Semnalăm apariția, în anul bicentenarului revoluției todoriene, a cărții Tudor Vladimirescu între Scila și Caribda (volumul I, Editura Universitaria, Craiova, 2021, 511 pagini), scrisă de profesorul târgujian Gheorghe Gorun, doctor în istorie. Cunoscut îndeosebi prin cercetările sale despre rezistența la comunism, cercetătorul surprinde acum printr-o carte altfel despre Tudor Vladimirescu.
Lucrarea este structurată astfel: În loc de prefață – Cazul Tudor Vladimirescu (semnată de Gavriil Pinte, căruia Gheorghe Gorun i-a fost consultant de specialitate pentru spectacolul „Cazul Tudor Vladimirescu”, realizat la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu-Jiu), Un cuvânt (înainte) lămuritor, trei capitole – care abordează trei subiecte esențiale, Addenda și bibliografie.
Ne oprim, în recenzia noastră, asupra celor trei capitole, cu precizarea că acestea nu pot fi citite fără parcurgerea cuvântului (înainte) lămuritor.
Capitolul întâi, Asasinarea barbară a lui Tudor Vladimirescu (pp. 58-141), se ocupă de ultimele zile ale conducătorului revoluției din 1821. Autorul își propune să elucideze de ce l-au ucis eteriștii pe Tudor Vladimirescu, care au fost motivele invocate de aceștia pentru a-și justifica asasinatul, cum a fost plănuit și premeditat complotul, cum s-a derulat și cum a reușit acest monstruos fapt, cine au fost complotiștii, cum a fost posibilă reușita complotului, cum a fost ridicat Tudor din tabăra de la Golești și cum a fost trimis – sub escortă militară – la Târgoviște și cum a fost umilit de locotenenții lui Alexandru Ipsilanti. Sunt reconstituite zilele detenției la Târgoviște și sunt prezentate ipotezele cu privire la modul și la locul în care a fost asasinat comandantul de panduri. Autorul realizează o radiografie lămuritoare asupra complotului de la Golești, analizând cu migală și interpretând cu acuratețe sursele pe care le-a avut la dispoziție (pp. 100-118). Este de reținut că Gheorghe Gorun aprobă măsurile foarte dure luate de Tudor Vladimirescu împotriva jefuitorilor, își argumentează opinia și concluzionează: „Dacă am admite că Tudor a greșit grav pedepsindu-i pe jefuitori, am condamna întreaga revoluție pe care el a condus-o și pentru care a plătit cu viața în puterea lui de bărbat neînfricat (ce ar fi devenit primul bărbat de stat al României moderne)” (p. 121).
Trebuie să remarcăm și faptul că Gheorghe Gorun îi introduce între complotiști pe cei trei intimi ai lui Vladimirescu (Mihai Cioranu, Chiriac Popescu, Enache Cacalețeanu), folosindu-se chiar de mărturiile lor (memorii în cazul primilor doi și însemnări scrise lăsate fiului său de către Cacalețeanu), mărturii pe care le supune unei analize riguroase și exhaustive. Istoricul este de părere că Tudor Vladimirescu a fost părăsit de cvasitotalitatea căpitanilor săi, unii participând la complot, iar alții aprobând complotul. Mai reținem demersul autorului de a aduna la un loc toate variantele formulate despre uciderea slugerului Vladimirescu (pp. 129-138), dar și omagiul pe care i-l aduce lui C. D. Aricescu pentru strădaniile de a afla locul în care a fost asasinat Vladimirescu și locul unde i-a fost aruncat trupul după ucidere (pp. 138-141).
