, după cum avea să declare fratele său, George Sorescu.
Cu siguranță cel mai versatil, mai complex poet pe care l-a avut România, Sorescu ne apare astăzi un scriitor complet, a cărui operă a cucerit, ca un imperiu în plină expansiune, toate genurile literare. Îl știm din Iona (subiectul de care fuge toată lumea la bacalaureat) și din câteva poezii cu rimă albă, dar, în mare, este un artist uitat și ignorat, a cărui creație, extrem de vastă, e aproape în totalitate necunoscută de generațiile tinere actuale.
Sorescu a fost nu unul, ci mai mulți, abordând în scrierile lui genuri, stiluri, teme de toate tipurile, a fost pe rând religios și filozofic, kafkian și mioritic (de un patriotism care a avut rara, aproape imposibila calitate, de a nu fi nici lacrimogen, nici ieftin), livresc și colocvial, cinic și sentimental, modern și clasic. A scris tomuri întregi de poezie de dragoste, dar a adus și o contribuție substanțială la literatura absurdului, a scris piese de teatru istorice, în care vădește o cunoaștere profundă a spiritului românesc, și o serie de volume, La Lilieci – un soi de „Amintiri din copilărie” în versuri, tragice și comico-grotești, unde prezintă satul în realitatea lui nudă, fără caracter de reclamă, însă, deopotrivă, și fără „brutalitatea” unor opere mai cunoscute, ca Ion și Baltagul. A făcut traduceri, a scris eseuri, literatură pentru copii, chiar și romane. A fost și pictor și încă unul cât se poate de serios. Am două mâini și le pun la muncă pe amândouă, a spus odată pe când picta cu stânga și, în același timp, scria cu dreapta. Că putea să scrie în orice stil și tehnică dorea, a demonstrat-o încă de la debut, cu volumul Singur printre poeți, în care „imită” perfect, am putea spune, deși este deplin original, stilurile unui număr remarcabil de mari scriitori, de la Petrarca și Esenin la Baudelaire și Pablo Neruda. Și oare câți români știu că a scris peste 200 de sonete, mai multe, deci, chiar decât William Shakespeare? Dar, desigur, toutes proportions gardées !
Despre el acad. Eugen Simion spunea că a introdus postmodernismul în literatura română, rol în care a fost cu adevărat prometeic și rămâne, probabil, cel mai important reprezentat al genului din țara noastră, al unui postmodernism autentic, sănătos, care nu simte nevoia să atace și să distrugă valorile estetice și omenești universale, spre deosebire de postmodernismul sterp, de bravadă, tot mai des întâlnit astăzi, care nu are, în esență, nimic de spus, ci s-a născut numai din dorința de a îngropa întreaga moștenire artistică universală. Postmodernismul lui Marin Sorescu este un tribut adus tocmai acestei moșteniri artistice, dar este, deopotrivă, și starea naturală a poetului. Întâlnim în versurile sale o libertate extraordinară de mișcare ce dă impresia unui spațiu de o infinită capacitate, poemele sale nu ocupă limita firească dintre două coperți, ci par că ar exista toate undeva sub cerul liber, că „plutesc”, de parcă nici n-ar fi fost nevoie ca autorul să depună vreun efort pentru a le crea, de parcă i-ar fi venit, pur și simplu, de la sine. Nu există niciun singur vers care să sune forțat sau scris doar „de efect” și aici, în această naturalețe magnifică a ideii, stă geniul său.
Cu alte cuvinte, Sorescu a fost (și) postmodernist, nu pentru că își dorea musai să fie „altfel”, ci pentru că era „așa”. Cultura sa uriașă nu este bolovanul lui Sisif pe care trebuie să-l poarte inutil dintr-o parte în alta (ispită care-i acaparează pe mulți intelectuali și filozofi ce-și găsesc cu atât mai puțin rostul în artă ca și în lume, pe măsură ce această „povară” intelectuală crește), ci îi vine firesc ca o mănușă, este lumina prometeică pentru care, la fel ca legendarul erou antic, a fost pedepsit cu vârf și îndesat de „zeii” zilei. Familia sa a povestit în repetate rânduri cum era scriitorul hărțuit de comuniști, cum aceiași care, neputând să ignore calitatea lui de reprezentant cultural al României, erau nevoiți să-i permită diverse călătorii în străinătate, dar aveau grijă să-i scoată pe nas, la întoarcere, toate avantajele de care se bucura în poziția de mare scriitor. Dacă nu a pățit mai rău de atât e pentru că a avut înțelepciunea să nu-i ofere un pretext suficient de consistent regimului care, pentru că nu-l prea putea înghiți, l-a tocat în schimb, aproape toată viața, printre măsele. Literatura sa de sertar, scrisă în perioada comunistă, este cea mai șocantă și, poate, cea mai valoroasă parte a operei sale, arătând o față cu totul diferită a poetului existențialist, una profund religioasă, în care arta poetică, regăsită pe alocuri, tratează drama scriitorului obligat să se autocenzureze. Sunt versuri în care urlă durerea întreagă a unui popor căruia îi fusese interzisă propria identitate, veche de milenii. Marin Sorescu nu a fost doar un scriitor român care a suferit alături de toți ceilalți semeni din vremea sa, el și-a „trăit” neamul până la capăt, l-a simțit, i-a „palpat” spiritul, cu sensibilitatea unui creator autentic și precizia unui chirurg.
