Pentru a înțelege ce însemna rigoarea pentru Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice din perioada 1897-1910, am ales să prezentăm în cele ce urmează răspunsul pe care ministrul i l-a dat deputatului Titu Frumușanu, avocat, membru al Partidului Național Liberal, la o interpelare formulată de acesta. Avocatul și deputatul Titu Frumușanu îi cerea ministrului Spiru Haret explicații pentru hotărârea de a-l exclude pe elevul Titi Bălănescu din toate școlile din țară.
Cine a fost acest Titi Bălănescu, ce a făcut el și care au fost deciziile ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice aflăm din răspunsul la interpelare. Spiru Haret îi răspunde deputatului Titu Frumușanu despre pedeapsa dată de Minister elevului Titi Bălănescu în ședința Camerei din 3 decembrie 1901.
Vom reda în întregime textul din două motive extrem de prețioase. Primul, răspunsul este un exemplu de discurs al unui demnitar care își respectă statutul de intelectual și de ministru. Al doilea, răspunsul oferit de Spiru Haret demonstrează cu asupra de măsură cât contau pentru ministrul Instrucțiunii Publice de atunci rigoarea, respectarea regulilor, importanța respectului în general, prețuirea profesorilor, aplicarea sancțiunilor, demnitatea.
Discursul* a fost următorul:
„Dl Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice: Domnilor deputați, dl Frumușanu a început vorbirea sa, mirându-se de mine, că am zis că m-a intimidat interpelarea d-sale. D-sa a justificat foarte bine temerile mele, pentru că, vedeti, că un lucru pe care noi, dascălii, îl considerăm ca fiind regulat si foarte la locul lui, a luat, din cauza d-sale, proporțiuni cu totul neașteptate.
Pedeapsa unui baiat din școală, chiar gresită fiind, ia așa proporțiuni, încât ocupă timpul unei ședințe întregi a Camerei, abia la o săptămână după deschiderea ei.
Am motiv de a fi intimidat, pentru că nu știu care vor fi în mintea d-voastră proporțiunile acestei afaceri, pe care dl Frumușanu o privește ca atingând până și Constituțiunea în temeliile ei.
Domnilor, eu mă voi sili să fac economie de timp, și de aceea mă voi sili să expun lucrurile și să vă las pe urmă pe d-voastră să judecați între dl Frumușanu și mine.
Am primit un raport de la directorul gimnaziului din Târgul-Jiu, care avea data de 12 iulie, anul acesta, în care – din ce cauză este indiferent – îmi raportează cum că unul din foștii școlari ai acestui gimnaziu publică într-un jurnal articole, ca acela de care dl Frumușanu v-a citat o parte, dar nu tot, căci cuprindea lucruri de acelea, pe care nu poate cineva să le citească într-o Cameră, pentru respectul locului unde se află.
Dl director al gimnaziului din Târgu-Jiu a fost criticat cu multă asprime de domnul Frumușanu. Să-mi dați voie să nu-l urmez pe d-sa pe acest tărâm. Pentru mine, directorul unui gimnaziu este reprezentantul meu; el este dator să-mi spună drept, pe răspunderea lui, și știe că, dacă nu va spune drept, are față de mine o răspundere grea și care nu este deloc iluzorie. Cei care servesc sub ordinele mele, știu bine că eu nu neglijez nimic pentru a-i ține în cele mai stricte limite ale datoriei și nu ezit de a pedepsi pe acei care se abat de la dânsa. Așa aș fi făcut și cu directorul gimnaziului din Târgul-Jiu, dacă și-ar fi permis să-mi raporteze lucruri inexacte. Oricum ar fi, un director de gimnaziu pentru mine are o altă însemnătate decât un elev de clasa a II-a și dacă este să aleg între un director și elev, nu stau la gând un minut, ca să dau crezământ celui dintâi mai cu seamă când acel director este un om pe care-l știu că-și face perfect datoria. Mă și mir că este atacat cu atâta furie si înverșunare de dl Frumușanu, care este primar al orașului Târgul-Jiu și datorește dlui Moisil oarecare recunoștință. Un om în situațiunea precară, în care se află d-sa ca suplinitori sa aibă energia de a conduce un gimnaziu bine și cu mijloace foarte restrânse și în afară de datoriile lui să facă localității servicii la care nimeni nu-l obligă, înființând școale în care predă gratuit, înființând și o școală de ceramică, cum nimeni nu s-a gândit să facă și cum nu mai avem alta în țară, un asemenea om să se vadă răsplătit în așa fel de părintele orașului, găsesc că nu este nici drept, nici bine.