În capitolul al doilea, Boierii față cu revoluțiunea (pp. 142-370), profesorul Gheorghe Gorun își propune să lămurească o altă chestiune deosebit de controversată a acelui teribil an, 1821. Pentru a-și realiza obiectivul stabilit, istoricul analizează majoritatea documentelor edite existente, le interpretează și le coroborează cu faptele care s-au derulat în cele aproape cinci luni ale anului 1821, dar aduce în atenția cititorului și episoade cu privire la acțiunile și la comportamentul boierilor după dispariția conducătorului revoluției. Capitolul începe cu o scurtă caracterizare a boierimii și evidențiază transformările suferite de această clasă în cei peste 100 de ani de fanariotism. Înainte de a deschide prezentarea evoluției relațiilor dintre Tudor Vladimirescu și boieri, autorul face precizarea: „Relațiile conducătorului revoluției cu boierii și evoluția acestor relații/raporturi sunt la fel de contradictorii și de greu de lămurit precum sunt și celelalte evenimente desfășurate în urmă cu două secole. Este foarte greu să formulezi verdicte/concluzii absolute în favoarea uneia dintre părți.” (p. 147) și constată că dificultatea interpretării este generată „de un fapt istoric acceptat ca fiind real de către toți istoricii și de către martorii și actorii participanți: acordul între Tudor și <<boierii patrioți>> pentru declanșarea revoluției”.
Urmează o analiză amănunțită a documentelor, începând cu înscrisul din 15 ianuarie 1821, și interpretarea acestora, coroborând conținutul lor cu faptele fiecăreia dintre părți. Gh. Gorun consideră că boierii făgăduiți nu aveau încredere în Tudor Vladimirescu și de aceea l-au împuternicit pe D. Macedonschi să îl secondeze pe sluger (p. 152). În opinia autorului, conținutul Proclamației de la Padeș a determinat ruptura dintre boieri și Vladimirescu (pp. 160-161), întrucât Tudor cere, între altele: „să se aleagă căpeteniile noastre dintre cei care pot să fie buni”, în locul „căpeteniilor boierești și politicești” care au înrobit poporul. Boierii nu sunt cruțați nici în Arzul către Poartă.
După ce analizează acțiunile (diplomatice, politice și militare întreprinse de cele două părți) – cererile repetate trimise de ocârmuire lui Tudor pentru oprirea mișcării și răspunsurile acestuia, ciocnirile militare din cursul lunii februarie, misiunile Văcărescu și Samurcaș (și eșecul acestora), cheltuielile uriașe pe care le aprobă conducerea boierească a țării pentru înfrângerea Adunării norodului etc. (pp. 188-242), Gheorghe Gorun afirmă că „cele cinci săptămâni de confruntări militare și ideologice între Tudor Vladimirescu, pe de o parte, și stăpânire, pe de altă parte, au fost reale” (p. 243) și că teza conform căreia cele petrecute în Oltenia au fost o stratagemă pentru a induce în eroare Poarta Otomană este hazardată, nesusținută de documentele existente și de faptele petrecute.
Pentru autorul lucrării Tudor Vladimirescu între Scila și Caribda (vol. I) nu există niciun dubiu că boierii au făcut tot ce le-a stat în putință să îl oprească pe Tudor: „Acțiunile boierilor s-au caracterizat prin inconsecvență, lașitate și egoism. Doar în privința lui Tudor Vladimirescu au fost consecvenți, iar consecvența a avut o singură direcție, oprirea mișcării revoluționare cu orice preț și prin orice mijloace” (p. 258). Pentru a-și susține opinia că boierii aflați în conducerea țării în primele luni ale anului 1821 și-au urmărit doar scopurile proprii, Gheorghe Gorun se ocupă pe larg și de un eveniment petrecut la zece ani de la revoluția todoriană, când, aflați în situația să plătească un presupus împrumut făcut de Tudor Vladimirescu în baza acordului, cei trei foști mari bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu au respins categoric încheierea acelui acord, calificându-l drept un fals grosolan și etichetându-l pe conducătorul revoluției ca eterist, omul lui Samurcaș, jefuitor. Autorul aduce argumente, valide după părerea noastră, în defavoarea celor trei mari boieri (pp. 258-287) și concluzionează: „Ironia istoriei sau a sorții este aceea că boierii care s-au dezis de Tudor Vladimirescu și de propriile angajamente au fost profitorii jertfei pandurului gorjean.” (p. 287), referindu-se, cu siguranță, la faptul că unul a ajuns domnitor (Ghica), iar altul, caimacam domnesc (Văcărescu). Îndrăznim să formulăm și următoarea opinie. Acești mari boieri au intrat în istorie ca boieri patrioți și pentru că i-au dat acea împuternicire lui Tudor Vladimirescu (poate tocmai de aceea).
