The moment of the rose and the moment of the yew-tree
Are of equal duration. A people without history
Is not redeemed from time, for history is a pattern
Of timeless moments.
T. S Eliot, Four Quartets
Acele magnifice și abracadabrante covoare persane, vaste ca timpul, complicate ca istoria și labirintice pentru retină, fiecare dintre ele o mică lume din care ochiul nu poate decât trișa ca să iasă. Căci e imposibil să găsești o „potecă” în haosul acela de flori și semne, un drum pe care să-l străbată privirea de la un cap la altul – haos ordonat care, la fel ca universul, nu poate fi înțeles deplin decât de cel care l-a creat. Modelul e de fiecare dată altul și totuși, în unicitatea lor exotică, par toate oglinzi ale aceluiași plan infinit, tipare ale aceleași realități eterne, petice de Aleph ce se continuă dincolo de marginea țesăturii, ca poveștile lui Borges. Un covor persan e o poveste, e una din acele o mie și una de nopți care sunt o mie și una, nu pentru că Șeherezada se va opri vreodată din povestit, ci pentru că doar atât a reușit scribul să consemneze din poveștile ei (din lipsă de timp sau spațiu), acea zi una, adăugată celor o mie, fiind întotdeauna, în toate culturile, ziua veșniciei. A trăi pentru a-ți povesti viața, iată ce face Șeherezada – la fel ca mareleMárquez, în ciuda aparențelor, ea nu povestește pentru a trăi, ci trăiește pentru a povesti; regina, însă, nu-și povestește propria viață (ca toți ceilalți scriitori de după și de dinaintea ei) – Șeherezada povestește lumea. Perșii, cu țesăturile și regina lor legendară, au inventat barocul pentru care europenii au trebuit să se dea, repetat, cu capul de toate pragurile, ca să înceapă măcar să-l bănuiască în urzeala infinită a lumii. Așa sunt covoarele acestea cu modelele lor repetitive, dar inepuizabile, cu scene mitologice sau de vânătoare, arcași, călăreți, berbeci, căprioare, lei, păsări fantastice, frunze de tot felul, trandafiri, copaci, arabescuri și acante. Și care, evident, ca toate comorile Orientului, ne-au parvenit via Bizanț.
Henry James are o nuvelă al cărui titlu mi-am permis să-l „împrumut” pentru acest articol. Desenul din covor este, în ochii mei, cea mai bună lucrare a prozatorului american, cu mult superioară tuturor romanelor lui. Borgesiană înainte de Borges. Într-un stil simplu, curat, atât de diferit de limbajul alambicat și ambiguu în care și-a scris operele de mari dimensiuni, James se imaginează critic literar și narează, la persoana întâi, marea aventură literară a unui bărbat care, făcând cunoștință cu un scriitor pe care-l recenzase, află de la el că toate cărțile lui, fără nicio excepție, au același fir roșu, aceeași uriașă idee fundamentală, fără de care niciuna din ele n-ar exista și pentru care toate există. Ideea, susține scriitorul, este taina și scopul existenței lui, dar absolut niciun critic sau cititor nu i-a descoperit-o, el însuși refuzând să i-o divulge cuiva, tocmai pentru că i se pare atât de evidentă. Această destăinuire devine, pentru naratorul-personaj, o veritabilă obsesie pe care i-o împărtășește unui prieten, la rândul său critic, mai inteligent, însă, mai intuitiv decât el. Împreună cu viitoarea lui soție, acesta din urmă încearcă să descifreze secretul marelui romancier, în timp ce naratorul, dezamăgit de propriile limitări și ajuns la capătul puterilor, renunță la cercetările personale și așteaptă cheia desenului din covor, așa cum numește el taina, de la prietenul său. Plecat într-un voiaj în India, prietenul are un moment de evrica, pentru care primește însăși confirmarea scriitorului, dar refuză să dezvăluie misterul, până când el și logodnica sa se vor căsători. Apoi, naratorul este lovit de un întreg tsunami de evenimente care îl țin departe de dezlegarea mult râvnitei taine. E nevoit să plece într-o altă țară, scriitorul moare, moare soția scriitorului, prietenul lui moare și el într-un accident, chiar în luna de miere. Văduva recunoaște că a apucat să afle secretul, dar, deși nu pare chiar atât de afectată de moartea tragică a soțului, ci, dimpotrivă, pare să găsească o imensă consolare în a poseda secretul, refuză să-l mai împartă cu oricine altcineva, inclusiv cu cel de-al doilea soț care va fi „hărțuit” de naratorul nostru, ce spera că măcar lui i se destăinuise. Femeia va lua cu sine taina în mormânt, după ce spusese despre ea că: E viața mea! Impresia pe care nuvela ți-o dă e că misterul, desenul din covor, oricare va fi fost acela, transcende scriitorul și opera lui, că este un secret al întregii lumi, al existenței înseși.