Dl Titu Frumușanu: Cer cuvântul.
Dl Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice: Sunt sever cu acei care sunt sub ordinele mele, dar sunt dator să-i apăr și să-i susțin când își fac datoria; și apăr pe directorul gimnaziului din Târgul-Jiu, fiindcă și-a făcut bine datoria în împrejurarea de față ca și în altele.
Dl Frumușanu nu se găsește satisfăcut de raportul directorului gimnaziului din Târgul-Jiu. Chestiune de apreciere. Eu am fost foarte satisfăcut și am considerat ca perfect dovedită vina școlarului Bălănescu. Cum să admitem că un om care totdeauna și-a făcut perfect datoria, care nu este în gâlceavă cu părintele acelui școlar, care nu are nici un interes de urmărit în această afacere, să vină din cer senin să denunțe pe un școlar, pentru niște fapte închipuite, mai ales când îmi dă și dovezi? Cum să presupun că omul acesta, care nu mi-a mințit niciodată, are să mintă ca să lovească în Titi Bălănescu? Dl Frumușanu va fi având motivele sale ca să considere pe acest baiețel ca un personaj de mare seamă; dar nu e nici un motiv ca și directorul gimnaziului, și eu, să-l privim astfel.
Am luat dar măsura criticată de dl Frumușanu pe deplină dreptate. De nu o luam, nu mi-aș fi făcut datoria.
După publicarea pedepsei prin Monitorul Oficial, cel dintâi semn de viață ce am văzut din partea acelora ce trebuiau sa fie interesați în această afacere, a fost un articol într-un jurnal, successor al lui Moș Teacă, apărut în trei sau patru zile după publicarea măsurii mele.
Decizii pentru eliminări de școlari apar, din nenorocire, destul de des în Monitor.
Vă rog să-mi spuneți, dl Frumușanu, pentru ce până la Titi Bălănescu, pentru niciun altul nu s-a făcut aceasta? Pentru ce a luat jurnalul în chestie tocmai apărarea lui Titi Bălănescu și nu pe a altuia? Pentru ce a făcut aceasta anume în termeni și în cuvinte care amintesc, cât de colo, corespondentele atribuite lui Titi Bălănescu? Pentru ce tot acest concurs de dovezi? De ce cu altul nu s-a întâmplat aceasta?
Pentru mine nu este umbră de îndoială că corespondența aceasta a fost publicată chiar de dânsul, înainte de a se gândi să cerce a-și dovedi nevinovăția sau, dacă a greșit, să-și ceară iertare și să promită a nu mai greși. Tocmai pe urmă a venit dl Titu Frumușanu și mi-a zis: după ce constatați că copilul ar fi vinovat? Deoarece dovezile, care mă convinseseră pe mine, nu aveau darul de a-l convinge și pe d-sa, am cerut directorului ca să-mi dea lămuriri noi și mai complete asupra faptului. Directorul îmi trimite atunci un nou raport, mult mai complet și mai amănunțit decât cel dintâi. Din amândouă aceste rapoarte, iată ce rezultă:
Prima dovadă ce a avut-o directorul că Titi Bălănescu este autorul corespondențelor din Moș Teacă a fost scrisoarea pe care a primit-o de la un student de la facultatea de științe, dată în 12 aprilie 1899; prin urmare nu e scrisă, cum crede dl Frumușanu, pentru trebuința cauzei. Originalul scrisorii există.
