Sabia din Torino – Moștenirea Bizanțului (partea a VII-a)

Cine îmi va spune dacă nu cumva, în chip tainic,

sub acoperișul unei singure nopți,

dincolo de ani și praf,

dincolo de geamul memoriei,

nu ne-am unit și amestecat,

eu în somn, iar ei în moarte.

Jorge Luis Borges, Căutarea

Da, ați citit bine: nu giulgiul, ci sabia. Dincolo de lințoliul controversat care învăluie parcă în misterul său orașul întreg – Capitale delle Alpi, Città magica, cum îi spun italienii,și cea dintâi reședință a Italiei unificate, Torino are o mie de comori și o mie de alte mai mici mistere ce invită turistul curios să dea la o parte pânza puțin înfricoșătoare pentru care, mai mult ca sigur, a venit aici și să pătrundă în orașul profund, orașul adevărat, cotropit de Hannibal, colonizat de romani, cucerit de barbari, recucerit de bizantini și căzut, în cele din urmă, în mâinile francilor lui Charlemagne. A existat, deci, o vreme când Torino era și el un oraș bizantin, pe când Bizanțul însuși nu era nimic altceva decât Imperiul Roman, iar istoria nu se rupsese încă în două, ca o catapeteasmă a timpului.

Și aici nu mă pot abține să fac o scurtă paranteză, tangențială la tematica noastră. Chiar dacă faimosul giulgiu este, neîndoielnic, un fals, o sursă de inspirație reală tot a avut și nu doar din Evanghelii. Această sursă provine, în mod firesc, de la Constantinopol (izvorul universal al istoriei medievale), unde unii istorici susțin că giulgiul lui Hristos s-ar fi aflat în posesia basileilor bizantini. Convenabil pentru orice escroc vânzător de relicve, el a dispărut în timpul cuceririi latine de la 1204 când (se spunea în epocă) se furase mai mult din acest singur oraș decât în toate războaiele de la începutul lumii. 

Revenind la misterele noastre mai mărunte, unul dintre ele este protagonistul unui episod obscur din istoria moștenirii bizantine, obscur, dar amuzant sau chiar poetic – depinde în ce dispoziție ești când îl descoperi.

Totul începe acolo unde se sfârșește, în praful ridicat de copitele otomane și amestecat cu sânge de romeu, dintre mormanele de cadavre neidentificate printre care, la 1453, ienicerii caută cu disperare trupul împăratului dispărut în asaltul final. Există o mare de mărturii despre sfârșitul lui Constantin al XI-lea ce, în marea lor majoritate, se contrazic între ele, bătându-se deopotrivă cap în cap cu legendele care, mai generoase decât cronicile, i-au acordat nemurirea eroului-împărat. Ceea ce au însă aproape toate în comun este că basileul și-a lepădat însemnele imperiale înainte de ultimul atac, luptând până la capăt ca un soldat oarecare. De aceea turcilor, care, la fel ca noi astăzi, habar n-aveau cum arată Constantin, le-a fost îngrozitor să-l găsească după furia clocotită pe care au dezlănțuit-o asupra orașului, iar în ceea ce privește capul pe care l-au înfipt într-o suliță, susținând sus și tare că e al împăratului, niciunul dintre istoricii de mai târziu nu poate să confirme sau să infirme nimic, din moment ce și grecii aveau tot interesul să identifice un cadavru oarecare cu Constantin (în speranța că adevăratul basileu a scăpat) și Mahomed era deosebit de interesat să-i proclame moartea rivalului său, ca să se poată declara liniștit cezarul de drept al Noii Rome. 

