Once out of nature I shall never take
My bodily form from any natural thing,
But such a form as Grecian goldsmiths make
Of hammered gold and gold enamelling
To keep a drowsy Emperor awake;
Or set upon a golden bough to sing
To lords and ladies of Byzantium
Of what is past, or passing, or to come.
W. B. Yeats, Sailing to Byzantium
Ridici învelitoarea de pânză neagră și scoți la iveală pianul. Te așezi și-ți tragi scaunul mai aproape, răsfoiești notele, îți dezmorțești degetele, apeși cu delicatețe clapele grele de fildeș și încerci un Für Elise sau o Sonata lunii. Sunetul este pur, clar și copleșitor – fiecare atingere în parte târăște după sine o trenă, un mai scurt sau mai lung ecou, ca un siaj discret de parfum. Un ecou venit parcă dintr-o altă epocă, dintr-o altă lume, și te întrebi, fără îndoială, cititorule, cum se face că ai ajuns să cânți la pian, împotriva voinței tale, când tu te instalaseși comod pe canapea, cu o ceașcă de ciocolată în mână, ca să citești un articol despre moștenirea Bizanțului. Asta pentru că poate nu știi că pianul tău elegant este direct conectat la Bizanț, printr-un cablu cu o lungime de aproape două milenii, că, dacă nu ar fi fost Bizanțul, tu nu ai fi stat niciodată la pianul acesta, întrebându-te unde, Doamne, iartă-mă, vreau să ajung și dând din mâini după dictarea lui Beethoven.
Prima „orgă” din lume (și pun cuvântul între ghilimele, căci, desigur, prototipul acestui instrument era cu mult diferit față de strănepotul său de astăzi) a fost confecționată în sec. al III-lea î. Hr., de inventatorul și matematicianul Ktesibios din Alexandria, în timpul acelei epoci fascinante de sinteză dintre Orient și Occident, care a fost epoca Ptolemeilor. Termenul vine de la grecescul ὄργανον (órganon) care înseamnă, pur și simplu, „instrument” și ni s-a transmit via limba latină (organum), romanii preluând și întrebuințând orga în spectacolele din arene. Dar Roma a fost cotropită de barbari și, pentru o îndelungată vreme, tot ce mai era cu adevărat roman pe lume a rămas la Constantinopol. Astfel, într-o a doua mare epocă de sinteză orientală și occidentală, bizantinii au păstrat orga, ba chiar au îmbunătățit-o cu un sistem de foale, undeva prin sec. al VI-lea sau al VII-lea. Ea a devenit atât de populară în lumea bizantină, încât Abu’l-Qasim Ibn Khordadbeh, geograful persan din veacul al IX-lea, o descria ca pe un instrument tradițional al Imperiului de Răsărit. Orga era prezentă atât pe Hipodrom, cât și la banchetele oficiale ale împăraților, era instrumentul care cânta, efectiv, lângă tronul lor, când primeau delegații importante, devenind unul dintre acele simboluri de măreție atât de uluitoare pentru străini, alături de păsările și leii mecanici care cântau și răgeau, de orologiile publice din capitală sau de „telegraful” pe bază de semnale luminoase, cu care bizantinii comunicau până la granița cu Califatul Abbasid (pe o distanță de peste 700 km). Prima orgă din Europa de Vest a fost un dar al împăratului Constantin al V-lea Copronim pentru Pepin cel Scurt, regele francilor, în anul 757. Fiul celui din urmă, celebrul Charlemagne, a comandat o altă orgă pentru noua sa catedrală din Aachen, de aici începând această tradiție occidentală.
Atunci când ascultăm o orgă într-o biserică din Apus și invidiem, poate, felul în care apusenii își acompaniază muzica religioasă cu instrumente, să ne amintim, așadar, că nu ei au inventat-o, ci că au primit-o cadou, beneficiind doar de un instrument fundamental din cultura Bizanțului.
Bizantinii, însă, nu-și foloseau decât propriile voci ca să-și slăvească Făcătorul. Acest obicei nu este unul întâmplător, ci provine dintr-o tradiție veche de viață în slujba cuvântului și de cuvânt în slujba lui Dumnezeu, din intelectualismul profund și extins la scară largă al acestui imperiu. Este cunoscută minuțiozitatea și precizia aproape de perfecțiune a limbii grecești, felul în care aceasta are câte o duzină de sinonime aproximative, pentru fiecare nuanță a unui concept. Cel mai bun exemplu este cuvântul dragoste sau iubire, pe care limba greacă îl împarte în șase categorii: agápē (ἀγάπη) – dragostea necondiționată, iubirea lui Dumnezeu față de om sau a omului față de Dumnezeu, érōs (ἔρως) – iubirea pasională dintre doi îndrăgostiți, philía (φιλία) – dragostea față de prieteni, philautía (φιλαυτία) – iubirea de sine însuși, storgē (στοργή,) – iubirea familială sau dragostea de patrie și xenía (ξενία,) – iubirea de străini. O limbă de o asemenea precizie nu putea să nască decât o poezie pe măsură. În poezia bizantină, ca și în teologia ei, nimic nu este întâmplător.