Dl T. Frumușanu: Eu am originalul scrisorii redactorului de la Moș Teacă.
Dl Spiru Haret, ministrul Cultelor si Instrucțiunii Publice: Să-mi dați voie să discut cu dvs. și cu directorul gimnaziului din Târgul-Jiu, iar nu cu redactorii de la Moș Teacă.
Aici e o cestiune prea serioasă și de ordine morală prea ridicată, ca să stau cu redactorii de la Moș Teacă. Așadar, un student de la facultatea de științe, adresează directorului o scrisoare cu data de 12 aprilie 1899. Iată o citesc în întregime:
<<Stimate domnule Moisil,
Ce trist lucru e din partea tinerimii noastre, când caută a călca în picioare tot ce e mai sfânt: sentimentul național, religie, etc. e și mai trist când, pe lângă aceasta, lipsesc respectul si bunăcuviința.
Trebuie, și-mi este impus, a arăta unei lumi întregi pe un asemenea tânăr, ce poate mâine sau poimâine va fi un element mai puternic de corupție.
Mai deunăzi ne întâlnim cu dl Bălănescu, elev al școalei de comerț de aici, București, și, că puțin cunoscut ce-mi era, îmi arată corespondența ce vrea să o dea la Ziarul Moș Teacă. Era foarte multumit că mi-o arată. În naivitatea lui credea că mă mulțumește și pe mine. Am citit-o, am văzut ce era într-însa, i-am arătat că nu e frumos din partea lui să facă așa ceva și mai ales să nesocotească o serbare sfântă, ca aceea a patronului gimnaziului <<Tudor Vladimirescu>>.
Din respectul ce am către instituțiile țării și mai ales de aceea unde mi-am căpătat primele cunoștințe, vă comunic, Domnule Directori că sus numitul elev este autorul aticolului din Moș Teacă. Sunt satisfăcut că am putut găsi un elev apucat pe așa drum, cu care trebuie dat un exemplu.
Vă salut. Dl Ruptureanu”
Iacă o dovadă din partea unui om care a văzut lucrul cu ochii lui. Această dovadă singură mi-a fi fost de ajuns și nu aveam nevoie să urmez sfatul dlui Frumușanu, să mă duc la Moș Teacă, să cer să mi se arate originalul. Cum gândiți că aș fi făcut eu așa lucru?
Și mă mir că directorul a avut ideea de a intra în vorbă cu redactorii de la Moș Teacă! Asemenea jurnale cu astfel de lucruri trăiesc; aceasta este pâinea lor de toate zilele și este evident că pentru nimic în lume nu se vor lipsi de dânsa.
Trec mai departe și citez textual raportul directorului:
<<Având de gând atunci să fac pașii necesari pentru pedepsirea acestui elev, mi-am zis: mai intâi trebuie să atrag atenția părintelui său. Am căutat ocazia și am rugat pe dl I. Bălănescu, bătrânul, să spună fiului d-sale să nu mai scrie corespondențe în care să batjocorească biserica, școala, sentimentul național, profesrii. Dl I. Bălănescu spuse mai întâi că ce-l interesează pe d-sa ce face fiul d-sale? Mai apoi, că nu crede că fiul d-sale a scris. I-am spus atunci că am sigure informațiuni că el a scris, și că nu-l voi ruga a doua oară, și că urmările îl privesc. Astfel, pentru un timp oarecare, au încetat, corespondențele scandaloase din Tg.-Jiu, la adresa școalei și a profesorilor. În timpul din urmă, a început o nouă serie de corespondențe injurioase în Biciul, la adresa mea, a unor profesori și a unor familii respectabile din oraș, între alții contra respectabilului bătrân domn Mihail Dimitrescu, proprietar, care de mai multe ori a intervenit pe lângă dl I. Bălănescu, să facă ca fiul d-sale să înceteze cu injurioasele sale corespondențe. D-nii profesori I. Popescu-Voitești și A. Niculescu, și alții, atacati în astfel de corespondențe, susțin că, din informațiile lor, corespondentul este tot Titi Bălănescu. Și de altfel este de notorietate publică în orașul nostru că el este corespondentul.