Dacă nu încremenit în piatra dură, atunci în cântecele eterice ale grecilor, împăratul a continuat să trăiască. Unul dintre aceste cântece reproduce o cronică de la Mânăstirea Sf. Ioan din Patmos, oferind o explicație supranaturală pentru dispariția însemnelor imperiale. Citând din lucrarea biografică a lui Donald M. Nicol, ultimul Constantin lupta la porți când: La dreapta lui era o biserică a Maicii Domnului. El a văzut o împărăteasă, însoțită de un număr de eunuci, venind către ea. Au intrat înăuntru, iar împăratul, împreună cu aristocrații săi, s-au grăbit să vadă cine putea fi această împărăteasă și au intrat în biserică. [Au văzut-o] deschizînd ușa altarului și intrînd. S-a așezat pe tronul ierarhului și părea foarte tristă. Apoi a deschis sfînta ei gură și i s-a adresat împăratului: «Această nefericită cetate mi-a fost închinată mie și de multe ori am salvat-o de la pedeapsa dumnezeiască. Și acum m-am rugat iarăși Fiului Meu și Dumnezeului Meu. Dar, vai, el a hotărît că, de data aceasta, trebuie să fii lăsat în mîinile dușmanilor tăi, pentru că păcatele poporului tău au stîrnit mînia lui Dumnezeu. Așa că lasă-ți coroana împărătească aici, ca s-o îngrijesc pînă în vremea cînd Dumnezeu va îngădui altcuiva să vină și s-o ia». Cînd împăratul a auzit aceasta, s-a întristat foarte. Și-a luat coroana și sceptrul pe care-l avea în mînă și le-a așezat pe altar și cu lacrimi în ochi, a spus: Împărăteasa mea, întrucît pentru păcatele mele am fost lipsit de majestatea mea împărătească, îmi pun și sufletul în mîinile Tale, împreună cu coroana mea. Împărăteasa Îngerilor a răspuns: «Domnul Dumnezeu poate să-ți odihnească sufletul în pace, in tovărășia sfinților Săi». Împăratul s-a închinat și a mers să-i sărute genunchiul, iar ea a dispărut și eunucii ei, care erau îngerii ei, au dispărut împreună cu ea. Dar nici coroana, nici sceptrul nu se mai găseau unde fuseseră lăsate, căci împărăteasa, Maica Domnului, le luase cu ea ca să le păstreze pînă la vremea cînd nenorocitul neam al creștinilor avea să fie iertat. Acestea au fost povestite mai tîrziu de unii care se aflaseră acolo și fuseseră martori la minune. Apoi împăratul, dimpreună cu aristocrații săi, a ieșit afară, lipsit de însemnele sale, ca să-i privească pe dușmani de pe ziduri^[1].

Bizantinologii s-or fi resemnat ei să caute sceptrul și coroana luate în custodie divină, dar sabia cu care ultimul basileu și-a apărat cetatea a continuat să exercite o fascinație fără egal în sufletele tuturor celor care aveau pretenția la un asemenea titlu. Alexandros Paspatis (1814 –1891), medic celebru și istoric a cărui pasiune pentru medicină era egalată doar de cea pentru Bizanț, descrie^[2] o sabie inscripționată, dăruită lui Constantin al XI-lea de cardinalul Isidor din Kiev, la vizita sa din anul 1452, afirmând că această armă se găsea încă în capitala Imperiului Otoman. Din păcate, fără să ofere surse. Este greu de spus dacă trebuie să-i dăm crezare, lipsa oricărei dovezi în acest sens ne lasă să ne scăldăm în ape mai tulburi decât Bosforul, dar adevărul e că nici n-ar trebui să ne mirăm prea tare dacă dr. Paspatis chiar avea acces la asemenea informații. Întreaga sa existență este una excepțională, atât de excepțională, încât dacă s-ar fi petrecut cu vreo sută de ani mai înainte, am fi crezut, poate, că este o invenție, rodul unei fantezii abracadabrante à la Alexandre Dumas. Născut în Chios, avea șapte ani și jumătate în timpul groaznicului masacru din Războiul de Independență al Greciei, în care se estimează că din această insulă au fost omorâți și luați în robie cam 100 de mii de greci (adică de vreo două ori mai mult decât totalul de morți și prizonieri de la Căderea Constantinopolului, când uciderile propriu-zise, atât în bătălie cât și după, s-au limitat la vreo 4500 de persoane). Micul Alexandros a fost vândut ca sclav în Smyrna (İzmir-ul de azi), dar mama lui, care reușise să scape de la dezastru, l-a găsit și l-a răscumpărat cu puținii bani pe care-i mai avea. În 1824 băiețelul sosea în Boston alături de doi dintre iluștri frați Ralli (înrudiți, așa cum am văzut în articolele anterioare, cu Cantacuzinii români și fondatorii unei companii grecești de top), prin bunăvoința unei familii americane, având să locuiască o perioadă în casa lui Marshall Pinckney Wilder, președinte al Senatului dinMassachusetts. A studiat medicina la Paris și la Padova și a devenit unul dintre cei mai proeminenți doctori din Istanbul, practicându-și aici meseria 39 de ani și ajungând să fie considerat numărul 1 între arheologii și bizantinologii greci. Vorbea fluent cincisprezece limbi.

