„Cronica de teatru ca un privilegiu!” – Interviu cu Andreea Nanu.

35 mins read

Oana Enăchescu: Andreea Nanu, ce reprezintă pentru dumneavoastră cronica de teatru?

Andreea Nanu: Cronica de teatru este rezultatul întâlnirii mele privilegiate cu teatrul, cu actorii, cu lumea spectacolului, în general. Spun privilegiată pentru că orice întâlnire rămâne, înainte de toate, un privilegiu, o cale de cunoaștere și autocunoaștere. Sunt prozatoare și, din perspectiva exercițiului meu specific, acela de a crea lumi de ficțiuni și de a da viață unor personaje inventate, exercițiul cronicii de teatru este diferit. Pătrund în ficțiunea dramaturgului, descopăr personajele născute din imaginația celuilalt, dar care trăiesc pe scenă grație actorilor – cei care dau, prin realitatea lor personală, realitate spectacolului…  

 

Oana Enăchescu: Cum ați ajuns la teatru și, de la roman, la cronica de spectacol?

Andreea Nanu: M-am apropiat de teatru ca simplu spectator. Și am abordat cronica de spectacol nu cu ambiția specialistului, ci din perspectiva prozatoarei și cu instrumentele scriitorului de ficțiune. Fiindcă pentru mine critica de teatru nu este un raport asupra spectacolului; dimpotrivă, rezonez la ceea ce spunea Susan Sontag, anume că astăzi, critica trebuie să fie mai puțin preocupată de ce înseamnă spectacolul și să ne comunice mai degrabă cum se simte spectacolul. Din perspectiva acestei alegeri, am preferat să scriu despre cum văd, percep și simt spectacolul, fiindcă înțelesul piesei (al textului propus de dramaturg), sensul jocului scenic propus de regizor și interpretat de actor, toate acestea se degajă din felul în care trăim spectacolul. Experiența personală a spectacolului ține de exercițiul emoției inteligente, care își extrage argumentele din registrul trăirii estetice, al percepției transfigurate asupra realității. Acestui tip de emoție îi corespunde, firește, și un stil, prin care recunoaștem vocea criticului dar și a regizorului, distincte dar complementare. Așadar, cronicile mele de teatru, operă sau film sunt mai puțin exerciții critice și, mai degrabă, exerciții de admirație. Scrrind cronică, nu pun accentul pe anumite criterii jurnalistice, dar apăr o exigență care ține de calitatea spectacolului – trăit pe viu într-o sală de spectacol, sau reconstituit, într-o arhivă.

 

Oana Enăchescu:  Care este relația pe care o stabiliți cu spectacolul de teatru înainte de a scrie o cronică despre el: citiți piesa înainte, vorbiți cu regizorul sau actorii după spectacol?

Andreea Nanu: Deși întâlnirea presupune ritualuri, spune Micul Prinț, eu nu am unul anume. Mă raportez mai degrabă spontan, prefer să descopăr spectacolul fără să citesc ceva despre piesă sau dramaturg. Dar încerc să intru în sala de spectacol pregătită, adică având starea de spirit necesară, deschisă spre experiența pe care spectacolul mi-o propune. Detaliile îmi rămân în memoria afectivă, ca insectele într-o picătură de rășină pe scoarța unui copac. Apoi, retrospectiv, în exercițiul de admirație, detaliile se amplifică, desigur, prin informație, prin cercetarea pe care-o fac ulterior despre piesă, dramaturg, regizor, actori. Construcția intelectuală completează și desăvârșește receptarea intuitivă a spectacolului. Impresia, emoția, senzația preced ideea. Dacă aș porni de la idee, aș sfârși probabil în prejudecată. La fel cum emoția fără argument, fără ancora ideii, se diluează în sentimentalitate, în stilistică decorativă. Acestea sunt cele două extreme ale cronicarului, pe care încerc să le evit. Prefer complementaritatea emoției și a ideii, în alveola stilului. Cred ca așa se poate naște o cronică bună.  