Într-o astfel de ramă, de povestire în povestire, riscând să fiu puțin barocă, am să încerc să povestesc acum (și am eu motivele mele pentru care am început așa), următorul „basm” din saga Cantacuzină – viața și frământările lui Constantin Cantacuzino, vel postelnic al Țării Românești.
După dispariția misterioasă a lui Andronic Cantacuzino, fiii lui (dintre care Constantin, protagonistul poveștii de față, avea numai trei ani), la fel ca părintele lor după moartea bunicului, se vor refugia în paradisul de azur al insulei Creta – un fel de izgonire nu din Rai, ci în Rai, acel rai albastru în care a apărut prima civilizație europeană și, cu ea, obsesia labirintului. De acolo, pe la 15 ani, viitorul om de stat se va întoarce pe teritoriul de azi al țării noastre. Printre primele surse aflăm despre el că, la 1627, era mare paharnic al domnului Miron Barnovschi-Movilă, așadar, întâi îl regăsim în Moldova. Dar Moldova lui Ștefan va fi doar o scurtă paranteză (ce-i drept recurentă) în viața acestui fiu al Bizanțului, cu toate că frații săi mai mari, Toma și Iordache, vor face cariere strălucite la curtea lui Vasile Lupu. Marea sa iubire va fi Țara Românească, prin asta dovedindu-se cel mai fidel urmaș al tatălui său, sângele lui fierbinte, mediteraneean, crescut practic la tropice, simțindu-se, pesemne, mai acasă în Câmpia Română, acolo unde vara soarele te lovește în cap cu lopata, dar, în realitate, te sărută blând pe frunte, față de afecțiunea agresivă cu care își sufocă fiii din îndepărtata insulă grecească. Aici se reînnoadă firele generației de aur și, totodată, de sacrificiu a lui Andronic și Mihai Viteazul, tânărul Constantin însurându-se cu Elina, fiica orfană a voievodului Radu Șerban care fusese unul din căpitanii de nădejde ai Viteazului.
Aceste fire reînnodate, rupte cândva, cu cruzime, de turci, fac parte dintr-o țesătură mult mai complicată. Istoria principatelor române, din sec. al XVII-lea (și nu numai), este și ea un covor persan, într-o mie de culori. Îi vezi modelul, îl admiri, te fascinează, dar nu-i înțelegi complexitatea până când nu întorci covorul pe dos și urmărești cu atenție tehnica de țesut, structura, fibrele, densitatea nodurilor. E doldora de secrete. Unul dintre ele, neelucidat până azi sau, mai bine zis, unul dintre multele fire care se pierd în țesătură e că Radu Șerban, socrul lui Constantin, are o mare șansă să fie nepotul lui Neagoe Basarab, nepot de bunic. Cel puțin, asta spune despre el Letopisețul Cantacuzinesc și tot asta spunea și el despre sine. Personal, tind să cred că afirmația e adevărată – între un bunic și un nepot trece prea puțin timp ca cineva să poată scăpa cu o asemenea minciună. (Cui îi trebuie neapărat certitudini n-are decât să-l dezgroape pe Radu Șerban și să-l întrebe personal.) Revenind la tinerii însurăței, aceștia s-au stabilit pe Valea Prahovei, la moșia de la Mărgineni, moștenită de la mama Elinei și unde avea să se nască și să copilărească următoarea generație de mari actori pe scena istoriei, printre care Șerban Vodă Cantacuzino, stolnicul Constantin și Stanca, mama lui Vodă Brâncoveanu. Acum este marele moment Matei Basarab, alt fost căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, dar pe care mai corect l-am numi Matei Brâncoveanu, fiind născut în Brâncoveni, fiu al lui Danciu din Brâncoveni și înrudit cu celebra familie. De altfel, numele de Basarab îl ia abia odată cu domnia, mai înainte îi spuneau chiar așa – Brâncoveanu. (Iată, așadar, o altă ciudățenie a desenului din covor, care se poate observa numai pe spate.)