Gheorghe Gorun observă că „evenimentele desfășurate între 23 ianuarie și 10 martie au dus la destructurarea organismului politico-administrativ al țării”, fiindcă din Comitetul de Oblăduire, constituit după moartea domnitorului Al. Șuțu, au mai rămas doar doi membri, și anume, cei aflați în acel organism în virtutea funcțiilor nepolitice deținute – mitropolitul și marele vistier (p. 253), ceilalți părăsiseră țara refugiindu-se în Transilvania.
Ultima parte a capitotului este dedicată (re)concilierii dintre Tudor Vladimirescu și boierii rămași în țară, (re)conciliere pe care conducătorul Adunării norodului a considerat-o necesară pentru realizarea scopurilor sale și ale revoluției, întrucât boierii „alcătuiau clasa politică conducătoare recunoscută de toate puterile ale căror interese se intersectau și se ciocneau în Principatele române” (p. 292).
Autorul consideră că începutul procesului de (re)conciliere a fost incidentul de la Benești, când Tudor Vladimirescu îi pedepsește cu moartea pe jefuitorii boierilor Otetelișanu, incident după care Tudor „poruncește tuturor oamenilor din oastea sa să nu mai atace, să nu facă niciun rău altor familii de boieri care <<slujesc împreună cu noi pentru folosul de obște>>”. Istoricul Gheorghe Gorun este de părere că prin aceste măsuri Tudor a urmărit să le transmită „boierilor rămași în țară și care nu erau atât de legați de regimul fanariot că este și în interesul lor să adopte o altă atitudine față de revoluție și să se implice în realizarea obiectivului antifanariot al acesteia” (pp. 295-296). În opinia lui Gheorghe Gorun, Scrisoarea însoțită de blesteme a Patriarhului Creștin al Constantinopolului și al întregii Ortodoxii trimisă Mitropolitului Dionisie Lupu și întregii Comunități creștine și laice din Țara Românească și Cartea lui Alexandru Calimachi, noul domn al Țării Românești, către Mitropolit și către locuitorii din toate stările sociale au avut un rol important în apropierea dintre Tudor și boierii din București. Cele două scrisori îi condamnau pe Ipsilanti și pe cei care îl urmau, dar nu aminteau de Tudor Vladimirescu, realitate care îl determină pe autorul cercetării să afirme: „După părerea noastră, aceste evenimente îi demobilizează pe mulți clerici și boieri în pornirea lor de a-l urma pe Al. Ipsilanti, situație care îi ușurează lui Tudor Vladimirescu demersul spre a începe tratative cu boierii din București.” (p. 299).