Un servitor al gimnaziului, George Voiculescu, mi-a comunicat în timpul vacanței, că fiul dlui I. Bălănescu, care fusese în anul școlar expirat în clasa a II-a și a rămas repetent din cauza purtării, s-a exprimat că acum în vacanță se ocupă cu scrierea de corespondențe la ziare.
Însumi eu am auzit, din cancelaria gimnaziului, într-o zi pe acest elev din clasa a-II-a, strigând înaintea gimnaziului cuvinte injurioase la adresa gimnaziului.>>
Apoi, domnilor, dacă aș avea totdeauna atâtea dovezi, câte am avut contra lui Bălănescu, m-aș socoti foarte fericit; dar aceasta rareori se întamplă.
Văd însă că din toate acestea, dl Frumușanu tot nu și-a făcut convingerea de culpabilitatea protejatului d-sale. Cât pentru mine, însă, convingerea este perfectă.
Pentru mine afară din discuțiune că Titi Bălănescu este vinovat; și de aceea asupra punctului acestuia nu voi mai lungi vorba.
Toate aceste dovezi le-am adus la cunoștință dlui Frumușanu, dar se vede că nu l-au convins; căci departe de a solicita clemența mea , după cum spune d-sa, îl rog să-și aducă aminte, că mi-a cerut să revin pur și simplu asupra măsurii mele.
Mi-a zis aproape textual: <<Dumneata ai greșit când ai aplicat pedeapsa, pentru că băiatul nu este vinovat, te rog să retragi pedeapsa>>. Pe terenul acesta, nu puteam să dau urmare dorinței dlui Frumușanu; nu puteam eu să-mi dau dezmințire mie însumi, pe câtă vreme aveam convingerea că lucrul s-a petrecut așa; nu puteam eu să dau o primă de încurajare unui act de nedisciplină din cele mai grave, de care se poate face culpabil un școlar.
Dacă aș fi văzut că vinovatul își recunoaște greșeala și promite să se îndrepte, l-aș fi iertat, căci nu este nicio vină pe care să nu fiu dispus s-o iert atunci când am speranțe de îndreptare; dar, când acel vinovat se încăpățânează în contra evidenței, pretinzând că el are dreptate- și vrea să mă facă pe mine, ministrul, – nu mai vorbesc de director – să dau înapoi în fața lui, ce trebuia să fac? Să-i cer scuze lui Titi Bălănescu? Aceasta nu pot s-o fac. Eu sunt răspunzător de bunul mers al școalelor și nu mai pot răspunde de dânsul, atunci când nu am putința de a pedepsi pe cei vinovați. (Aplauze).
Când m-am întors din concediu, trecuseră două luni și jumătate de la publicarea pedepsei. A doua zi s-au deschis Camerele. În aceeași zi, un senator din Tg.-Jiu m-a întrebat: <<Ce ai de gând să faci cu Titi Bălănescu? Așa are să rămână?>> I-am răspuns: <<Să-mi facă părintele său o cerere, să recunoască greșeala, să promită îndreptare, și am să îi reduc pedeapsa>>. (Aplauze).
Dl Iunian îmi promite să vorbească cu dl Bălănescu, tatăl, și mă asigură că în curând voi primi petiția lui. După amiază mă întâlnesc cu un domn deputat, care e prieten cu tatăl băiatului, cu dl Take Protopopescu, și d-sa m-a asigurat de asemenea că părintele e dispus să facă hârtie; ba, mi se pare chiar, că mi-a spus că și văzuse petiția făcută.