 

Oana Enăchescu: Într-adevăr, ce face o cronică să fie bună?

Andreea Nanu: Paul Johnson enumeră cinci calități ale cronicarului: să fie „cultivat” – să fie capabil să spună multe despre o gamă largă de subiecte, dar îmbietor, nu doct; să fie „mundan într-o anumită măsură” – adică nu izolat în turnul de fildeș, nu rupt de realitate ci conștient de spiritul timpului; să-i placă dialogul – cronicarul este „un om care cunoaște și este, la rândul lui, cunoscut”, în breaslă și în afara ei, are bucuria de-a crea legături. Apoi, să transmită sentimentul că „stăpânește istoria”, că vorbește din propria experiență, nu din teorie. Și nu în ultimul rând, cronicarul, cel care scrie, trebuie să fie un om citit, „să aibă în cap o întreagă bibliotecă”.

 

Oana Enăchescu: Dintre toate acestea, care considerați că ar fi criteriul cel mai important?

Andreea Nanu: …Cred că totul începe cu erudiția și intuiția; dar amândouă cer, pentru a se împlini, dialogul. Teatrul -spectacolul!-, înseamnă întâlnire vie, directă. Dialogul criticului cu regizorul și actorii este foarte important, dar, din păcate, prea rar. Într-un interviu despre teatru și cronicari, reputatul teatrolog și eseist George Banu spunea că nu există personaj mai detestat decât cronicarul de teatru; tocmai fiindcă există o anumită etanșeitate între cei care joacă și cei care îi observă. La fel cum, tot George Banu remarca diferența dintre criticul obiectiv, care scrie de la distanța argumentelor și a stilului detașat, și criticul de proximitate, care-i cunoaște pe actori și regizori, discută cu cei direct implicați în spectacol, le împărtășește afinitățile, îi acompaniază în călătorie – pe scenă și în afara ei.

 

Oana Enăchescu: Și ce fel de critic sunteți?

Andreea Nanu: Cu siguranță, mă situez de partea criticului de proximitate. Și fiindcă simt nevoia dialogului cu prietenii mei artiști, care înseamnă și o confirmare reciprocă, și pentru că am ales să scriu doar despre cei în a căror creație mă regăsesc. Cred în afinitățile elective. Și în corespondențe. Și, mai ales, în curajul de-a fi personal – același Paul Johnson spune minunat: „cronicile personale sunt adevărata probă că te pricepi la ce faci!”

 

Oana Enăchescu: Ați adunat cronicile scrise până acum într-un volum, Cum vă place, Ed. Eikon. Cum l-ați structurat? Cronologic, tematic?

Andreea Nanu: Cum vă place este o carte inedită alături de romanele pe care le-am publicat. Nu am pornit la drum cu ideea de a le aduna într-un volum, dar, discutând cu directorul editurii Eikon, domnul Valentin Ajder, am realizat că un astfel de demers ar putea fi interesant, dar și necesar, din perspectiva memoriei culturale a teatrului. În general, spunem că spectacolul trăiește pe durata reprezentării, apoi dispare după lăsarea cortinei. Așadar, el nu poate supraviețui decât în cronica ce-i păstrează amintirea – fragilă, subiectivă, dar totuși, o urmă palpabilă a trecerii sale prin lume. Volumul respectă cronologia spectacolelor, așa cum le-am descoperit, fiindcă cred că și timpul face parte din povestea unei cărți. Dar eseurile sunt grupate, pentru o lectură mai ușoară, pe trei categorii: teatru, operă și film. Cronologia este interesantă, fiindcă pune în evidență, pentru cititor, stilul autorului, metamorfozele lui, creșterea, afinitățile. Iar tematica arată că există un permanent dialog între arte, o permeabilitate, o corespondență a ideilor, a căutărilor împărtășite. La finalul volumului Cum vă place, am adăugat o secțiune specială: a spectacolelor de colecție, fiindcă deja începuse pandemia și aveam acces mai degrabă la spectacole înregistrate. Așa am descoperit farmecul și valoarea spectacolelor vechi, rare. Am conștientizat și mai mult cât de importantă este memoria spectacolului – a o revizita, a-i readuce sensurile în actualitate, rămâne un gest de responsabilitate culturală.

