Moto: „Ai devenit prizonierul vieții pe care ai încercat s-o furi. Cum este?”
Andreea Nanu este marea surpriză a romanului românesc din ultimii ani. A debutat, începând cu 2014, direct cu o tetralogie, un fel de Carte a AnoTimpurilor, o saga masivă, peste 2000 de pagini, dusă la capăt în doar doi ani. Romanul de față este și nu este asemănător cu acest monument. Se aseamănă prin finețea compoziției, rafinamentul senzorialității (grădina este un lait-motiv, la modul simbolic dar și ca sinteză a simțurilor, aici locul unic al „acțiunii” este propriu-zis o grădină), fluiditatea analizei, tema cuplului și a artei, atmosfera oldfashion etc. Deosebirea radicală ține de ritm și de perspectiva narativă. Polifonia fastuoasă presupusă de romanul fluviu este înlocuită acum de stringența monologului interior.
Trei rădăcini are, să spunem, epica romanului, surprinzătoare în convergența lor: accidentul lui Oscar T. și supraviețuirea lui ajutat de aparate, tablourile lui Wilhelm Hammershoi înfățișând obsedant o femeie citind o scrisoare, (Ida citind o scrisoare) și DeProfundis, scrisoarea lui Oscar Wilde către lordul Alfred Douglas. În felul acesta se construiește o poveste tulburătoare și actuală despre singurătatea omului, prizonier în propriul eu, în propriul trup și profunzimile iubirii. Epica este simplă: personajul principal, Oscar T., un fotograf obsedat de „marea lovitură”, neîmpiedicat de scrupule de morală în a-și găsi sau inventa subiectele, reușește să intre în clinica în care este internat un pilot faimos după accidentul acestuia și să surprindă câteva cadre cu eroul și soția lui veghindu-l. Privirea ei „îl arde” și fuge din spital, se duce la cimitirul Père Lachaise să depună un buchet de violete de Parma la mormântul celuilalt Oscar, dar de aici, speriat de parada gay, fuge din nou și suferă la rândul său un accident similar prin consecințe cu cel al pilotului de Formula I, care îl reduce la imposibilitatea oricărei comunicări cu exteriorul; e îngrijit de soția sa, Ida, în casa lor înconjurată de miraculoasa grădină care este „raiul” ei (și, de acum, oare și al lui?). Acesta este, într-o frază, epica romanului, care se constituie dintr-un lung monolog interior; blocat în-lăuntru (locked-in) personajul narator observă cu acuitate tot ce se petrece în exterior, rememorează trecutul, caută să desprindă sensurile celor întâmplate și, mai ales, să reordoneze aceste fapte, în vederea aflării unui sens. După un criteriu pe care accidentul i l-a dezvăluit și care înseamnă depășirea egoismului care îl caracteriza. Învață, mai ales, dacă pot să inventez un cuvânt, să re-iubească. Sau să iubească, abia acum, cu adevărat. Acum o descoperă cu adevărat pe Ida, îi înțelege dragostea și devotamentul. Fluxul gândurilor lui alcătuiește „scrisoarea” de dragoste recapitulativă, testamentară, pe care i-o scrie Idei, și pe care ea nu o va „citi”, desigur, niciodată. Sau o va citi la același nivel al supra-conștiinței, cine știe? Important pentru Oscar este să „o scrie” pe scoarța creierului său funcțional, dar decuplat de la orice posibilitate de comunicare cu lumea. Este condamnat la o asceză totală, care contopește oximoronic puterea absolută și neputința absolută. O singurătate care mi-a amintit acel celebru vers eminescian hermeneutizat baroc de Ion Negoițescu: „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”.
Monologul continuu conține inserturi din Oscar Wilde, – ea îi citește seara din De profundis – ca un contrapunct, precum acesta: „Oamenii care nu doresc decât împlinirea de sine nu știu niciodată încotro se îndreaptă. Nu au cum să știe… Misterul final ești tu însuți”. Nu este nimic morbid în această imaginară situație extremă, scrisă la o tensiune care se simte în fiecare pagină. Avem, aș spune, un roman în alb-negru, metafora fotografiei (sensul etimologic mi se pare util de reamintit în context: a scrie cu lumină) are multe conotații în text. Înseamnă și încremenire a timpului, și reducere la esențial, și supremația clipei, și funcția magică a imaginii ca dublu al sufletului, și puterea totală a celui care face fotografia asupra sufletului fotografiat, și muțenie și amintire și dezvăluire a ascunsului și viață – dar și moarte – și întuneric necesar pentru a crea lumina și câte altele! Omul acesta se vede redus la un text invizibil, la o pagină albă, și asta pare un divin privilegiu, el își poate „rescrie” viața, după alți parametri. Altfel spus, este adus la situația unei pasive „camere obscure”, în el „se developează” o lumină de finală lămurire. Suferind o des-trupare paradoxală, reducere la spirit, Oscar devine un deus otiosus, un dumnezeu prizonier al propriei creații, care își expune în noua lumină evenimentele vieții.