În aceeași seară, însă, am aflat un lucru pe care nu îl știam, pentru că se petrecuse pe când eram în străinătate, anume că dl Bălănescu trăsese în judecată, pentru calomnie, pe directorul gimnaziului, că dl Frumușanu îl servise de avocat și că ceruse ca eu să fiu chemat la interogatoriu, pentru a-mi da seama înaintea justiției de măsura ce luasem. Nu e vorbă, procesul a fost pierdut, dar nu e mai puțin adevărat că o asemenea faptă nemaipomenită, nu putea să mă dispună bine în favoarea clientului dlui Frumușanu.
Un director de școală tras în judecată pentru calomnie, de un școlar, pe care-l denunțase ministrului pentru un fapt de care era perfect convins! Ministrul chemat la răspundere înaintea justiției! Mai auzit-ați vreodată de un asemenea lucru? Eu vă mărturisesc că de când sunt n-am auzit. Vă mai declar că, dacă aș fi știut de acest fapt înainte de convorbirea mea cu dl Iunian, aș fi fost mult mai aspru. Dar apucasem să spun cuvântul și nu-l mai puteam retrage. A doua zi dimineața, după convorbirea mea cu d-nii Iunian și Protopopescu, am întâlnit pe dl Frumușanu. Nu e vorbă, i-am arătat nemulțumirea mea pentru procesul intentat directorului, dar i-am mai spus că vorba ce am dat dlui Iunian nu o iau înapoi.
Dl Frumușanu însă îmi răspunde: <<Cum să ceară iertare, căci pretinde că e nevinovat?>>.
Dl T. Frumușanu: V-am spus altfel: că în Partidul Liberal nu se cere iertare; dacă ar fi pe sărut-mâna, ne-am duce la boieri.
Dl Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice: Vă pot spune că în școală nu e niciun Partid Liberal, nici conservator, nu sunt decât școlari, care trebuie să fie disciplinați. (Aplauze).
Dl T. Frumușanu: Să dea Dumnezeu.
Dl Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice: Eu înțeleg să țin disciplină, una pentru toți, și această datorie mi-o voi face fără șovăire, vă rog să mă credeți.
Rezultatul a fost, după câte ați văzut, că, pe când eu așteptam ca să primesc hârtia, care știu că a fost chiar scrisă și adusă la Cameră, ca să mi se remită, mă pomenesc cu interpelarea dlui Frumușanu, și încă ce interpelare! Și cum formulată! Aș vrea acum să văd pe dl Frumușanu în locul meu, să văd ce ar face domnia-sa. Oare își dă d-sa seama de situațiunea pe care a creat-o, nu mie, ci însuși protejatului d-sale? Voit-a să-i facă un serviciu? Probabil că da.
Dar constat că, dacă ar fi voit să-i facă rău, nu putea proceda altfel decât cum a procedat; pentru că mă pune pe mine în alternativă, ori de a menține pedeapsa lui Bălănescu, ori de a mă intimida de dânsul; si, atunci vă întreb, ce aș mai căuta eu pe această bancă? Dar, zic dlui Frumușanu: să zicem că eu aș fi greșit, că rău am aplicat pedeapsa școlarului de la școala de comerț. Găsiți însă d-voastră că este proporție între vină și pedeapsă? Găsiți că este bine, ca precedent parlamentar, de a târî pe ministru la bara parlamentului pentru fiecare măsură disciplinară ce va lua? Găsiți că e spre binele școalei și al moralei ceea ce ați făcut? În fine, crezut-ați că mă veți sili să părăsesc această bancă, pentru ca Titi Bălănescu să-și poată continua în liniște colaborarea la Moș Teacă? Eu unul vă pot spune, că și când voi pleca de aici, nu de frica lui Titi Bălănescu voi pleca. (Aplauze).
Să trec acum la altceva, la întrebarea dacă pedeapsa pronunțată de mine este bine pronunțată. Și întrebarea se pune din două puncte de vedere: întâi, nu este disproporție între pedeapsă și vină? Și al doilea, este ea legală?