Pe cât de plauzibil sună ca sabia Împăratului de marmură să se afle la Constantinopol, acolo unde a fost văzut ultima dată și proprietarul ei, totuși, cu două decenii înainte ca Paspatis să-și publice alunecoasa afirmație, altcineva se avântase să facă un studiu mult mai amănunțit, dar poate tocmai de aceea mai cu dus-întors. Victor Langlois (istoric, arheolog și orientalist francez) avea să publice în trei reviste o descoperire epocală pe care era încredințat că o făcuse. Acum intră în scenă orașul Torino. Baronul Tecco, ambasador italian la Sublima Poartă, cumpărase (relativ recent) de la un negustor din Constantinopol, contra unei sume colosale, o sabie despre care vânzătorul cu pricina susținea că a obținut-o direct din mormântul lui Mahomed Cuceritorul, de la una din gărzile care-l păzeau. Tecco era mare colecționar de arme, dar simțind probabil că magnifica lui colecție devenise prea mult pentru un particular, i-a oferit-o în dar regelui Victor Emmanuel care a adăugat-o la Armeria Reale din Torino.

Departe de noi a trece cu vederea caracterul pișicher al neguțătorilor istanbulezi de ieri și de azi, capabili să vândă orice tinichea la preț de aur masiv, cum iarăși nu trebuie să uităm că până destul de curând turcii n-au avut cine știe ce respect pentru moștenirea lor istorică materială, orașul imperial, împreună cu toate artefactele lui mici și mari, găsindu-se adesea, de-a lungul și de-a latul secolelor, într-o stare jalnică în care, ca s-o spunem pe aia dreaptă, nu ar fi fost așa surprinzător ca gărzile de la mormântul lui Fatih^[3] să-i subtilizeze sultanului glorios diverse obiecte pentru a mai câștiga un bănuț. Sigur că istoricul Victor Langlois cunoștea infinit mai bine decât noi toate aceste aspecte și nu s-ar fi uitat nici cu coada ochiului la o banală spadă, dar aici e clenciul, că sabia din Torino nu era deloc banală. Era făcută din oțel de Damasc de calitate optimă, decorată cu gravuri creștine (printre care Născătoarea de Dumnezeu cu Mântuitorul ocupau un loc de cinste) și avea pe tăiș o formidabilă inscripție în limba greacă, care se tâlcuia: O, Tu, Hristoase, nebiruitule Împărat, Cuvinte al lui Dumnezeu și Stăpâne a toate, vino în ajutorul puternicului și dreptcredinciosului autocrat Constantin. Nu numai atât, dar inscripția de pe spada cumpărată de Tecco este aproape identică cu cea descrisă de Alexandros Paspatis 33 de ani mai târziu, fapt care (dacă sabia doctorului grec exista) ne face să ne gândim la posibilitatea unor săbii surori, așa cum bărbații de stirpe nobilă obișnuiau să aibă. 

Langlois era convins, a dat imediat sfoară în țară că găsise sabia ultimului Constantin (la urma urmelor ce putea fi mai poetic decât ca Mahomed să se îngroape cu un așa suvenir), dar ceilalți experți nu i-au împărtășit entuziasmul. În 1874 istoricul italian Giovanni Veludo a publicat un articol intitulat La spada di Constantino Paeologo, ultimo imperatore di Constantinopoli, în care argumentează că este imposibil ca sabia lui Langlois să fie de origine bizantină, din moment ce are o formă curbată, iar bizantinii foloseau săbii drepte. Pe lângă asta, textul inscripționat (alcătuit din versuri în limba originală) se potrivește cu poezia secolelor XVI-XVII, mult prea modernă pentru literații bizantini. În sfârșit, argumentul care a „decapitat” teoria lui Langlois ține de titulatura celui căruia sabia îi este destinată. A se autodenumi doar „autocrator” era prea puțin pentru cel mai mare cap încoronat al creștinătății – istoricul român Constantin Marinescu, intrat și el pe firul controversei, ne aduce aminte că basileul se intitula Κωνσταντίνος εν Χριστώ τω Θεώ πιστός βασιλεύς και αυτοκράτωρ Ρωμαίων ο Παλαιολόγο – Constantin Paleologul, în Hristos lui Dumnezeu credinciosul, împărat și autocrator al romanilor. A cui era, însă, fabuloasa spadă? Fiind limpede pentru toți cercetătorii că este departe de un fals, dilema rămânea una de datare și atribuire, Langlois făcuse clar o mare descoperire, singurul său „păcat” era acela că o interpretase greșit. Până la urmă s-a ajuns, în unanimitate, la o concluzie extrem de simplă, atât de simplă încât acum pare evidentă. Motivele ornamentale, stilul literar, titlul și însăși silueta lamei toate indicau spre același personaj cu o mie de mâini. Sabia îi aparținea lui Brâncoveanu. 