 

Oana Enăchescu: În vederea alcătuirii volumului, recitind textele, ați simțit nevoia să faceți modificări, ați revăzut, cu ochii minții, spectacolele?

Andreea Nanu: Rareori îmi recitesc textele. Cronicile sau romanele. Rareori modific. Prefer să cizelez până în momentul publicării, dar evit să denaturez identitatea inițială a textului. Dacă revizitez, țin să precizez acest lucru fiindcă îmi doresc ca cititorul, interlocutorul meu misterios și invizibil, să știe mereu în ce moment al scrisului meu se află. Și nici un moment nu poate fi socotit definitiv, un punct terminus. Fiindcă nu-mi propun să formulez o viziune exhaustivă asupra unui spectacol, ci dimpotrivă, să arăt cum l-am descoperit la un moment dat, cum l-am trăit într-un anumit context. Restul, ține de libertatea fiecăruia. Iar fără libertate, nu există creație. Nici interpretare.

 

Oana Enăchescu:  Un alt volum despre teatru, Eternitatea și încă o zi, a apărut în tandem cu celălalt, tot la editura Eikon. Întreprinderea din acest al doilea volum a fost numită arheologie teatrală. De ce?

Andreea Nanu: Am fost mirată când regizorul Andrei Șerban mi-a scris, ca să mă felicite pentru stilul cronicilor mele, pe care le citise în Revista 22; apoi, m-a interesat propunerea lui de a scrie o carte despre spectacolele sale din arhiva donată Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman din Craiova. A scrie despre spectacole care nu se mai joacă, a le redescoperi cu mare dificultate în înregistrări precare, destul de deteriorate, a revizita montări de tinerețe ale regizorului din perspectiva spiritului timpului actual, un astfel de demers nu putea fi denumit cu onestitate decât „un exercițiu personal de arheologie teatrală”.

 

Oana Enăchescu: V-ar fi plăcut să fiți arheolog?

Andreea Nanu: Poate că da.  Arheologia are legătură cu scrisul. În orice caz, am înțeles, lucrând pe spectacole de arhivă, lucruri care țin de ritualurile și bucuriile, dar și de disperările arheologului. În primul rând, arheologia presupune lupta cu timpul. Am scris sub presiunea timpului în pandemie, când nu știam dacă sau când se vor redeschide teatrele, nici ce impact va avea acest fenomen, care din păcate continuă, asupra demersului meu. Același timp care, pe de altă parte, a devorat nemilos suportul spectacolelor înregistrate; imagini aproape șterse, lipsa culorilor, sonorul uneori imposibil de deslușit, fragmentele lipsă. Am înțeles, așadar, din plin bucuria arheologului care smulge uitării un fragment, o secvență, un personaj, un decor. Tocmai fiindcă sunt fragile și perisabile, fragmentele colecției mi-au devenit prețioase.

Oana Enăchescu: Aș vrea să citesc ceea ce Andrei Șerban scrie în Prefața volumului Eternitatea. Și încă o zi

(…) Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriașă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru și operă pe care le-am montat în diferite țări și continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înțeleg că „miza cărții nu e doar personală, ci e despre șansa de a trezi o conștiință culturală, în care spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop”. A rămas adâncită zile și nopți în fața ecranului, ca să înțeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoția lor vie în eseurile din acest volum. (…) Oricare ar fi viitorul cărții, îi susțin încrederea și munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginația și inteligența emoției care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viață aceste montări, dacă a reușit, privindu-le, să gândească și să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să „evadeze” din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibrație nouă.”