„…Dragă Ida, am ajuns la concluzia că memoria e chinuitoare prin detaliu. Forța particulelor desprinse din întreg care cad ca fărâmiturile de la ospățul unei zile îmbelșugate pe care am trăit-o nepăsători, mustind de întâmplări cărora nu le-am dat atenție la vremea respectivă. Lucrurile cărora nu le acordăm importanță se răzbună, întorcându-se asupra noastră printr-un subtil efect de bumerang, de parcă în ciudă ar vrea să ne demonstreze că am greșit, că ne-am înșelat atunci când am ales să fim superficiali, să ne lăsăm răsfățați de viață. Dacă într-un coș sunt puse fructe diferite, alegem ce ne place, chiar dacă altele, mai trecute sau mai perisabile, riscă să se strice. Alegem în prezent. Însă perisabilitatea vieții iese la iveală în memorie. Ea singură își despletește ițele în timpul tare al trecutului, arătându-ne că ceea ce am numit cândva „coajă” era, de fapt, „miez”. Vechiul joc dintre aparență și esență, dintre trivial și semnificativ. Da, în timp ce îți scriu îmi amintesc, fie că vreau sau nu. Ăsta e prețul memoriei. Mnemosyne e suverană și nu-i poți dicta ce să aleagă, ce să lase sau nu deoparte. Suferința sau bucuria nu sunt argumente pentru memorie, cel puțin nu atunci când ești condamnat la ea. Mnemosyne știe că te ține în palmă, că te poate strivi la o adică sub povara detaliilor pe care ți le înfățișează atât de vii pe dinaintea ochilor, făcându-te chiar să crezi că trecutul se întoarce, sparge crusta liniștită a prezentului așa cum un melc își scoate cornițele din cochilie… Îmi amintesc, Ida, și cu toate că sufăr, îi îngădui aducerii aminte să mă asalteze fiindcă ea singură e ancora care mă leagă de țărmul vieții. Tu și memoria. Am uneori impresia, în zile liniștite ca cea de acum în care furtuna nu ne amenință, că tu si ea sunteți una și aceeași. Tu cea de acum ești pentru mine mai ales Ida care ai fost, Ida mereu prezentă lângă mine și ale cărei detalii le măturam la o partea din calea mea; dar ele nu s-au pierdut ci s-au stocat în cutia neagră a minții mele. Acum, în lumina nouă care transformă peisajul grădinii, negativele cu tine se developează pe dinaintea ochilor mei în secvențe rapide. Clic-clic-clic…”.
Așa curge fluviul gândurilor personajului observator, dar în imposibilitate de a fi inter-locutor. Zgomotul declanșatorului aparatului foto este zgomotul secundelor, ca și cum fiecare dintre ele ne-ar prinde într-o imagine unică, irepetabilă și indestructibilă. Ca și cum fiecare secundă ar fi, de fapt, unica secundă. Se petrece o transfigurare a personajului și procesul ei este trama romanului. Închis în sine însuși, (precum celălalt Oscar în închisoare) personajul se descoperă pe sine în cea mai crudă lumină: egotic, cinic, ignorând suveran iubirea devotată a Idei… tocmai prin faptul că aceasta i se pare ceva de-la-sine-înțeles, râvnind doar gloria. „Specialitatea” Andreei Nanu sunt existențele fragile din care a construit mai multe chipuri excepționale în tetralogie. Ida vine în continuarea acestei tipologii feminine, e făcută numai din penumbre, din amintirile și observațiile lui Oscar, din sferturi de gesturi, din grădina a cărei făuritoare și stăpână este. Persoana a doua din fluviul monologului reconstituie și portretul Idei. Portret din semitonuri, umbre, degradeuri fine, tăceri și gesturi ambiguu semnificative, cețuri sufletești în mișcare, dezvăluind și ascunzând simultan. Personaj feminin fascinant, compus din ezitări imponderabile, fără consistență psihologică dar tocmai de aceea atractiv, prin misterul pe care-l lasă în urmă.
În fapt, epicul se complică la un moment dat printr-un original chiasm: doctorul, vechi prieten al lui Oscar, cel care i-o prezentase cândva pe Ida, îl îngrijește acum și îi mărturisește că o iubește în continuare. Convins că el îl aude. Iar rememorările lui Oscar schimbă sensul „fotografiei furate” (în toate sensurile, furată de Oscar ca imagine și furată de la Oscar de colegul său lipsit de scrupule, care îi este totuși un fel de dublură a celui dinainte de accident, într-o variantă necioplită), din care nu corpul inert al celebrității pilotajului se vădește adevăratul subiect, ci chipul soției sale, misterioasa doamnă X. Dublură a Idei, ea se dezvăluie brusc în secunda instantaneului din rezerva de spital. Iar fotografia câștigă un mare premiu tocmai prin acest instantaneu feminin, nu prin captura de paparazzo, capătă ea însăși un fel de soartă independentă, influențând, la rându-i, destinul personajelor.