Eroul nostru devine sfetnicul preferat al lui Matei Vodă, obținând titulatura de postelnic cu care va fi identificat în istorie și deosebit de fiul lui, Constantin stolnicul. Printr-un simplu search aflăm că postelnicul era un dregător însărcinat cu iatacul domnului, care putea intra oricând la el, chiar și nechemat, care introducea soliile și organiza audiențele, fiind, adică, boierul aflat în cea mai mare intimitate cu voievodul. Vel postelnic era mai marele postelnicilor sau cel dintâi între postelnici. Cu alte cuvinte, ca să ajungi la Matei Basarab, trebuia mai întâi să treci pe la Constantin Cantacuzino, altă cale nu era, el era poarta lui vodă. Cei peste douăzeci de ani de guvernare ai acestui domn, în esență brâncovenesc, au fost, probabil, perioada cea mai fericită din viața postelnicului (desigur, cu tulburările specifice epocii). Când Matei moare, Cantacuzino are deja 56 de ani și se retrage la conacul său din Filipești, lăsându-i pe cei doi fii mai mari, Drăghici și Șerban, să-i ia locul la curte. De aici încolo firul vieții lui ar fi trebuit să se desfășoare lin, fără incidente, puțin bănuia el că, în istoria românilor, mai avea de trasat atâtea și atâtea arabescuri. În ciuda retragerii care promitea începutul unei „pensii” liniștite, ultimul act al piesei va fi, conform obiceiului, cel mai dramatic, de abia acum începând partea interesantă a vieții sale.
Ca întotdeauna și peste tot în univers, o domnie prosperă și îndelungată este anticamera garantată a unei crize politice, de parcă lumea s-a obișnuit atât de tare cu monarhul decedat, încât ar fi avut impresia că o să trăiască veșnic. Instabilitatea politică, de după moartea lui Matei Basarab, este tipică, dar această stereotipie nu o face cu nimic mai puțin tragică. Și, chiar dacă desenul din covor e destinat, din capul locului, să ia volute bruște și periculoase, apariția lor rămâne mereu surprinzătoare. Constantin și familia sa vor fi obligați să străbată de două ori arabescul sofisticat al exilului: întâi la Brașov, apoi la Iași, la frații lui. În 1658, pe tronul Valahiei se suie Mihnea al III-lea – „un tiran fantastic”, cum avea să-l caracterizeze, scurt și cuprinzător, Miron Costin; printre victimele sale numărându-se Preda Brâncoveanu, celălalt bunic al viitorului domn și martir. Pe 16 august al aceluiași an, fostul postelnic pricepe că e cazul să dispară, așa că își adună toate neamurile și, cu oamenii lui Mihnea suflându-i în ceafă, fuge în Moldova. Îl însoțește micul său nepot, Constantin Brâncoveanu, rămas orfan de tată de când era în fașă și crescut astfel, exclusiv, de imperiala familie a mamei. La Iași îi așteptau nu doar Toma și Iordache, ci și proaspătul domn al Moldovei, Gheorghe Ghica, la origine negustor albanez, împreună cu fiul lui, Grigore. Între cele două clanuri, străvechea familie fugară a basileilor bizantini și noua dinastie de parveniți, se înfiripă o prietenie pe care pare că nici moartea n-ar putea-o desface. Viața, însă, cu toate meandrele ei și întotdeauna mai puternică decât moartea, avea să o transforme într-o ură de moarte.
Dar toate la vremea lor. La șapte luni după sosirea fugarilor, Marele Vizir, Mehmed Köprülü, montat de Mihnea Vodă, trimite emisari ca să-l aducă pe Constantin la Stambul, pentru a da socoteală de fuga sa. Ca mielul la tăiere, bătrânul Cantacuzin face această călătorie, devenită o tradiție amară a familiei. Aici avea să se arate geniul ereditar al acestui bărbat. Nu numai că-și scapă pielea și se împrietenește cu vizirul, dar, profitând de trădarea domnului tiran (care fugise, între timp, în Transilvania), calcă pe urmele bunicului și tatălui său, ambii făcători de regi, și-i aranjează numirea lui Gheorghe Ghica pe tronul vacant al Valahiei.