Profesorul târgujian descifrează momentele premergătoare intrării Vladimirescului în București. El respinge susținerea lui Cioranu (preluată de unii istorici) cum că Tudor ar fi trimis un memorandum (pp. 303-305) și susține că în drumul de la Țânțăreni la București singura comunicare a slugerului cu boierii ar fi putut fi Proclamația trimisă din Slatina, la 8 martie 1821, dar care nu a ajuns în capitală. Scrisoarea primită de Tudor de la conducătorul armatei turce de la Silistra este considerată de Gheorghe Gorun un factor important în crearea unui ascendent psihologic hotărâtor pentru Tudor Vladimirescu în perspectiva tratativelor următoare. Cu privire la conținutul tratativelor purtate înainte ca Tudor să intre în București (asupra cărora istoricii și memorialiștii au formulat diverse ipoteze), Gh. Gorun consemnează că problemele asupra cărora s-au înțeles părțile nu sunt cunoscute cu certitudine și că: „Din desfășurarea ulterioară a evenimentelor, putem să spunem că obiectivul fundamental asupra căruia au căzut de acord a fost acela al recâștigării dreptului țării de a se autoguverna”. Sunt analizate în continuare: intrarea Adunării norodului în capitală, deciziile luate de Tudor Vladimirescu înainte de acest moment, împăcarea dintre el și boieri (fundamentul juridic al împăcării – pp. 321-323), acțiunile boierilor autoexilați, șovăielile celor rămași, rezultatele colaborării dintre Tudor Vladimirescu și boieri, finalul acestor relații etc. Cu privire la colaborarea lui Tudor cu boierii, istoricul afirmă: „[…]deși au intervenit numeroase sincope, aceștia au conlucrat eficient” și că între cele două părți care au exercitat puterea, respectiv Adunarea norodului și Tudor Vladimirescu, pe de o parte, și vremelnica ocârmuire (Divanul), pe de altă parte, „a existat o înțelegere rodnică, folositoare țării. Această conlucrare a vizat atât acțiuni de politică externă, cât și acțiuni de politică internă și de administrare a țării” (pp. 348-349). Pentru Gheorghe Gorun, Tudor Vladimirescu a fost în cele două luni domnul de facto al țării (p. 337).
Capitolul al treilea – Tudor Vladimirescu și Imperiul Otoman (pp. 371-450) – este cel mai scurt (ca întindere) și mai puțin realizat (ca bogăție a ideilor). După ce concepe o scurtă prezentare a istoriei statalității românești în epoca medievală și se referă la relațiile slugerului cu turcii înainte de 1821, autorul urmărește raporturile lui Tudor Vladimirescu cu Imperiul Otoman în perioada 23 ianuarie-15 mai 1821. Acesta caracterizează primele acte/documente și fapte ale slugerului (Proclamația de la Padeș, Arzul către Poartă etc.) ca fiind expresia prudenței necesare în contextul existent și apreciază demersurile diplomatice întreprinse de Vladimirescu pentru a preîntâmpina o invazie militară a Turciei, dar evidențiază și strădaniile conducătorului revoluției de pregătire pentru o necesară rezistență militară. Gh. Gorun prezintă reacția lui Tudor la aflarea veștii că țarul a condamnat revoluția, acțiunile diplomatice comune ale domnului Tudor și ale boierilor din vremelnica ocârmuire, vizitele unor soli turci în tabăra de la Cotroceni, întâlnirea Vladimirescu-Ipsilanti, răspunsul comandantului de panduri la propunerea Porții de a participa la lupta comună împotriva Eteriei. Gheorghe Gorun apreciază că Tudor „nu a acceptat să depună armele la cererea turcilor” și că a negociat cu aceștia „în dublă ipostază: cea de domnitor de facto al țării și cea de comandant al celei mai importante […]oștiri românești” (p. 439) și explică, în mod limpede, care au fost motivele eșuării negocierilor (pp. 438-441). În final, formulează câteva concluzii interesante (pp. 444-450).
Cartea istoricului Gheorghe Gorun nu își propune să formuleze adevăruri absolute, fiindcă autorul nu crede în asemenea adevăruri. În toate scrierile sale, buna-credință înlocuiește obiectivitatea care, după părerea sa, nu există în istorie. Tocmai de aceea, de multe ori tezele acestuia intră în contradicție cu acelea deja consacrate în scrisul istoric.
Primul volum al cărții Tudor Vladimirescu între Scila și Cariba suferă prin greșelile de scriere neremarcate de către corector și, poate, prin repetarea unor idei, chiar dacă autorul explică motivul acestor repetiții.
Cert este că volumul nu se adresează doar specialiștilor, ci și altor iubitori de istorie și este prinosul autorului pentru Tudor Vladimirescu. Cartea este cu atât mai interesantă, cu cât dezvăluie repoziționarea autorului însuși cu privire la personalitatea lui Tudor Vladimirescu (așa cum reiese, de altfel, și din Cuvântul-înainte lămuritor). În plus, volumul se remarcă prin acribia interpretării documentelor și prin cutezanța unor idei care demontează unele parti-pris-uri istorice.