Este, cum se vede, un roman al descoperirii de sine. „Imaginația poate deveni o sabie ascuțită în posesia celui care se simte amenințat de uitarea care-l înfășoară, ca un giulgiu” spune Oscar. Convenția epică a izolării absolute în sine îi permite autoarei pătrunderea în profunzimile trăirilor personajului principal. Și, prin el, în complicata și delicata țesătură sufletească a celorlalte personaje.
„N-ai simțit niciodată cum tristețea în tine pulsează, zvâcnește, ca o pereche de aripi sau ca pânzele umflate de vânt ale unei corăbii, gata să te ridice de la pământ?[…] Nu ai avut niciodată ceva de ascuns, dimpotrivă, scoteai totul la iveală cu o nevinovăție copilăroasă, motiv pentru care totul în jurul tău devenea lumină. O lumină care căpăta diferite forme: inocență, candoare, simplitatea cu care te bucurai de cel mai mic lucru. Chiar și de ilustratele pe care ți le aduceam din călătoriile mele, deși nu te luam niciodată cu mine. Nu mi s-a părut potrivit, dat fiind că un fotograf trebuie să-și vâneze în permanență subiectele, neavând prea mult răgaz să privească. Fotograful nu are luxul de a fi contemplativ, el oferă mai degrabă altora prilejul admirației, al privirii interioare”.
Pe tema inepuizabilă a raportului dintre corp și suflet și a chimiei acestora din care rezultă Eul, Andreea Nanu construiește un roman analitic de o subtilitate și un rafinament rare în literatura noastră actuală. Andrei Pleșu nota cândva că există un fel de întrebări pe care el le numea „rusești” și pe care, adaug, nu mulți mai au curajul să le pună azi public (adică în texte). Prin extensie, aș spune că există și „romane rusești”, (fără nicio legătură cu Rusia, firește) adică romane în care personajele își asumă condiția și își pun „acele întrebări” cu o tensiune ultimativă și o franchețe a interogației care sunt, cred, ale unei umanități pierdute ca ansamblu. Mai supraviețuiesc doar în indivizi izolați. Este și aceasta o trăsătură care leagă prezentul roman cu tetralogia precedentă. E ceva muzeal (termenul se vrea superlativ) în acest demers, un efort disperat al memoriei (personaj cheie al romanelor Andreei Nanu) de a nu lăsa să dispară această lume. Aș observa că însușirile acestea vin – tipologic vorbind – dintr-un îndelung exercițiu al spovedaniei, cu tot ce presupune ea în ordine morală, psihologică, existențială. Asemenea romane nu pot fi prizate decât într-o literatură, într-o cultură având o îndelungată experiență a autoanalizei. Nu înseamnă că avem de-a face cu un roman pe tematică religioasă, adică unul tezist, autoarea evită cu atenție capcanele ilustrativismului. Singur dar nu însingurat (la modul existențialist), căci înconjurat de dragostea celorlalți, Oscar realizează în imaculata sa „scrisoare către Ida” (sunt tablouri ale lui Hammershoi în care pagina citită de femeie pare pur și simplu albă) darul pe care l-a primit. Viața plus dragostea. Într-unul din inter-textele romanului, aparținând lui Wilde, scriitorul britanic spunea: „- Oamenii care nu doresc decât împlinirea de sine nu știu niciodată încotro se îndreaptă. Nu au cum să știe… Misterul final ești tu însuți”. Până la accident, Oscar „al nostru” se încadra perfect în prima parte a propoziției de mai sus, a lui Oscar englezul. Prin accident, trece într-un „dincolo” sui generis care-i deschide și partea a doua a frazei: misterul final care este el însuși.
„Nu trecuse nimeni pe acolo, cu excepția timpului”, notează Oscar T. la regăsirea casei vechi (casele, alte personaje esențiale, cu temeinice biografii și identități în literatura Andreei Nanu) din care Ida va construi un fel de paradis… Este propoziția pustiului, a golului absolut al memoriei, pe care el o va câștiga treptat, treptat. „Mintea are nevoie de un haos la îndemână pentru a-și găsi un sens în misiunea de a-l ordona. Dacă am fi înconjurați numai de ordine, albă și desăvârșită ca halatul doctorului, lumea ne-ar deveni insuportabilă. De aceea aș vrea ca acest personaj – care-mi dorește binele, mă asiguri tu – să stea cât mai departe de mine”. Prin ritm, scrisul capătă în nu puține locuri aspect poematic: „N-ai simțit niciodată cum tristețea în tine pulsează, zvâcnește, ca o pereche de aripi sau ca pânzele umflate de vânt ale unei corăbii, gata să te ridice de la pământ?” Sau: „În noaptea aceea am avut prima insomnie. M-a atacat ca o fiară sălbatică, înfigându-și ghearele în carnea fragedă a imaginației mele”.
Romancier din specia rară a constructorilor, Andreea Nanu și-a creat deja o „grădină” epică proprie. Pe care o locuiește cu grație. Roman al eului captiv în trup, Scrisoare pentru Ida este o meditație acaparantă despre iubire și libertate în limitele cotidianului nostru.
(Prefață la romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)