Crăciunul anului 1659 este o desăvârșită sărbătoare. Clanul Ghica-Cantacuzino se stabilește la București, punând capăt (în aparență) unei perioade de șapte ani, aflată sub semnul vacilor urâte și slabe. În fruntea Divanului se află Constantin Cantacuzino și s-ar crede că lucrurile au luat o întorsătură fericită pentru țară, când unul din foștii domni, Constantin Șerban, cumnatul bătrânului postelnic, atacă Bucureștiul, în mai 1660, atrăgând o mini-invazie a turcilor și tătarilor care vor veni cu ciuma la oblânc. În plus, nu mai sunt fonduri pentru plata haraciului. Sătul de atâta talmeș-balmeș românesc și cu râvna care îi era specifică, legendarul Mare Vizir îl aduce pe Ghica, în lanțuri, la Constantinopol și anunță că va transforma țările române în pașalâc, urmând să-l trimită pe ginerele lui, Kara-Mustafa, ca pașă. Era din nou ceasul ca un Cantacuzin să-i salveze pe români. Bătrânul pleacă iar la Stambul, unde, umilindu-se, implorând, fără să-i pese nicio secundă de propria demnitate tăvălită în glod, reușește să-l convingă pe acest otoman genial și hotărât să lase principatele în pace, obține eliberarea lui Gheorghe Vodă, iar Köprülü îl întreabă, de la obraz, pe cine să pună la domnie. Atunci el înțelege că trăiește momentul vieții sale, că are ocazia unică să spună „dă-mi mie coroana!” sau s-o ceară pentru unul din fiii săi. Dar postelnicul nu trăise mai mult de o jumătate de veac degeaba. El știe deja ce cuib de vipere este tronul și, la fel ca tatăl lui mai înainte, preferă să rămână în umbră. Ori, poate (și asta nu vom ști niciodată), simte că e atras în cursă, că vizirul vrea doar să-i cântărească pofta de putere, cu atât mai mult cu cât Cantacuzinii erau considerați, de generații, rivali ai sultanilor. Și apoi, spune cronicarul: fiind acolo și Grigorașcu, sin Ghica-Vodă, prinzându veste, mers-au el de au căzut la picioare la Costandin postelnicul, cu multă rugăciune ca să-l facă domn, făgăduindu-se că-i va fi ca un fiu bun și ce-i va zice va face… Și jură pre Sfânta Evanghelie să-i facă zapis cu marea legătură, cu a lui mână scrisă ca să-l aibă ca pre tat-său și să-l cinstească cum se cuvine, măcar că Costandin n-au primit de la el nici să-i dea bani, nici nimic, iară pace la casa lui să aibă. Și așa, făcând legământ, l-au dus la Vizirul.[1]
Cuvintele cheie, în citatul de mai sus, sunt, bineînțeles, n-au primit de la el nici să-i dea bani, nici nimic. Reiese limpede că postelnicul n-a vrut să încheie o afacere, că i-a dat coroana pe tavă din două motive: primul – avea încredere în capacitățile lui, al doilea – pentru că n-a putut să-i reziste. Asta era slăbiciunea postelnicului: acest politician abil credea în oameni, voia să-i facă fericiți și poate, câteodată, își punea chiar sentimentele mai presus de judecată. Ar fi părut că Ghica îi va fi veșnic recunoscător postelnicului, mai cu seamă că, la scurtă vreme, acesta nici nu s-a mai implicat în politică, ci, retras la Filipești, trăia o viață exclusiv de familie, ocupându-se de copiii săi mai mici și de nepotul Brâncoveanu. Acest om al păcii, care avusese deja două tentative de a se retrage din afacerile de stat, care nu dorea nimic altceva decât să-și vadă de bătrânețea lui, își va purta, însă, geniul politic ca pe o povară, din pricina căreia va fi târât înapoi de valul istoriei și nimeni, niciodată, nu va crede că vrea, pur și simplu, să fie lăsat în pace.