La fel ca în cultura Greciei antice care a precedat-o (ridicând-o, însă, la nivelul absolutului), frumusețea acestei poezii constă tocmai în faptul că nu prezintă o distincție clară între muzică și literatură, simbioza lor fiind desăvârșită și mergând până la contopire. Este greu de spus ce iubeau mai mult poeții bizantini: litera scrisă sau sunetul cântat. Marii poeți ai Bizanțului (ca Sf. Cuv. Roman Melodul, Sf. Iosif Imnograful sau Sf. Cuv. Casiana) au fost deopotrivă scriitori și compozitori ai propriilor opere. „Granița” estompată dintre cele două arte, pe care muzica psaltică le cuprinde, a favorizat apariția unor artiști compleți – literați, muzicieni, teologi și filozofi, în același timp – genul de artist pentru care abia Renașterea avea să inventeze un termen potrivit – homo universalis. Poemele lor se numeau imnuri, ei înșiși imnografi, iar muzica psaltică (această fuziune de sunet și literă, eminamente bizantină, care ar putea să poarte, pe drept cuvânt, numele de a opta artă) este, cu mult înainte de Bach și de marii clasici ai muzicii, cea mai veche formă de muzică ce se mai cântă, în mod curent, în zilele noastre.
Nu doar atât, dar muzica aceasta nu are caracterul de artefact pe care, din păcate, l-a căpătat în prezent muzica clasică (apreciată doar de ascultătorii cu un anumit grad de educație, în cercuri mai mult sau mai puțin restrânse), iar execuția ei nu este o expunere de fosile, ci și-a păstrat, spre deosebire de orice alt gen muzical la care ne-am putea gândi, întocmai scopul și cadrul pentru care a fost alcătuită. Dacă, spre exemplu, nimeni nu mai dansează azi la petreceri pe valsurile lui Strauss, ele fiind ascultate numai la un concert sau, pur și simplu, în particular, în mii de biserici din întreaga lume, muzica bizantină este încă celebrată, în toată splendoarea sa, exact în ocaziile pentru care autorii ei au compus-o. Muzica este, probabil, arta care se demodează cel mai rapid, din această perspectivă, pare aproape un miracol că sunetele Bizanțului mai sunt încă actuale.
Nu trebuie să avem, totuși, impresia că bizantinii erau „obsedați” în exclusivitate de arta religioasă. Chiar dacă ea este singura „conservată” atât de bine, Bizanțul ne-a lăsat și o moștenire uriașă de muzică laică. Și nu este vorba doar de instrumentele muzicale din Bizanț, utilizate și în contemporaneitate (cum ar fi bouzouki, instrumentul predilect în muzica populară, dar și în cea ușoară grecească, din zilele noastre). Aici intervine cultul bizantinilor pentru epos (de care vorbeam în partea întâi a acestei serii) – acești „ucenici” ai lui Homer, cu un gust pentru istorie și un simț al măreției pe care abia Shakespeare avea să le mai egaleze. Poate că ar fi o surpriză pentru mulți să audă că însuși Sf. Cuv. Efrem Sirul a scris o serie de imnuri, cunoscute astăzi sub numele de Carmina Nisibena (Cântecele orașului Nisibe), ce reprezintă o sursă istorică, demnă de luat în seamă, despre asediul asupra acestui oraș și invazia persană, din vremea sa. Ca orice bizantin, el sintetizează trăsături europene și asiatice, folosindu-se de așa numitele madrāšê (structuri poetice originare în Orientul Mijlociu) pentru a-și construi opera.
