De la Romania la România – Moștenirea Bizanțului (partea a IV-a)

20 mins read

What might have been and what has been

Point to one end, which is always present.

Footfalls echo in the memory

Down the passage which we did not take

Towards the door we never opened

Into the rose-garden. My words echo

Thus, in your mind.

But to what purpose

Disturbing the dust on a bowl of rose-leaves

I do not know.

T. S. Eliot, Four Quartets

Moștenirea Bizanțului, vorba vine! Cunosc câțiva împărați bizantini care s-ar simți foarte jigniți dacă ar citi titlul acesta. De fapt, cunosc câțiva împărați bizantini care nu sunt împărați bizantini, care nici nu știu ce înseamnă a fi împărat bizantin și care, dacă le-ar pica în mână articolele mele, ar ridica la mine o sprânceană, întrebători și ironici. Acestor împărați, ca și supușilor lor, le cer solemn iertare și nu am ca scuză decât că uzul bate norma, dar, poate chiar mai mult, că Bizanțul în sine are ceva atât de exotic, de misterios, de-a dreptul mistic – spui Bizanț și silabele îți alunecă pe limbă dulce și un pic înțepător, ca o pralină cu lichior, și-n mijloc, în formă de dom, muști a-ul cărnos, ca pe o cireașă. Poate că termenul de Bizanț „a prins”  nu atât din pricina mistificării istoriografice, cât tocmai pentru că sună așa de seducător.

Imperiul Bizantin nu a existat. A existat, odată ca niciodată, ca în povești, o împărăție mare și frumoasă, un colan de aur înconjurând gâtul Mediteranei – Mare Nostrum, cum o numeau romanii. Acestei salbe (care și-a pierdut încet, încet, mărgelele) locuitorii ei îi spuneau simplu Romania, adică tărâmul romanilor. În niciun caz Bizanț, Imperiul Bizantin și nici măcar Imperiul Roman de Răsărit, denumiri cu care posteritatea a împovărat-o. Pe ei înșiși, „bizantinii” se chemau romei (romanoi, adică romani, în limba greacă), continuând tradiția Imperiului din antichitatea clasică, unde calitatea de roman nu era dată de etnicitate, ci de apartenența la cetățenia romană. Nu greci (deși, etnic vorbind, odată cu trecerea timpului și restrângerea teritoriului, populația de origine greacă va deveni dominantă), greci au început să se numească (doar unii dintre ei) abia în ultimele două secole bizantine și asta, din cauza unui curent inoculat de Occident, despre care vom discuta într-un alt episod al acestei serii. Cu atât mai puțin elini, termen sinonim, pentru ei, cu cel de păgâni și, deci, considerat un nume de rușine. Bizantin era un cuvânt care se folosea numai pentru a desemna (și asta nu mereu) un locuitor al Constantinopolului, așadar, al fostului oraș Byzantion. În confruntarea epică dintre Apus și Răsărit, acest termen nevinovat se va dovedi arma ideală împotriva ultimilor romani – după ce îi vor fi etichetat ca greci, ori de câte ori au vrut să-i insulte sau să le submineze importanța, „latinii” post-1453, în special germanii, posesori ai așa-zisului Sfânt Imperiu Roman[1], vor avea mână liberă să extindă denumirea de bizantini, de la locuitorii capitalei, la locuitorii întregului imperiu. Cel care lansează termenul pe „piață” este Hieronymus Wolf, un istoric german din sec. al XVI-lea, de la care pornește întregul sistem de studiu occidental al Bizanțului, atât de problematic. În vremea asta, neamurile orientale, care n-aveau niciun interes în acest sens, au continuat să folosească terminologia corectă – în Coran, Sura 30 este intitulată Ar-Rum, în traducere Romanii, fiind un capitol de istorie bizantină. Până și în ziua de azi (după secole în care naționalismele au făcut imposibilă percepția ecumenică străveche), turcii îi numesc pe grecii nativi din Istanbul rumlar (literalmente romani, în turcă), iar Patriarhiei de Constantinopol îi spun Patriarhia Ortodoxă Romană.