Decisiv pentru povestea lui va fi un eveniment cu totul exterior, asupra căruia el nu avea nicio putere: un război izbucnește între unguri și otomani. Legată de mâini și de picioare de Sublima Poartă, Valahia trebuie să-și dea tributul de luptători, astfel, postelnicul se desparte de sprijinul bătrâneților lui: cei trei fii mai mari, Drăghici, Șerban și Constantin sau, cum i se spunea în familie, Dinu. Acesta este contextul.
Alături de ei e obligat să plece și Ghica; părăsind capitala în vara lui `63, domnitorul face prima greșeală din seria imensă de greșeli care se va transforma într-o avalanșă. Încă tânăr și foarte impulsiv, cu un caracter nestatornic, Grigore Vodă nu se putea să nu aibă „gașca” lui de amici din aceeași generație, destul de incompetenți și de zurlii. Asta ca să nu-i numim ticăloși. El lasă la cârma țării un fel de triumvirat format din Stroe Leurdeanu (boier care aparținea de facțiunea Bălenilor, vechea rivală a familiei Cantacuzino, și de a cărui fiică Șerban tocmai se despărțise), Dimitrie Cantacuzino (un nepot de văr de-al bătrânului postelnic, pe care acesta îl încălzise la sân ca pe un șarpe) și, în sfârșit, bătrânul însuși care încerca să-i supravegheze pe „tinerii năzdravani”. Cu pisica plecată la oaste, era momentul perfect ca șoarecii să-și regleze conturile. Dimitrie, văzându-se dintr-odată vistiernic, a început să inventeze noi biruri, cu viteza cu care ies astăzi produsele pe bandă rulantă, țăranii s-au revoltat și s-au dus, cu jalba în băț, la singurul boier lucid din administrația provizorie – Constantin Cantacuzino care, în mod previzibil, l-a cam „urecheat” pe nepot. Acesta este pretextul.
Dimitrie începe să murmure că, vezi Doamne, bătrânul îndeamnă populația la răscoală, Leurdeanu îi scrie lui vodă, înștiințându-l de un așa-zis complot cantacuzinesc, menit să-l detroneze sau chiar să-l omoare, ca să-l pună în loc pe Șerban. (Se vede clar că Stroe avea ce avea cu Șerban anume, altfel, în lipsa unui motiv de natură personală, l-ar fi acuzat, poate, chiar pe postelnic de ambiții monarhice). Doamna Maria, nevasta voievodului, se amestecă și ea ca musca în lapte și, manipulată de cei doi boieri, are grijă să-l „informeze” pe iubitul ei soț de groaznica „trădare”. Aici se va vedea ce găunoasă era judecata domnului: Ghica știa, mai bine ca oricine, că postelnicul avusese ocazia să ia tronul pentru sine sau copiii săi și n-o făcuse, și, totuși, pică în această capcană cu capul înainte. Ascultând „democratic” de vocile celor mulți, iute din fire și neavând prilejul unei întrevederi lămuritoare cu postelnicul, Ghica îi arestează imediat, chiar acolo, pe front, pe frații Cantacuzino. Scenele la care asistă curtea valahă sunt de-a dreptul penibile: întors din Transilvania, vodă îi târăște în lanțuri pe nobilii prizonieri, în timp ce, printre boierii veniți la Craiova să-l întâmpine, se află însuși tatăl lor care se jură că e nevinovat, dar nu primește decât o încruntătură urâtă și o întrebare retorică pe măsură: Ce ai făcut, câine bătrân? Din clipa aceea, domnul și postelnicul nu se vor mai vedea niciodată. Tinerii Cantacuzini vor fi eliberați cu patruzeci de pungi de aur, iar lui Șerban, ca nu cumva să mai viseze vreodată la tron, i se va tăia nasul. Ironic, ținând cont că, dintre toți Cantacuzinii implicați în acele evenimente, el este singurul care va ajunge voievod.