Cei care l-au cunoscut confirmă că era într-adevăr așa, un om de o sensibilitate sufletească acută, pe care, la prima vedere, nu dădeai doi bani, atât era de timid, de introvertit, nimeni n-ar fi putut ghici niciodată, uitându-se la el, ce ocean de poezie purta în suflet. Un om ca o implozie.
Îl vedem pe acest Prometeu contemporan, legat de stânca epocii totalitare în care se născuse, cu „vulturul” cenzurii, menit să-i mănânce sufletul lui de poet, regenerat în fiecare zi. Dar, scrie Sorescu în poemul Ficat locuit: Simt aripile vulturelui/ Întinzând marginile ficatului meu;/ Îi simt ghearele,/ Îi simt pliscul de fier,/ Îi simt uriașa lui poftă de viață,/ Setea lui de zbor/ Cu mine în gheare/ Și zbor./ Cine spunea că sunt înlănțuit? Să fie oare o întâmplare că acest om avea să moară tocmai de o boală de ficat?
A scris, aproape până în ultimul moment, poezii reunite în volumul Puntea, unde nici măcar nu se mai poate spune că face literatură, ci-și mărturisește doar gândurile de pe patul de moarte, într-un fel care demonstrează că, după o viață întreagă de poezie, poetul și omul ajunseseră, în ființa sa, să devină unul și același lucru. Este de o ironie amară faptul că rămâne unul din cei mai traduși și cunoscuți scriitori români de peste hotare, în timp ce, în țară este aproape necunoscut în afara mediilor literare, iar din opera sa uriașă nu se studiază în școli decât o singură piesă de teatru.
Sorescu este un vârf al literaturii române moderne, el ar trebui studiat întocmai ca o busolă de toți tinerii scriitori care-și doresc să navigheze pe apele atât de zbuciumate ale literaturii de astăzi, unde aproape că s-a pierdut orice direcție și sens. Spunea, la un moment dat: Toată arta la un loc nu ustură așa de tare ca poezia. Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat. […] Operație pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia. Ar fi și imposibil ca un om care poartă în mâini un asemenea foc, care-l aduce astfel din cer tuturor muritorilor, să nu se ardă pe sine.
În timp ce scriu aceste rânduri, pun pauză și mă uit la o înregistrare veche cu Sorescu, citindu-și niște versuri. Vocea simplă, țărănească, total neafectată, felul școlăresc în care și le citește, modestia tonului, cadența liniară, de parcă ar vrea să ne convingă, mai degrabă, că nu-s cine știe ce – niște versuri oarecare – le fac să sune ca la o serbare de sfârșit de an, când un copil e pus să recite un poem pe care nu-l înțelege până la capăt. Și, totuși, tocmai în această ingenuitate stă farmecul nespus al rostirii sale. Tocmai pentru că este atât de scriitor, nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, citește pur și simplu, ca un bătrân care își deapănă gândurile, ca un copil care numără stelele. Versurile sale nu au nevoie de artificii actoricești, ca să rămână unele dintre cele mai frumoase pe care le are literatura română. La final, rostește ultimele cuvinte din memorie și închide cartea de parcă poemul citit ar fi o pasăre căreia i-a dat drumul să zboare. Aplauzele sălii nu-i aparțin, cum nici poemul nu-i mai aparține – s-a dus, a zburat. Așa că se șterge discret cu palma pe frunte. Dincolo de toate acele lanțuri în care știm că se află poetul, înțelegem că libertatea nu îi este știrbită cu nimic. Spiritul său zboară departe, acolo unde niciun alt om nu mai poate ajunge, zboară odată cu vulturul care-l mănâncă de viu și care, în realitate, nu este un singur vultur, ci un stol întreg, fiecare poem este o pasăre și fiecare pasăre un poem care îl devorează câte puțin. De ce și-ar da jos lanțurile? De acolo, de sus, priveliștea e de vis. Și rămâne mai departe să nască vulturi, ca un Prometeu dezlănțuit.