La sfârșitul veacului al XVII-lea, începutul celui de-al XVIII-lea, lui îi scria patriarhul de Constantinopol adresându-i-se cu exact aceeași formulă, el era numit astfel în portretul pictat de Alessandro della Via în Veneția, lui îi era dedicată cu acest titlu harta Țării Românești realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Comparația cu celelalte săbii ale domnului muntean a făcut să se încheie definitiv orice discuție, Iorga însuși fiind rugat, de către un armean din Paris, să identifice o alta aidoma (despre care posesorul ei credea că-i aparținuse lui Constantin Paleologul) și atunci, zice el: De la întâia vedere, – și neavând la îndemână articolul lui Veludo, pe care-l posedă Academia, – în fața formulei care numia pe proprietar – căci niciodată Impărații Romei Noi n’au purtat acest titlu modest –, ca și în fața ornamentației de aur săpată în oțelul oriental: Maica Domnului cu pruncul în brațe, îngerii ținând o simplă coroană princiară, ca și înfloriturile d’imprejur, am arătat că nu poate fi vorba de nimeni altul decât de Domnul Țerii-Românești. Mă gândisem chiar că s’ar putea oferi, pentru încoronare, regelui Ferdinand, dar mi s’a obiectat că n’ar aduce noroc – și norocul n’a fost nici fără asta, – sabia unui prinț care a perit în așa de triste împrejurări^[4].

Interesant cum marele nostru istoric voia să-i dăruiască primului rege al României reîntregite sabia lui Brâncoveanu, acest voievod martir care visa să unească Moldova cu Transilvania și Țara Românească (a se vedea articolul anterior din seria Moștenirea Bizanțului), la fel de interesantă și percepția superstițioasă a oamenilor epocii, oricare vor fi fost aceia ce se temeau că va aduce ghinion. Dar cel mai interesant, cu siguranță, este micul comentariu intercalat, trist și ușor ironic, care vădește gândurile intime ale lui Iorga în această chestiune. Și poate că regele Ferdinand ar fi avut o viață mai fericită cu ocrotirea Sfântului Constantin.

Alte săbii ale principelui valah au mai fost reperate în diverse locuri din lume, cum ar fi în Stockholm și la Berlin, explicația pentru acest proces „migratoriu” neobișnuit, în care armele lui par să-și fi luat zborul în toate cele patru colțuri ale lumii, fiind aceea că negustorul domnesc Apostol Manu a salvat tot ce se mai putea din obiectele de preț ale familiei și le-a vândut ca să le facă rost de bani Brâncovenilor sărăciți. Acestea fiind zise, se elucidează și misterul sabiei din Istanbul, menționate în 1890. Ea făcea parte, probabil, tot din colecția domnitorului mazilit, iar Alexandros Paspatis a comis aceeași eroare ca Victor Langlois. Cât despre negustorul care i-a cerut ambasadorului italian o căruță de bani pentru sabia din Torino, el ne apare ca un mare mincinos, o figură un pic ridicolă și, în același timp, înduioșătoare – păcăliciul care, crezând că minte, spune, de fapt, adevărul. Firește că Fatih n-avea cum să se îngroape cu spada lui Brâncoveanu, dar bietul neguțător dornic de câștig nu a înțeles niciodată cât de superfluă este minciuna lui, nici că pusese mâna pe o relicvă la fel de importantă – sabia ultimului Constantin, prin vinele căruia curgea același sânge împărătesc al Paleologilor^[5]. 