E din nou Crăciunul; suntem în anul 2416 ab urbe condita. În vreme ce Pruncul născut în iesle împlinește 1663 de ani și casa foștilor împărați se pregătește să-I serbeze aniversarea, Dimitrie și Leurdeanu, dezamăgiți de reacția relativ temperată a lui Ghica, încep să-l sperie cu o posibilă răzbunare cantacuzinească, una care ar putea ajunge până la Marele Vizir. În teorie, o spaimă întemeiată – vodă însuși văzuse, pe pielea lui, cum un singur cuvânt al bătrânului poate să facă și desfacă domniile. În noaptea de 19 spre 20 decembrie, pe o zăpadă albă ca barba lui Dumnezeu, o trupă de mercenari domnești, bate în poarta conacului de la Filipești cu poruncă pentru bătrân să se înfățișeze la curte. Bătrânul Constantin dormea, visând, poate, la gloria apusă a Bizanțului. Nerăbdător să lămurească odată povestea, postelnicul își liniștește soția îngrijorată, își sărută copiii pe frunte, îl îmbrățișează, pentru ultima dată, pe băiețelul de nouă ani la care se va ruga într-o zi, ca la un sfânt, o țară. Și pleacă singur, numai el cu soldații domnului și zăpada. Pe drum, convoiul se oprește, bătrânul este pus în lanțuri și zvârlit într-o căruță, ca să nu se mai mire când noaptea îl poartă înspre răsărit și nu spre miazăzi, la București. Lumea, toată în alb, e infinit de frumoasă.
Acoperită de zăpezi, noaptea bătrânului va fi și ea albă – într-o barcă de lemn vechi care-i geme sub tălpi, urmașul basileilor este trecut lacul Snagov și închis în mânăstire. Este torturat, spune Neculce. Nerăbdător, răsăritul se decojește ca pielița de pe o rană proaspătă, în biserică începe slujba și bătrânul, mai bătrân cu un veac ca aseară, o ascultă în genunchi. Se împărtășește. I se oferă mâncare, dar refuză, vrea să plece din această lume cu gustul lui Dumnezeu pe buze. Când închide ochii îi poate vedea, ca prin sită, pe Dimitrie și Leurdeanu bâzâind în jurul lui vodă, ca nu cumva să accepte o întrevedere cu prizonierul. Păcat – înmuiată în dumnezeiescul Sânge, limba lui e mai ascuțită ca niciodată. Nu știe când trece timpul. Încuiat în trapeza goală, se trezește în bătăi de toacă, adânci ca o lovitură de cui într-un sicriu. E deja întuneric, dar nu-l vede, de afară mai ajunge până la el doar cântarea Vecerniei: Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte… Și așa, în lumina aceea lină, la cinci ceasuri după-amiaza sau, mai bine zis, la ceasul al unsprezecelea bizantin, Constantin Cantacuzino, biv vel postelnic[2], este legat de un stâlp, sugrumat și dat morții.
Astfel a fost zdrobită o a treia generație a marii familii împărătești, asasinarea lui Constantin Cantacuzino având poate un gust chiar mai amar decât morțile tatălui și bunicului lui – în vreme ce aceștia au fost executați de turci (dușmanii tradiționali ai familiei), postelnicul a fost ucis de prieteni, și încă de prieteni cărora le oferise totul, tot ce putea fi oferit în veacul acela crunt de singurătate. Familiei i se va permite să-i ridice trupul a doua zi și să-l îngroape, chiar în ajunul Nașterii Domnului, la biserica din Mărgineni, ctitorită de răposat cu treizeci de ani înainte. La înmormântare va oficia Ștefan, Mitropolitul Țării Românești, care, într-un gest de sfidare supremă a domnitorului, va aminti de cuvintele Scripturii: glasul sângelui nevinovat strigă către Dumnezeu din pământ[3]. Trei ani mai târziu, arhiepiscopul va da o mărturie scrisă: Iar preste puține zile căzu Grigorie-Vodă la mare căință pentru moartea lui, căci cunoscu pre vânzătorii aceia, că nu pentru alta fu a lor vânzare, a-l omoră, fără numai ca să poată jăcui țeara și pre dânsul a-l fura. Și veni înaintea Smereniei Vlădiciei Noastre, îngenunchind înaintea Sfintei Icoane și mărturisind cu lacrimi, pentru moartea lui, cum că nu i-au fost nimic vinovat, ci fără de nici o vină l-au omorât, nedându-i răsuflu acei răi îndemnători, ca să-și ducă pohtile lor ceale reale în săvârșit. Iar dup-aceia și aiave înaintea tuturor au mărturisit, blestemând pe unii ca aceia ce l-au adus la aceia cale[4].