Acum încearcă să-i explici unui englez sau american obișnuit, care scrie și citește numele țării noastre tot Romania, că între Romania și România e o uriașă diferență – probabil va crede că e numai o deosebire de accent, același cuvânt pronunțat în două dialecte. Cumva, dintre toți urmașii ereditari ai Imperiului Roman și toți cei spirituali ai Romaniei, noi suntem singurii care ne-am ales cu o denumire care să le reflecte moștenirea, aș spune eu, nu degeaba, ci pentru că suntem singurul popor, din întreaga lume, caracterizat de o dublă romanitate, atât cea de apus, cât și cea de răsărit. În perspectiva aceasta, am putea spune că romanizarea noastră s-a produs în două etape: prima după cucerirea lui Traian, a doua după Căderea Constantinopolului (dar și mult mai devreme, prin multiplele contacte și influențe) și n-ar trebui să șocheze pe nimeni când afirm că cea de-a doua „romanizare” este mult mai profundă decât cea dintâi, fiind vorba de un proces care ne-a transformat, în primul rând, spiritual, infinit mai semnificativ, deci, decât o transformare genetică sau/și civilizațională. Deja urmași ai Romei vechi, vom deveni și urmași ai Romei noi, în mod direct după 1435, când valuri, valuri de bizantini se vor refugia în țările române, devenite un centru cultural extrem de cosmopolit, o ultimă redută a lumii balcanice, unde fiii ei mai puteau să fie, cât de cât, liberi. Paradoxal, faptul că nu i-am aparținut niciodată Imperiului Bizantin este tocmai ceea ce ne va face noul lui „sediu” – necăzând odată cu el, ne vom putea păstra o oarecare libertate față de otomani, prin urmare, aici se va răsădi o bună parte din floarea Bizanțului. (Despre toate astea, a se vedea explicația magistrală a lui Nicolae Iorga, din Bizanț după Bizanț.)

Și am fost conduși de împărați bizantini. Aceasta nu este nicidecum o exagerare menită să ne măgulească patriotismul, ci o realitate cât se poate de concretă, atâta vreme cât Cantacuzinii, descendenți din basileul Ioan al VI-lea (și nu numai), vor deveni unul dintre cele mai importante, sau chiar cel mai important clan conducător, din Țara Românească și Moldova. Iar acești Cantacuzini au crescut aici în toate direcțiile, ca o viță de vie – atât de mulți descendenți au avut încât aproape nu există domn român, din perioada 1678-1856, care să nu aibă sânge cantacuzin sau măcar o legătură de rudenie cu aceștia. Pentru Cantacuzini, descendența lor bizantină era sfântă, nu ceva desuet și trecut cu vederea, așa cum avem astăzi tendința să privim subiectul. Ei sunt familia bizantină care a reușit nu doar să supraviețuiască cel mai bine, dar și să poarte stindardul bizantin (la propriu) peste veacuri, să scrie mai departe istorie, într-un stil mare. Blazonul lor era blazonul imperial bizantin nealterat, vulturul bicefal în toată splendoarea sa și pe bună dreptate – marele bizantinolog Steven Runciman avea să-i considere probabil singura familie a cărei descendență, în linie directă, din împărații bizantini, este autentică[2].

Secvența nr. 1: Începe acolo unde am încheiat capitolul anterior – îl lăsasem pe Fiul Satanei atârnând de poarta palatului din Anchialos, nespovedit și răpus de o moarte fulgerătoare, cu trupul clătinându-se în bătaia vântului, ca o creangă uscată. Undeva, pe coridoarele castelului, un tânăr ca la vreo 25 de ani, cu moartea în suflet și sufletul la gură, se strecoară prin debandada aceea îngrozitoare, scapă cumva de gărzile otomane și dispare în noapte.