Cu totul altfel față de pesimistul anturaj al lui Ferdinand, au procedat grecii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și aici ne intersectăm într-un punct în care poporul român ar trebui să le urmeze exemplul. Ei nu cred că istoria aduce ghinion, dimpotrivă, și-o poartă elegant, ca pe o floare la butonieră și, oricât ar fi de cutremurătoare, evocarea istoriei este percepută ca binecuvântare, nu blestem. După sfâșietorul deceniu de lupte și tratative pentru eliberarea de sub călcâiul otoman, după o încercare eșuată de rege străin ținut permanent sub papucul marilor puteri europene, călcat în picioare deopotrivă de condurii Occidentului și de cizma rusească, valul părea să se schimbe pentru Grecia străveche ca istorie, dar abia ieșită din găoace ca stat. Mariajul lui George I, noul monarh ales de origine daneză, cu Marea Ducesă Olga Constantinova Romanov promitea atât o descendență ortodoxă pe tronul tinerei țări, cât și o vagă înrudire a viitorului rege cu Împăratul de marmură, înrudire pe care casa Romanovilor mizase sute de ani. În siajul Căderii Constantinopolului, Zoe Paleologhina (fiica lui Toma, fratele mai mic al lui Constantin al XI-lea) îl luase în căsătorie pe Ivan al III-lea al Rusiei, membru al dinastiei întemeietoare a lui Rurik. Cum moștenitorul tronului rusesc este fiul ei, din acel moment întreaga linie a Rurikilor se va altoi pe mărețul trunchi bizantin, vulturul bicefal va fi adoptat ca emblemă rusească, iar Moscova se va auto-proclama A treia Romă. Doar că dinastia își trăia penultimele zile și va fi înlocuită în 1598 întâi de o perioadă de criză totală, rămasă în istorie ca „Timpurile tulburi”, și apoi de Romanovi care aveau să fie țari până la abolirea monarhiei din 1917. Nu este tocmai limpede dacă aceștia aveau vreo picătură din sângele lui Zoe, dar au existat câteva alianțe matrimoniale între ei și Ruriki, suficiente cât să îi propulseze la putere și să le permită să pretindă că sunt continuatori ai Bizanțului. La asta se adaugă și mult mai complicata discuție despre Marele cneaz Vladimir și Ana (fiica basileului Romanos al II-lea) care (cel mai probabil) l-au avut împreună pe Yaroslav cel Înțelept, ori, dacă această disputată infuzie de sânge bizantin s-a produs în venele casei Rurik, înseamnă că undeva, în amețitorul tufiș genealogic din care ieșim acum, zgâriați din cap până-n picioare, Romanovii se poate să fie într-adevăr urmașii cezarilor de la Constantinopol, printr-o linie feminină.

Dar să ne întoarcem în veacul al XIX-lea. Olga Romanov, noua regină a Greciei, le oferă grecilor frustrați de patru secole, nădejdea într-un viitor cât de cât apropiat de visul lor romantic. Când i se naște un băiețel, entuziasmul general nu mai cunoaște limite – era primul membru al familiei regale grecești născut în Grecia și moștenitorul legitim al coroanei. O mare de oameni se adună în fața palatului, scandând numele pe care vor cu tot dinadinsul să-l poarte noul prinț: Constantin. Pruncul este botezat corespunzător și va fi crescut în spiritul Marii Idei (Megali Idea), cum era numit idealul bizantin în epocă, sub greutatea zdrobitoare a căreia va trăi (din nefericire pentru el) toată viața. În viziunea grecilor (din țară și de peste hotare), el trebuia să fie împăratul Constantin al XII-lea, cel care va lua înapoi Constantinopolul și va reîntemeia imperiul pierdut. Bineînțeles că nu va putea rezista prea mult pe un asemenea piedestal, iar istoria modernă nu mai avea deja niciun pic de răbdare sau considerație pentru nostalgiile Evului Mediu. După lupte interne, abdicări repetate, un întreg Război Mondial și pierderea efectivă a Constantinopolului în timpul Războiului greco-turc (1919 – 1922)^[6], Constantin I, marea speranță a Greciei, va muri în exil, în Sicilia.

Însă, în tot acest tumult al sumbrei lui existențe, a existat și un moment de duioasă frumusețe, care îl aduce printre protagoniștii textului de față. În anul 1886, când împlinea optsprezece ani, comunitatea greacă din Istanbul i-a trimis tânărului prinț Constantin un dar neprețuit: o sabie de ceremonie despre care grecii cu pricina credeau că-i aparținuse lui Constantin al XI-lea. La o analiză mai atentă, s-a descoperit că sabia era o copie a celei brâncovenești din Torino sau chiar un alt original al lui Brâncoveanu. 

Așa s-au întâlnit, s-au unit și amestecat pe tăișul unei singure săbii, trei Constantini, în ciuda veacurilor care-i despărțeau – legați peste timp unul de altul, nu doar prin nume, ci și prin sânge și ideal: Constantin Paleologul, ultimul împărat al Bizanțului în cădere, Constantin Brâncoveanu, domnul Bizanțului după Bizanț și Constantin al Greciei, nădejdea unui Bizanț care nu mai poate să se ridice – unul mai tragic ca altul. 

Primul în somn, așa cum spune legenda, iar ceilalți doi în moarte. 

(Fragment dintr-o carte în pregătire)