Dacă este sau nu proporție între vină și pedeapsă, dl Frumușanu, ca om de lege, vă înțelege că este o cestiune mai mult de conștiință. Ei bine, eu găsesc că vina este nu mare, ci foarte mare, și am pedepsit-o în consecință.
Eu consider că principala datorie a școalei este să dea educația morală, și pun pe al doilea plan pe cea intelectuală. Mai puțin preț pun pe cunoașterea exactă a formelor de trigonometrie, decât pe un caracter cinstit în toată puterea cuvântului. Și când văd că un școlar, la vârsta de 14 ani, nu se sfiește a-și bate joc de tot ce noi suntem deprinși să respectăm, mai ales de tot ceea ce noi căutăm să facem să se respecte în școală, ce trebuie să fac? Să consider fapta lui ca o vină neînsemnată sau ca cea mai mare vină posibilă? Eu așa o consider.
Cu toate acestea, cum ziceam adineaori, dacă aș fi constatat cel mai mic semn de pocăință, și în fața stăruințelor binevoitoare ale dlui Frumușanu, înțelegeți că greu mi-ar fi fost să nu micșorez pedeapsa.
Dar pe câtă vreme constat, din contră, obstinația vinovatului în vina lui, și chiar îndrăzneala de a mă brava pe mine însumi, vă declar că o voi menține, pentru că trebuie făcut un exemplu răsunător.
Dar, dl Frumușanu și alții au fost impresionați de pedeapsa extremă a eliminării pentru totdeauna din toate școlile. Bine ar fi fost să nu fiu silit să mă explic acestui lucru; însă înaintea Camerei, ca înaintea duhovnicului, trebuie să se spună tot.
Mai întâi, eliminarea din toate școalele din țară nu înseamnă îndepărtarea de la orice mijloc de cultură, pentru că rămân școlile private, de unde n-a fost eliminat niciodată (întreruperi). Resursa aceasta este prevăzută chiar în regulament.
Al doilea, însuși dl Frumușanu a citit în regulament că eliminarea se face din toate școlile de același fel.
Noi ne cunoaștem regulile și știm ce înseamnă hotărârile noastre. Pe urmă, chiar eliminarea pentru totdeauna nu se aplică în fapt decât cu multe temperamente.
Care a fost pedeapsa mai severă care a mers vreodată până la limita ei de aplicațiune? Cunoașteți d-voastră vreun exemplu? Eu unul nu cunosc niciunul. A putut să se pronunțe de multe ori pedepse aspre, dar în aplicațiune niciodată nu au fost duse la extrem, pentru că totdeauna ministrul știe ce trebuie să pună pe socoteala minții ușuratice a copilăriei.
Dar pentru aceasta, se înțelege, trebuie ca situațiunea ministrului să fie înlesnită, iar nu îngreunată, cum s-a facut în cazul de fața, când chiar de la început am fost pus în imposibilitate de a da înapoi.
Pedepse de acest fel, dl Frumușanu spune că nu a mai văzut aplicându-se. Eu îl pot încredința că, din nenorocire, se Întamplă cazuri de acestea și am să citez îndată câteva. Dar mai întâi să mă opresc un moment asupra dreptului ce mi se contestă de a pronunța asemenea pedepse.
Domnilor, dl Frumușanu ne-a citat articole din regulamentul școalelor secundare și a tras concluzia că ministrul n-are drept să aplice pedepse școlarilor din școalele secundare. Vă asigur că aceasta este prima dată ca o asemenea teorie se susține, mai ales într-o Cameră.