Secvența nr. 2: Pe fundal cântă trupa Phoenix din toți bojocii, scena e epică și glorioasă, vedem, în măreața ei desfășurare, o bătălie ca-n paginile lui Homer, de o parte români victorioși, de alta turci plini din cap până-n picioare de noroi, căutându-și cu disperare iataganele și demnitatea pierdută prin bălți, iar Pașa Hassan, acest personaj antipatic, fuge, mâncând pământul, direct înspre ecran, parcă ar vrea să se ascundă în sufrageriile noastre. Dacă nu ar galopa deja, ar târgui și el, cu siguranță, un regat pentru un cal, căci Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier/ Și zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer,/ Și vodă-i un munte.

Lăsând la o parte hiperbolicul suprem și pitoresc al versurilor lui Coșbuc, pe care, în ciuda fantasmagoriei lui, l-am găsit întotdeauna (și tocmai din acest motiv) absolut fermecător (îmi amintesc și acum discuția cu cineva care susținea că detestă din tot sufletul această poezie pentru cât e de exagerată), chestiunea amuzantă (pe care, din păcate, n-am știut să i-o spun atunci) e că, oricât de exagerat l-ar fi descris poetul pe Mihai Viteazul, ca pe un fel de super-erou din filmele Marvel, realitatea a fost de zeci de ori mai „exagerată”, dacă se poate spune așa ceva despre ea. Voievodul nostru nu a fost doar al nostru și nu a fost doar voievod – din toată istoria post-bizantină el este, probabil, omul care s-a aflat cel mai aproape de a deveni împărat al Constantinopolului și a restaura Imperiul Bizantin, un imperiu care ar fi inclus, în sfârșit, și țara noastră proaspăt unificată, ca pe una din regiunile sale cele mai de seamă. El este, fără îndoială, cel mai mare moment de ce-ar fi fost, dacă?, din istoria românilor. Cu Mihai Viteazul ca basileu, România ar fi fost, poate, astăzi una dintre marile puteri europene. Dar aceasta este istorie contrafactuală.

Dar să le luăm pe rând. Tânărul care dispare în noaptea aceea fatidică, din palatul de la Anchialos, e nimeni altul decât fiul Fiului Satanei, Andronic cu numele – nume de basileu. Acest „pui de drac” avea să-și depășească, în moarte ca și în viață, părintele. Dacă Şeytanoğlu a fost un mafiot cu sânge albastru, Andronic avea să fie o veritabilă eminență, să-i zicem purpurie – mai nimerit pentru originea sa imperială, devenind cel pe care istoria îl va înregistra ca patriarhul familiei Cantacuzino din România. El însuși fiu al unei prințese valahe, descendentă a lui Mircea cel Bătrân, ba poate chiar și a lui Vlad Țepeș (aici sursele se contrazic), fusese, cu doi ani înainte, mirele Irinei Ralli, dintr-o familie de afaceriști putrezi de bogați; cei doi nu aveau încă niciun copil. Prin urmare, dacă Andronic n-ar fi avut uluitoarea prezență de spirit și mijloacele să se facă nevăzut la momentul respectiv, un întreg capitol din istoria Europei ar fi dispărut fără urmă. Căci sultanul îi voia capul. Andronic și-a găsit adăpost la niște prieteni din Constantinopol și l-a contactat pe Sokollu Pașa, Marele Vizir. Deși căzut în dizgrație, acesta mai avea suficientă influență pe lângă Murad cât să-l convingă că n-are niciun rost să-l spânzure și pe Andronic care e, practic, doar un copil și nu știe nimic de afacerile lui taică-su. Apoi pașa are inspirația să-l ascundă pe o galeră unde va trage trei săptămâni la rame, ca un sclav, până se va mai domoli mânia padișahului. Simțindu-se încă în pericol, Andronic pleacă la Candia, în Creta, la reședința familiei Ralli (pe atunci, teritoriu venețian). Aici se afla și o soră de-a lui, măritată în aceeași familie. Prin 1590, Cantacuzino se întoarce pe scena politică a capitalei, ca bancher a cărui ocupație principală e să le furnizeze candidaților la tronul țărilor române sumele necesare, dar și condițiile politice pentru a fi numiți în post. Cu alte cuvinte, un maestru păpușar. În mai 1591, pe tronul Valahiei ajunge, în acest fel, Ștefan Surdul care îl face pe Andronic vistiernicul și socrul său. Domnia noului voievod nu avea să fie de lungă durată. După un an, Poarta îl va înlocui cu Alexandru cel Rău, căruia numele îi e de ajuns ca CV. El e acela care-l condamnă pe Marele Ban al Craiovei la moarte, însă gâdele, susține legenda, pur și simplu nu e în stare să-l ucidă, așa că Banul scapă și se refugiază la Constantinopol. 