Andreea Nanu:… Sunt spectacole adormite care se trezesc acum la viață datorită ție, mi-a mărturisit, în corespondența noastră, Andrei Șerban. Spectacole despre care și cititorii mi-au scris, povestindu-mi bucuria lor de a-și fi retrăit, grație restituirilor mele modeste, o parte din tinerețea petrecută în sălile de spectacol… Mi-am amintit de un personaj magistral interpretat de Ralph Fiennes, un arheolog, amator dar pasionat, din filmul The Dig, Șantierul, în care săpăturile scot la iveală o splendidă corabie merovingiană. În jurul ei, criticii consacrați și marile muzee își dispută orgolios întâietatea, renumele; dar în jurul corabiei trezite la viață, oamenii simpli invitați la sărbătoarea descoperirii se bucură împreună; în vremurile grele pe care le descrie filmul, și care trimit la contextul de-acum, de boală, de război, șantierul, exercițiul de arheologie al celui pasionat și fidel, care crede, arată că, mai presus de toate, sub straturile moarte există viață. Bucuria vieții. A Învierii, de fapt, care (ne) traversează Arta și Viața.

 

Oana Enăchescu: Rareori avem ocazia să urmărim întreaga activitate a unui regizor, cum ați făcut dumneavoastră cu privire la Andrei Șerban. Cum s-a conturat portretul lui în urma acestor vizionări despre care ne vorbeați?

Andreea Nanu: Deși Andrei Șerban se identifică mult cu montările sale, așa cum și mărturisește, regizorul și spectacolul rămân lumi diferite. Am înțeles, descifrând și scriind, la capătul exercițiului meu de arheologie teatrală, că rolul meu nu este acela de a-i face un portret regizorului, ci de a recompune lumea spectacolelor sale. Din păcate, nu am avut șansa să lucrăm direct, să particip la repetiții sau ateliere. Iar fragmentarul arhivei nu mi-a oferit suficient material pentru a formula, poate, o sinteză. De aceea, am preferat să las cronicile ca ferestre deschise ale imaginației mele spre Andrei Șerban, prin care cititorul poate sau nu să arunce o privire și să-l descopere pe regizor așa cum dorește. În spiritul lui Cum vă place. În același timp, Eternitatea. Și încă o zi adună portrete ale actorilor valoroși cu care Andrei Șerban a lucrat și fără de care spectacolele sale nu ar fi avut, poate, aceeași strălucire. Spre deosebire de celelalte arte, în teatru, împlinirea, reușita (sau eșecul!), sunt colective. Iar creația cere comuniune, solidaritate.

 

Oana Enăchescu: În încheiere, ne puteți spune la ce lucrați? Un volum de proză? Un nou volum de teatru?

Andreea Nanu: Adeseori mi se întâmplă să lucrez în paralel la mai multe manuscrise.   Este, paradoxal, o risipire care mă ajută să mă concentrez, fiindcă textele mele cresc în dialog unele cu altele, domeniile care mă pasionează – proza, teatrul, muzica, artele plastice – sunt conexe. Se conturează deja un nou volum de cronici. Dar și un volum inedit cu piese de teatru. Una dintre ele a fost premiată la concursul de dramaturgie organizat de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, din cadrul Teatrului Național, pentru finalul piesei neterminate Insula de Mihail Sebastian.  

 

Oana Enăchescu: Poate e semnul pentru un nou început, și ca dramaturg.

Andreea Nanu: Îmi place să scriu despre actori, dar și pentru ei. A imagina un rol, pentru un actor anume, pentru un teatru anume, pentru o scenă în intimitatea căreia descoperi și crești, așa cum este pentru mine scena de la Unteatru, echivalează cu o piesă haute-couture.

 

Oana Enăchescu: Cât despre proză…?