Am putea vorbi, de asemenea, mult și bine, despre cântecele acritice, o formă de cântări epice populare ce și-au luat avânt în jurul sec. al IX-lea și, totodată, primele cântece populare grecești care s-au păstrat. Dintre ele, cea mai cunoscută este epopeea Digenis Akritas, considerată, de unii specialiști, începutul literaturii grecești moderne. Eroul ei, pe numele de botez Vasile, este eroul bizantin arhetip, rămas, până azi, etalonul vitejiei elene din folclor, inspirând deopotrivă literatură cultă și legende. Un erou de o putere și un curaj extraordinar, dar și de o credință fierbinte, el își continuă aventurile chiar și după încheierea poemului-cântec. Tradiția îi atribuie o luptă, corp la corp, cu moartea, din care ea iese învingătoare numai pentru că trișează. Însă, eroului nostru nu-i lipsesc nici slăbiciunile omenești, pentru care se pocăiește și plânge în fața lui Dumnezeu de fiecare dată, demonstrând și credința în puterea pocăinței pe care o aveau bizantinii, dar și devenind, în felul acesta, un personaj mult mai complex, mai apropiat de modernitate decât eroii tipici, perfecți ai Evului Mediu. Natura sa este iarăși duală, o sinteză în sine, confirmând, încă o dată, teza marelui istoric Nicolae Iorga, despre caracterul sintetizator, prin excelență, al culturii și civilizației bizantine. Vasile face parte din akritai (ἀκρίτης), termen folosit pentru a-i desemna pe luptătorii de frontieră, de la granița de răsărit a imperiului, acolo unde se învecina cu pericolul arab de care akritaii, deveniți legendă, trebuiau să îl apere. De ce Digenis? Pentru că el însuși este născut dintr-un emir, convertit la creștinism, și o nobilă bizantină capadociană, din marea familie Ducas, având, deci, două origini (di – două, genis – origine). Este interesantă decizia bizantinilor de a-și crea eroul suprem dintr-un bărbat pe jumătate arab, fiind o dovadă în plus pentru una dintre cele mai importante aspecte ale civilizației lor: lipsa totală de atenție pe care o acordau etnicității unei persoane și faptul că, pentru apartenența la imperiu, nu conta decât credința în același Dumnezeu. Adică, întocmai cum spunea Apostolul Pavel: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. (Galateni 3, 28) Dar acest erou, cu nume de basileu, nu este doar un erou local, el a fost preluat de literatura slavonă și a inspirat balada rusească a lui Anika Oșteanul. Pe de altă parte, manuscrise cu epopeea lui Digenis Akritas au fost descoperite din Trapezunt până în Oxford și la biblioteca mânăstirii San Lorenzo de El Escorial, din Spania.
Cântecele acestea laice erau, bineînțeles, acompaniate de instrumente. Alături de orgă, lira era un instrument de bază, la fel și anumite tipuri de cimpoaie (din care se trage și cimpoiul românesc), flaute și alte instrumente de suflat. Tanbur-ul, instrument arab și turcesc cu coarde, a fost inventat de bizantinii care, din familia acestor instrumente, mai foloseau și oud-ul, lăuta, psaltirea, kithara, saz-ul și qanun-ul. Toate aceste instrumente sunt prezente astăzi în muzica popoarelor din zona mediteraneeană și din Orientul Apropiat. La fel de uimit ca mine, va fi cititorul să descopere că nu numai pianul lui elegant a venit din Bizanț, ci și vioara la care poate visează să cânte într-o zi. Lira bizantină cu arcuș, luând drumul Veneției, va deveni, în Serenissima apelor, lira da braccio, străbunica viorii contemporane. Și ea este descrisă de același Ibn Khordadbeh, ca un instrument specific bizantin.
Și atunci, cum a putut un imperiu atât de muzical, strămoș al celor mai însemnate instrumente din întreaga lume, să-L văduvească tocmai pe Dumnezeu de parfumul coardelor? Nu spune, oare, însuși prorocul David: Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță; lăudați-L pe El în psaltire și în alăută? (Psalmul 150, 3) Răspunsul stă tocmai în smerenia acestui imperiu măreț. Cine mai poate îndrăzni să-I cânte Domnului în psaltire și în alăută, după tânărul David care, atunci când îi cânta lui Saul, alunga diavolii? Dacă muzica lui nu s-a păstrat, s-au păstrat, însă, cuvintele lui, prin urmare, era firesc ca bizantinii să-I dedice și ei lui Dumnezeu cuvinte și să nu mai încerce jocuri de coarde acolo unde perfecțiunea însăși s-a pierdut. Dintre toți poeții lumii, doar ei l-au putut egala pe David, rege, deopotrivă, al poporului ales, al muzicienilor și al poeților. Dar n-au cutezat să-i reinventeze muzica pierdută. Unul este Psalmistul, restul pot fi doar psalți. În schimb, au adus vocea omenească la perfecțiune, folosind numai acest instrument muzical desăvârșit care este cuvântul și care nu poate fi reprodus de niciuna dintre celelalte făpturi sau instrumente. Ei au căutat un înțeles mai adânc al psalmului și l-au ridicat la rang de instrument pe omul menit să fie, el însuși, după spusele prorocului, psaltire și alăută. Totul ca să-i ofere lui Dumnezeu o laudă absolută căci, la urma urmelor, numai făpturile bune foarte, ieșite direct din mâinile Lui, Îi pot aduce adevărata slavoslovie, iar nu cele întocmite de mâini omenești.
Dar adevărul este că muzica psaltică nu are nevoie de niciun acompaniament instrumental. Atunci când oamenii Îi cântă lui Dumnezeu, îngerii îi acompaniază.