Cine era acest bărbat viteaz, a cărui privire de oțel putea să oprească în aer sabia neîndurătoare a călăului? Banul Mihai, jumătate grec, jumătate vlah, despre care s-a spus multă vreme că ar fi copilul din flori al lui Pătrașcu cel Bun, este și astăzi un mister și un măr al discordiei, din punct de vedere genealogic. Unii zic că nici poveste ca Pătrașcu Vodă să fi avut vreo aventură în anul morții sale, când zăcea grav bolnav, alții că mama lui Mihai, Teodora, era o văduvă vânzătoare de rachiu, din Târgul de Floci, care s-a iubit cu un negustor grec de la Constantinopol. Alții (printre care și Nicolae Iorga) afirmă că numele complet al mamei sale este Teodora Cantacuzino, sora faimosului Şeytanoğlu. Există, deci, o mare șansă ca Mihai însuși să fi fost urmașul basileilor bizantini, iar cei care se află într-o tabără a polemicii sau alta sunt, cu toții, deopotrivă de înflăcărați și aduc nenumărate dovezi, în sprijinul tezei lor, mai mult sau mai puțin concludente. Sursele maghiare pun pe tapet o altfel de înrudire, potrivit căreia nu el, ci soția lui, Stanca, ar fi fost nepoata de soră a Şeytanoğlu-lui. În tot cazul, Mihai și Andronic se purtau ca niște veri adevărați, până și educația lui Nicolae Pătrașcu, fiul și unicul moștenitor al lui Mihai, îi va fi încredințată Cantacuzinului. Acești doi, români și bizantini deopotrivă, vor fi autorii principali ai următorului capitol de istorie românească, Mihai fiind inima, iar Andronic creierul conspirației care va urma. 

Ajuns la Constantinopol, Banul Craiovei nu stă degeaba. Simpatizat de majoritatea boierilor valahi care-i admirau, din tot sufletul, vitejia, el devine favoritul lor în cursa pentru tronul Țării Românești. Se naște o întreagă conjurație în care vor fi implicați până și ambasadorul englez de la Stambul –Edward Barton, Sinan Pașa – noul Mare Vizir și, desigur, arhonții greci, întotdeauna nelipsiți. Andronic face treaba cea mai importantă și mai murdară: obține suma de 400 000 de ducați – prețul tronului. Astfel, prin manevrele Cantacuzinului, bărbatul cu ochii de foc va deveni marele, inegalabilul, legendarul nostru voievod, Mihai Viteazul. O scrisoare adresată fostului domn, Petru Șchiopul, aflat în exil, ne arată nu numai puterea incredibilă de care dispunea Andronic Cantacuzino, ci și dorința lui genuină de a ajuta Țara Românească, chiar dacă făcea acest lucru prin mijloace, am spune noi, corupte: Până acum țineam Valahia pentru Măria Ta, însă văzând cerințele vremii și zăbovirea Domniei Tale și mintea cea murdară și rea a lui Alexandru Vodă și uneltirile lui care nu mi-au scăpat din vedere, m-am îndârjit și am făcut pe Banul Mihai domn al Valahiei. Am judecat că el este mai bun decât ceilalți șireți bei, numai niște marghioli mincinoși, niște argați nevrednici, nu au nici un indiciu favorabil, nici din partea tatălui, nici din partea mamei. Dar din cauza Banului Mihai s-a bucurat nenorocita de țară.