Domnilor, regulamentul l-am făcut eu și puteam să scriu în el ceea ce vroiam, numai să nu fie contra legii. Legea nicăieri nu limitează dreptul meu de a pedepsi pe școlarii secundari, și astfel fiind, puteam prea bine să introducem în regulament dispozițiunea aceasta: <<Toate pedepsele prevăzute de acest regulament se pot da și de către ministru>>. Ce ar mai fi zis atunci dl Frumușanu? Eu, Însă, nu am pus în regulament această dispoziție și nu aș pune-o, chiar dacă ar fi să fac acum din nou regulamentul, pentru că faptul de a înscrie o asemenea dispozițiune în regulament ar lăsa să se înțeleagă că dreptul ministrului n-ar exista decât fiindcă i-l dă regulamentul și aceasta eu n-o pot admite. Regulamentul nu face decât să ofere o parte din dreptul meu de a pedepsi la anumite autorități care sunt puse sub ordinele mele. Regulamentul spune că directorul are dreptul să pedepsească în cutare și cutare caz și până unde poate merge cu pedeapsa. El are de scop sa spună ceea ce eu permit să facă cei de sub ordinele mele și nimic mai mult. Dar să mi se limiteze dreptul meu de a pedepsi, printr-un regulament oarecare, când eu sunt capul suprem al școalei, de la care emană dreptul de a pedepsi, drept pe care nu mi-l limitează nicio lege, cum pot eu sa admit așa ceva? Când legea a înțeles să-mi limiteze dreptul meu de a pedepsi, a spus-o expres, și anume când a fost vorba de studenții universitari. Pentru aceștia dreptul meu de a pedepsi este limitat; dar în cazul acesta, legea însăși îl limitează și spune până unde pot eu merge. Dar pentru școalele secundare, această limitare nu există.
Urmează însă de aici că la univeristate aș avea dreptul să pedepsesc, iar pe Titi Bălănescu nu? Se poate admite lucrul acesta?
Domnilor, ministrul de Instrucție este deja destul de puțin înarmat ca să mențină buna disciplină în școală. Vă rog să nu mai cautați să-i mai luați și din drepturile pe care le are în mod așa de evident, căci atunci vă asigur că nici ordinea câtă este astăzi în școală nu va mai fi și, mă întreb atunci, cine ar mai avea atunci curajul să ia răspunderea conducerii lor?
Domnilor, ca să închei, vă citez exemplele pe care le-am promis adineaori, de pedepse analoage cu acelea de care se plange dl Frumușanu și voi vedea ce va zice și dumnealui de dânsele.
S-a întâmplat ca un școlar de liceu să comită un fals în acte publice. Dacă direcțiunea nu l-ar fi pedepsit, ce trebuia eu să fac, după dl Frumușanu? Să stau să mă uit?
Acum doi sau trei ani, la un liceu din Moldova, vreo câțiva școlari de naționalitate străină făcuseră un fel de tovărășie, care nu făcea decât să-și bată joc de țară și de credința noastră. Eu i-am eliminat pe toți pentru totdeauna din toate școlile țării. (Aplauze).
În sfârșit, printr-o ciudată coincidență, chiar în ziua când dl Frumușanu anunța interpelarea d-sale, a ieșit în Monitorul Oficial o deciziune de eliminare a unui școlar pentru totdeauna din toate școlile din țară și previn pe dl Frumușanu că acea deciziune o voi menține până la capăt, chiar dacă mi s-ar face o nouă interpelare; acela este Ștefan Vlădoianu.
Vă întreb pe d-voastră ce era de făcut în cazul acesta? Dacă ministrul nu ar fi avut dreptul să pronunțe o asemenea pedeapsă, trebuia el să aștepte pe alții ca să ia inițiativă? Trebuia să vină Ștefan Vlădoianu să stea în bancă alături cu copiii d-voastră? Era cu putință aceasta?
Eu nu am ezitat să iau măsura pe care am luat-o și sunt convins că mi-am făcut datoria cum trebuie și în acest caz, cum mi-am facut-o și acum trei luni.