Atât de nestatornic era vodă. Pe mormântul bătrânului a fost dăltuit un epitaf, cu versuri elinești, pe care istoricii tind să i-l atribuie chiar lui Dinu, fiul cărturar al postelnicului: Aici zace răpus de cruntă moarte, Constantin/ Din neamul odinioară încoronat al Cantacuzinilor/ Prin evlavie, înțelepciune, dreptate și virtuți/ Prin copii mulți și averi cel mai bun printre nobili./ De cinci ori câte treisprezece ani a trăit. Și mai mulți încă/ Ar fi putut trăi de nu l-ar fi doborât pizmașii./ Acum când se întoarnă în țărâna din care a purces/ Îl plâng cei ce or muri și ei/ Îl plâng și ucigașii./ Tu, călătorule, grăbește o lacrimă pe mormântul lui să verși.
Dar istoria, acest covor țesut de mâna lui Dumnezeu, mai avea multe urzeli. Grigore Ghica va lua o pauză de șapte ani de la domnie, timp în care unul dintre voievozii succesori va fi Antonie Vodă din Popești, omul Cantacuzinilor și bunicul doamnei Maria Brâncoveanu. Dinu Cantacuzino, student la Padova, cumpără de la domnul exilat, aflat în mare sărăcie, scrisorile lui Stroe Leurdeanu, acele scrisori în care complota împotriva bătrânului executat pe nedrept. Ghica își trădează, deci, prietenul trădător pentru bani (cel mai jalnic motiv posibil) – pe baza scrisorilor, Leurdeanu este judecat și condamnat la moarte. Dar, spre deosebire de soția din nuvela lui Henry James, doamna Elina avea să dezvăluie marea taină a poveștii. La rugămințile ei stăruitoare, tribunalul nu poate fi mai răzbunător decât văduva victimei – ea îi convinge pe judecători să-l ierte pe ucigașul soțului ei, condamnat, astfel, doar la o viață monahală în Mânăstirea Snagov, acolo unde postelnicul fusese ucis la vremea Vecerniei.
Acesta era secretul.
Acesta este firul roșu, uriașa idee fundamentală, fără de care niciunul din firele lumii nu s-ar lega și pentru care toate există. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi[5], spune Hristos, ascuns printre arabescurile istoriei. Acesta este secretul întregii lumi, al existenței înseși, ideea centrală pe care Autorul a pus-o în creația Sa atât de complicată. Hristos trădat, vândut, batjocorit, iertându-Și ucigașii – iată desenul din covor, strălucitoarea taină a covorului care nu era, de fapt, o taină pentru nimeni, ascunsă la vedere pentru oricine are ochi s-o vadă.
Sigur, Vodă Ghica nu avea să înțeleagă nimic din îmbinarea aceea somptuoasă de arbori și trandafiri, el va merge mai departe pe tiparul lui simplist, de linie dreaptă, fără să bănuiască, nicio secundă, că face parte dintr-o țesătură atât de măreață. Fără să bănuiască atemporalitatea timpului. Revenit în țară, îi va prigoni iar crunt pe Cantacuzini, dar, până la urmă, din urzeala cea sângeroasă, tot ei vor ieși învingători. Și aici stă toată frumusețea: desenul din covor o va lua razna, se va complica la infinit, tulpinile din cele două colțuri opuse se vor întoarce, intersecta și răsuci, până când se vor împleti complet una cu alta, imposibil de descurcat. Asta se va petrece peste vreo două sute de ani, când Zoe Sturdza, nepoata lui Grigore Ghica al II-lea și descendentă directă a lui Grigore I, se va căsători cu Marele Ban Emanuel Brâncoveanu, urmașul postelnicului Constantin. Ura străveche se va preschimba într-o iubire nouă, cei doi dușmani istorici formând, astfel, o familie și împărțind strănepoți până în ziua de azi. Așa leagă Marele Țesător firele vrăjmașe ale istoriei, așa amestecă și împacă El sângele vrăjmaș – hâtru cum numai Dumnezeu poate să fie.
Iar Șeherezada se așază turcește, pe acest covor splendid, și continuă povestea.
[1] Istoria Tzerrei Românești, Ed. George Ioanid, București, 1859
[2] Biv înseamnă „fost”, așadar, această titulatură însemna „fost mare postelnic.”
[3] Geneza 4, 10 – Și a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.”
[4] Istoria Tzerrei Românești, Ed. George Ioanid, București, 1859
[5] Matei 5, 44