Așadar, Andronic este cel care face și desface în chestiunea domniei, de el depinde, în ultimă instanță, cine ajunge sau nu la cârma țării. Un amănunt deosebit de interesant ce, din punctul meu de vedere, spulberă teoria cu Mihai Viteazul – fiu ilegitim ar unor oameni simpli, trebuie sesizat în această scrisoare, atunci când Cantacuzino spune că ceilalți pretendenți la tron nu au nici un indiciu favorabil, nici din partea tatălui, nici din partea mamei. Andronic, care îl cunoștea personal, fiindu-i și foarte apropiat, este, cu siguranță, mai în măsură să se pronunțe asupra originii lui, decât Radu Popescu, cronicarul de la curtea lui Nicolae Mavrocordat (care susține proveniența umilă a domnitorului), născut la o jumătate de secol după moartea acestuia. 

Vorbeam, în episodul trecut, despre nunta mult prea pompoasă a fiului lui Şeytanoğlu, care se lasă cu o arestare și un „sejur” la Șapte turnuri. Era vorba despre nunta lui Andronic cu Irina Ralli, prilej de nemulțumire pentru sultan, nu doar din pricina fastului exorbitant, ci și din motive mai serioase, politice. Ralli aveau și ei legături de rudenie cu dinastiile bizantine și erau poate chiar mai bogați decât Cantacuzinii. E foarte posibil ca Murad să fi văzut, în alianța Cantacuzino-Ralli, germenele unui complot pentru restaurarea Imperiului Bizantin și, la drept vorbind, nimeni nu-l poate acuza de paranoia. Nu atâta vreme cât un astfel de complot va deveni realitate, în viitorul apropiat, între Andronic, fericitul mire, și cumnatul său, Dionisie Ralli, Episcop de Târnovo, amândoi devenind capetele unei teribile conspirații anti-otomane care trebuia să se concretizeze printr-o răscoală generală în Balcani și să se sfârșească cu recucerirea Constantinopolului și Mihai Viteazul ca basileu. Dionisie îi trimite lui Mihai scrisori din partea creștinilor greci, macedoneni, din Tesalia și Epir, nemulțumiți de asuprirea turcească, care începuseră să-l privească pe domnul român ca pe un potențial salvator. Tot episcopul îl anunță că Grecia și Macedonia ar fi în stare să se răscoale pentru el. Europa trăgea și ea cu ochiul, foarte interesată de ce se petrecea în Balcani și mirosindu-i, tot mai strident, a cruciadă. Un agent al împăratului german, Carlo Magno, scrie, despre Mihai Viteazul, într-un raport: El vrea să meargă la Adrianopol și acolo să deie de păscut cailor săi. Încet, încet (dar, mai degrabă, iute) cartierul general al bizantinilor se mută din Constantinopol în Țara Românească.