Domnilor, toată discuția de azi provine numai din cauză că punctul de vedere în care s-a pus dl Frumușanu diferă de acela în care mă pun eu. D-sa se întreabă: ce se face școlarul care este pedepsit așa de sever? Eu mă întreb: ce s-ar face cei 20.000 de școlari ce am în școli, dacă aș lăsa în mijlocul lor o cauză de corupție evidentă? Când un copil în școală este atins de o boală contagioasă, eu sunt în drept să-l elimin; și să nu pot elimina o cauză de contagiune morală, care este mult mai periculoasă? Atunci care mai este chemarea mea? Și pentru ce să mă mai numesc eu cap al școalelor?
Mă rezum, pentru că obiectul nu merită o discuțiune mai lungă. Chestia se pune așa: un școlar de 14 ani comite o greșeală foarte gravă, care este dovedită în mod neîndoios; în loc să se îndrepte, el și-o agravează încă prin încăpățânarea lui în rău și prin îndrăzneala cu care sfidează evidența.
Ce este de făcut? Trebuie ministrul să mențină pedeapsa ce i-a dat, ori să-i ceară iertare? Altă alternativă nu este.
Dacă în impasul acesta o voit dl Frumușanu să mă pună, recunosc că a reușit pe deplin. Rămâne acum ca cei interesați să vadă dacă, făcând așa, le-a servit bine interesele. (Aplauze).”[1]
Ce ar mai fi de spus după un asemenea discurs? Poate ar trebui să nu mai spunem nimic și să facem – în sine, pentru sine – comparații grăitoare.
Totuși, dacă cineva are curiozitatea de a ști ce s-a întâmplat ulterior cu elevul Titi Bălănescu, poate afla că Titi, de fapt, Constantin Bălănescu, a ajuns, în 1914, la nici 30 de ani, primar al orașului Târgu Jiu. A rămas în fruntea orașului peste un deceniu și a fost unul dintre cei mai buni primri ai urbei de pe Jiu.
Dacă toți elevii care ar trebui să fie azi exmatriculați ar deveni ulterior oameni de vază și de bază ai societății, asemenea lui Titi Bălănescu, atunci nouă, profesorilor, ne-ar trece durerea că în prezent, indiferent ce ar face, elevii nu mai pot suporta sancțiunea exmatriculării…
* Răspuns la interpelarea deputatului Titu Frumușanu despre pedeapsa dată de Minister unui elev, în ședința Camerei de la 3 decembrie 1901; *** Dezbaterile Adunării Deputaților, Sesiunea ordinară 1901-1902, nr. 15, 2 decembrie 1901, p. 92.
„Titu Frumușanu (1861-1919) avocat în Târgul-Jiului, ales pentru prima oară în această legislatură, membru devotat al Partidului Național Liberal, dar spirit cam frondeur și îngăduitor în multe privințe pentru slăbiciunile omenești; adresează interpelarea sa în ședința de la 19 noiembrie 1901, cerând și niște acte, o mai repetă în altă ședință, dar se amână din cauza discuției adresei de răspuns, la mesajul regal. El spune că, fără cercetare, Ministerul a pedepsit pe un școlar Titi Bălănescu din clasa a III-a a școalei comerciale, gr. II din București <<presupus autor al unui articolaș fără noimă și fără duh>>, publicat într-o revistă, cu pedeapsa eliminării nu numai <<din toate școalele de același fel>>, ci din <<toate școalele din țară>>. Pedeapsa este de o gravitate prea mare, căci ea înseamnă că se ia dreptul la viața onestă unui copil.” (*** Operele lui Spiru C. Haret, vol. V, Parlamentare. Rapoarte, expuneri de motive, discursuri, 1901-1904, Ediție îngrijită și note de Constantin Schifirneț, ediția a IIa, revizuită, Editura Comunicare.ro, București, 2009, p. 60)
[1] *** Operele lui Spiru C. Haret, vol. V, Parlamentare. Rapoarte, expuneri de motive, discursuri, 1901-1904, Ediție îngrijită și note de Constantin Schifirneț, ediția a IIa, revizuită, Editura Comunicare.ro, București, 2009, pp. 60-68.