Andreea Nanu: Intenționam să vă citesc un fragment dintr-un nou roman, al cărui titlu este Sala de așteptare. Am impresia că, în timpul pandemiei, întreaga lume a devenit o imensă sală de așteptare. Și așteptarea însăși este o metaforă grăitoare pentru lume, pentru noi. Pandemia ne-a obligat să reînvățăm să așteptăm, să tăcem și să ascultăm, să privim în jur, să redevenim răbdători, poate mai contemplativi. Și, să sperăm, mai solidari… Dar, fiindcă subiectul dialogului nostru este teatrul și cărțile lui, Cum vă place și Eternitatea. Și încă o zi. Teatul lui Andrei Șerban și, devreme ce regizorul se oglindește cel mai fidel în oglinda personajelor sale, prefer să încheiem cu un fragment – o fereastră deschisă – printr-un personaj-parabolă, Peer Gynt… Am descoperit, în fondul de arhivă, înregistrarea acestui spectacol montat de Andrei Șerban cu studenții de la Universitatea Columbia în 2002; în alb-negru, așa că va trebui să ne imaginăm împreună culorile, cu siguranță vii… Am ales fragmentul fiindcă, la fel ca această carte, Eternitatea. Și încă o zi, ne vorbește despre întoarcere, despre posibilitatea de a (ne) reveni, dar și despre fascinanta întoarcere în Memoria Teatrului.