Nu voi intra aici în detaliile bătăliilor lui Mihai Viteazul cu turcii, nici ale relațiilor sale cu nemții și ungurii, toate aceste aspecte fiind mult mai cunoscute și mai la îndemâna cititorilor. Ceea ce importă este idealul bizantin al domnitorului, reflectat în activitatea sa și legăturile cu Cantacuzinii. Andronic se va stabili în Valahia, devenind mâna dreaptă a lui Mihai Viteazul pe care îl va servi ca Ban al Olteniei, vistiernic și postelnic. La un moment dat, în 1594, pe când Mihai deja nu le mai trimitea turcilor bani, Cantacuzino, aflat cu treburi la Stambul, este întemnițat pentru sprijinul acordat voievodului și condamnat la moarte, dar mituiește pe cine trebuie și fuge înapoi în Valahia. Evenimentele, dintre cele mai dramatice, se succed pe ecranul istoriei cu o viteză de film derulat pe repede înainte: în 1598, Andronic e implicat în alianța încheiată, la Târgoviște, între Valahia și Sfântul Imperiu Roman, în `99 semnează, în numele lui Mihai, un tratat cu Andrei Báthory. Tot în `98, Dionisie Ralli organizase o răscoală, de mari proporții, a bulgarilor împotriva Imperiului Otoman, favorizată de victoriile lui Mihai Viteazul. Fiind înfrânt, se retrage, cu o parte din cler și popor, la curtea domnului muntean pe care îl asigurase, în trecut, că s-a învoit cu Patriarhul Ecumenic să pună mână de la mână ca să adune oastea și proviziile necesare. În cuvintele lui Iorga (Bizanț după Bizanț): Toți episcopii, de origine grecească, și bulgari, se află în jurul acestui cleric care pândea la Nicopole, pe Dunăre, desfășurarea evenimentelor și ei depun jurământ lui Mihai și fiului său, ca față de stăpânii și domnii lor legitimi. […] Când Mihai luă în stăpânire Ardealul (noiembrie 1599), căpetenia complotului creștin de pe malul Dunării făcu tot ce-i stătea în putință pentru a hotărî pe voievodul învingător să-și părăsească cucerirea, ca să meargă pe calea Bizanțului. Un trimis împărătesc confirmă și el că ,,singurul său gând este să pornească împotriva Turciei și să-și stabilească reședința la Sofia”. Iar un contemporan occidental, un dominican la curent cu împrejurările din Grecia, scrie, în iunie 1600, următoarele: „Eu am fost întotdeauna de părere că dacă treburile cu această binecunoscută chemare la oaste decurg așa cum, din mila lui Dumnezeu, tragem nădejde, zisul Mihai Vodă va ajunge în curând să se înstăpânească pe Constantinopol, și grec fiind, și aclamat, și urmat îndeosebi de greci, odinioară stăpâni ai acelei Împărății, va pune să fie proclamat el, și nu altul, împărat al Constantinopolei.” Iată că ideea de a-l face împărat bizantin pe Mihai Viteazul nu era doar o bârfă de alcov sau un proiect ultra-secret, ci devenise o știre de domeniu comun, în toată Europa. 

După unirea cu Moldova, din mai până în iulie 1600, Andronic e co-regent al Moldovei. Ne putem numai imagina entuziasmul pe care trebuie să-l fi simțit tânărul de 25 de ani care fugise noaptea din casa tatălui său spânzurat de turci, care trăsese ca un sclav la galere de frica sultanului, când s-a văzut la un pas de a-și lua înapoi imperiul strămoșilor, cu atât mai mult cu cât nici nu visa la el din motive egoiste, nu dorea pentru sine însuși puterea, ci numai și numai pentru sângele strămoșilor lui. Și, totuși, în acele câteva zile, când era mai aproape ca niciodată să-și vadă visul cu ochii și să-l atingă cu mâna, niciodată nu fusese mai departe. Secretul (nu e, de fapt, un secret pentru nimeni) rezidă în politica europeană. Un nou împărat creștin în Răsărit, un împărat care să reinstituie, ca mare putere, Europa de rit ortodox, era de neconceput pentru creștinătatea occidentală și, mai cu seamă, pentru împăratul german, deținătorul acelui Sfânt Imperiu Roman uzurpator. În plus, Rudolf al II-lea voia pentru sine Transilvania, ungurii voiau să se auto-guverneze, iar Polonia avea interese și în Moldova, și în Țara Românească. Împăratul german îl trimite pe generalul italian, Giorgio Basta, care îi va lua lui Mihai Ardealul în toamna lui 1600, în timp ce polonezii se vor ocupa de celelalte două teritorii române. Acum este ultima dată când eroul nostru își exercită privirea de oțel și forța pură a personalității sale – în martie 1601, vine la curtea lui Rudolf și cucerește pe toată lumea în favoarea cauzei sale, inclusiv pe împărat. El îi dă 100 000 de ducați și-l trimite (tot cu Basta) să ia Transilvania de la Sigismund Báthory care-și declarase independența. În sfârșit, după victoria asupra principelui maghiar, începe lupta dintre Basta și Mihai, finalizată prin asasinarea voievodului.

Așa a pierit Mihai Viteazul, basileul românilor. Stavrinos, un grec care lucra, pe atunci, în vistieria lui, fiind închis, de dușmanii domnitorului, în castelul de la Bistrița ardeleană, îi va scrie o cronică în versuri, unde face din el un al doilea Alexandru cel Mare, Digenis Akritas și Ahile, dar prezintă și rolul jucat de trei sute de tineri greci în Bătălia de la Călugăreni, adăugând că sârbii și bulgarii erau și ei de partea lui Mihai și-l așteptau să vină pe pământurile lor, pentru a-l recunoaște ca domn.

Printre ultimele sale acțiuni, prins cum era în războiul cu Basta și încercând să salveze ce se mai putea, eroul de la Călugăreni îl pune pe Cantacuzino să negocieze cu armata otomană la Giurgiu, în septembrie 1600. În timp ce Mihai pierde totul, Andronic este capturat de turci și dispare pentru totdeauna. Întreaga sa viață fugise de ei ca de o haită de câini, era inevitabil să-l prindă într-o zi – o chestiune de timp. Tânărul, care se putea lăuda că a scăpat de două ori din mâinile otomanilor, a treia oară n-a mai putut să scape. Pesemne că îmbătrânise. Nu există nicio sursă oficială care să confirme ce s-a întâmplat mai departe. Că pe otomani nu i-au interesat propunerile sale de pace, că l-au omorât și apoi s-au descotorosit de el, e clar pentru toată lumea, dar nu se cunoaște ziua, luna, locul sau modul în care a fost ucis, rămânând loc destul pentru tot felul de speculații și mărturii contradictorii, inclusiv legate de anul morții sale. Dar, în mare, uitarea îi va acoperi numele, ca praful. 

Dacă despre Mihai Viteazul, eroul nostru național, s-au născocit poeme, balade și legende, cred că este, puțin spus, nedreaptă cufundarea în uitare a bărbatului fără de care fugarul condamnat la moarte nu ar fi ajuns niciodată Mihai Viteazul. Acest om corupt poate, uns cu toate alifiile, machiavelic ca și părintele său, a fost, totuși, așa cum grăiește un text al vremii, inima și sufletul principelui Mihai.

Un veac mai târziu, strănepotul lui Andronic, Mihai Racoviță, domn al Moldovei de trei ori și al Țării Românești de două, va face o declarație foarte misterioasă legată de străbunicul său: Numitul strămoșul meu Cantacuzino, zice el, căzând la Constantinopol în primejdie mare, își putea scăpa viața, cu alta fără, numai să se turcească; mulți l-au îndemnat să-și schimbe legea pentru a-și salva viața și, nevoind aceasta a o face, l-au ucis[3].Mai mult Vodă Racoviță n-a voit să elaboreze. Să ne mai mirăm atunci că un alt strănepot al lui Andronic, Constantin Brâncoveanu, își va da viața la Constantinopol, nu o dată, ci de cinci ori, cum spune poetul[4], numai să nu se lepede de Hristos? 

Mucenicia îi era în sânge.


[1] Despre care Voltaire avea să glumească, nu fără un miez de adevăr: Sfântul Imperiu Roman nu a fost nici sfânt, nici roman, nici imperiu.

[2] În lucrarea sa, The Great Church in Captivity: A Study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1985

[3] Radu Ștefan Ciobanu, Pe urmele stolnicului Cantacuzino, Ed. Sport-Turism, București, 1982

[4] Marin Sorescu, Bărbații – Brâncovene Constantine,/ De ce-ți taie turcii capul/ De cinci ori la rând,/ O dată pentru fiecare copil al tău/ Și o dată pentru tine? 

Previous Story

„Ancorele” lui Adrian G. Romila

Next Story

Institutul Cultural Român sărbătorește Ziua Europeană a Limbilor în țară și în străinătate

Latest from Blog