„ (…) Peer Gynt ajunge, în final, la cabana lui din pădure. Se strecoară, ca fiul risipitor, să adune ceapă sălbatică – cepele împânzesc scena, efectul vizual e surprinzător, enigmatic. Povestea lui şi povestea umanităţii, aşa cum o spune Evanghelia, se suprapun. Fiul trebuie să-şi regăsească Mama. Făptura se întoarce în pământul din care a fost luată. „Tu, Peer, eşti ca această ceapă, pe care o cojesc, strat după strat!” Se chinuie să ajungă la miez, dar nu reușește: „unde e miezul?” Fiecare foiţă de ceapă e „o mască” pe care a purtat-o, „o persona” care a fost la un moment dat, acum trebuind să renunţe la toate, să se dezbrace de ele, una câte una: „Când crezi că ai găsit răspunsul, realizezi că nici măcar nu ai pus întrebarea potrivită”. Nu i-a mai rămas nimic – e în groapă, la propriu, în trapa din scenă – decât cântecul lui Solveig şi amintirea unei promisiuni, cea pe care ea a ţinut-o şi el nu: „Aici era împărăţia mea, dintotdeauna, dacă aş fi rămas!” Acum, aici, totul îi vorbeşte: frunzele uscate, roua, strălucirea aerului. Dar toate îl acuză pentru că le-a irosit: lacrimile pe care nu le-ai plâns și care n-au răscumpărat, faptele pe care nu le-ai săvârșit, suntem căile pe care nu le-ai urmat… Îi iese în cale Turnătorul de nasturi, care a fost trimis să-i ia sufletul, topindu-l într-o lingură enormă. Peer era destinat să devină „un nasture strălucitor pe livreaua lumii”, în schimb, și-a ratat menirea, va fi topit laolaltă cu ceilalți „nasturi mediocri”. Interesantă imagine: oamenii ca nasturi pe haina vieții! Peer încearcă să scape, dar Turnătorul îi spune că despre el este vorba,  şi-a încălcat deja contractul de prea multe ori. Turnătorul: „N-ai fost niciodată tu însuți”. Peer: „Ce tot spui, am fost numai eu însumi!” Documentele, dosarele de securitate, consemnează totul. Disperat, Peer caută un martor care să spună, la judecată, că el a renunţat la tot, dragoste, bani, faimă, doar ca să fie el însuşi. Îl găseşte pe Bătrânul Dovre – un homeless, fostul rege al trolilor! – dar acesta îi aminteşte de sloganul trolilor. Da fapt, Peer a trăit toată viaţa ca un troll – tocmai de aceea i-a şi fost bine, s-a descurcat în lume – având mereu iluzia că a fost el însuşi! Dar până la urmă, ce înseamnă să fii tu însuți? Turnătorul (de nasturi): „Să fii tu însuți, înseamnă să te ucizi pe tine; altfel spus, să rămâi fidel intențiilor Stăpânului tău”. Care stăpân? Un răspuns destul de obscur, pe care Peer pare să nu-l înțeleagă. Turnătorul îi mai acordă timpul unei răscruci de drumuri. Peer caută un preot, pentru a i se mărturisi şi astfel, să scape de Turnătorul de nasturi! Nu întâlneşte decât un fotograf, care developează sufletele – însă e mai greu de realizat operaţiunea în cazul cuiva ca Peer, care aproape că „s-a şters pe sine” – nici măcar n-a fost un păcătos adevărat! Peer: „probabil că eram mort cu mult înainte de-a fi murit!” Turnătorul de nasturi îl mai amână, îi mai dă o şansă, conducându-l până la următoarea răscruce de drumuri: pragul propriei lui case, acolo unde îl primeşte Solveig. Ea, singură, înţelege că el n-a păcătuit. Ea nu are nici o judecată pentru el, doar binecuvântare; pentru întâlnirea cu el, pentru că i-a transformat viaţa „într-un cântec vesel” – cel pe care l-a cântat, aşteptându-l. De fapt, n-a fost niciodată plecat. Peer, ai fost dintotdeauna acolo, spune ea: „în credinţa mea, în speranţa mea, în dragostea mea.” Restul, e tăcere. Nu tăcerea acuzatoare, ci tăcerea caldă, binefăcătoare – ca atunci când te întorci acasă, după o călătorie îndelungată… Peer se teme de judecată, în fața morții, ca noi toți. Dar Ibsen spune, voalat, ceva interesant, în duhul Evangheliei: judecata e mereu a lumii, dar Solveig, deși e din lume, nu aparține lumii! Peer a fost el însuși, dar la fel a fost și Solveig. Și-au lăsat unul altuia libertatea de a fi ei înșiși, în ciuda lumii, a „judecăților” ei. El cutreierând, ea așteptând. Și-au dat unul altuia un sens, o împlinire invizibilă ochilor lumești, inaccesibilă duhurilor necurate care sunt, așa cum le numea Steinhardt, ca niște contabili care scriu liste cu păcate, care cântăresc; dar dragostea divină suspendă toate aceste legi și repere, desface toate legăturile. Solveig spune asta de la început, din clipa în care vine la Peer în pădure: „m-am desfăcut din toate legăturile lumești, acum ești totul pentru mine”. Ea merge în linie dreaptă, legea ei e compasiunea. El ascultă de Boyg și ocolește, merge în zigzag, de la o persona la asta, descrie traiectorii largi, din Maroc și Cairo până la mările Nordului. Doar la final, are o tresărire auzindu-i vocea și atunci spune: „nu voi mai ocoli, voi merge drept înainte”. Solveig îl poartă în brațe, printre frunzele uscate, și cântecul lor care crește, prinde aripi în splendoarea zilei. Chiar și moartea face un pas înapoi… Parcă cei doi, care acum sunt una, au trecut deja pragul acestei lumi, sunt dincolo de timp, într-o a opta zi a creației, când totul se liniștește, își regăsește odihna, ca Peer. Ca Sufletul. (…)”

Previous Story

Eveniment – In memoriam Dan Hăulică

Next Story

Manuscrisele cioraniene

Latest from Blog

Octavian Paler

În 7 mai 2022, s-au împlinit 15 ani de la trecerea în veșnicie a lui Octavian

O Filozofie a Educatiei

Imperioasă nevoia de structurare a învățământului și educației, în vremea noastră! Editura Spandugino vine în întâmpinarea