Whatever we inherit from the fortunate
We have taken from the defeated
What they had to leave us – a symbol:
A symbol perfected in death.
T. S. Eliot, Four Quartets
Pentru că nu se poate vorbi despre o moștenire fără să vorbim despre moștenitori. În cazul de față, acești moștenitori au fost dezmoșteniți – ei sunt, de fapt, marii dezmoșteniți ai istoriei. Aici (re)începe saga unei familii bizantine care a făcut poate chiar mai multă istorie după Căderea Bizanțului decât înainte, care a purces să schimbe istoria lumii tocmai când părea că și-a pierdut orice fel de putere, a cărei poveste este indisolubil legată de istoria neamului nostru și ai cărei descendenți se mai află și azi printre noi.
În august 1343, Ana de Savoia, fiică a contelui Amadeus al V-lea, văduvă a defunctului Andronic al III-lea Paleologul și împărăteasă regentă a Bizanțului, a amanetat bijuteriile imperiale și însăși coroana împăratului bizantin, în schimbul a treizeci de mii de ducați, oferiți de Republica Veneției. Să ne imaginăm că cineva din familia regală engleză ar înstrăina iconicele bijuterii ale coroanei din Turnul Londrei, sceptrul, globul, în frunte cu coroana de aur, 444 de pietre prețioase, catifea violet și hermină a Sfântului Edward, în schimbul unei sume de bani. Nu, nici măcar nu ne putem imagina cum casa de Windsor ar putea tot atât de bine să abdice. Ce ar fi putut-o determina atunci pe împărăteasă să facă un gest atât de umilitor, să-l îngenuncheze, odată cu sine, pe fiul ei și întregul imperiu? Motivul este deplorabil, cu atât mai mult cu cât vistieria relativ secată de la Constantinopol n-ar fi avut, totuși, nevoie de banii venețienilor, dacă această străină, venită din nordul Italiei și mare antitalent pe scena politică, nu s-ar fi încăpățânat să continue un conflict absurd (aproape sinucigaș pentru imperiu) cu cel mai mare lider și om politic al epocii, Ioan al VI-lea Cantacuzino. Cu doi ani în urmă, basileul Andronic îi lăsase cu limbă de moarte să se încreadă în Marele Domestic Cantacuzino pe care l-a desemnat ca regent pentru fiul său minor, Ioan al V-lea, avertizând-o, totodată, pe viitoarea sa văduvă, cu un simț aproape profetic, să nu-și plece urechea la trădătorii care vor încerca s-o învenineze împotriva Cantacuzinului. Adică exact ceea ce s-a și întâmplat, cu excepția faptului că, în loc de o ureche, împărăteasa avea să și le plece pe amândouă. Ușor de influențat și intimidată de măreția acestui om care întruchipa o întreagă epocă, prieten al Sf. Ier. Grigorie Palama și unul dintre cei mai mari cărturari ai timpului, Ana de Savoia s-a luat imediat după clevetitori, făcându-i un iad viața celui care sprijinise ascensiunea la tron a soțului ei. A mers până la a-l declara, oficial, inamic al statului. Cantacuzino – un personaj cu oroare pentru orice fel de conflict, faimos pentru diplomația și felul pașnic în care știa să rezolve toate problemele imperiului, a fost obligat să pornească la război, și, pentru că, așa cum mărturisea chiar un adversar de-ai săi, istoricul Nichifor Gregoras – nu exista în întreaga sa armată un soldat care să nu-și fi dat bucuros viața pentru el, fiind ajutat, pe deasupra, de turci și de sârbi. Împărăteasa regentă a fost împinsă la gestul necugetat din august 1343, disperată să facă rost de fonduri pentru războiul civil. Un gest, de altfel, zadarnic întrucât Cantacuzino va câștiga războiul, își va mărita fiica cu fiul Anei și va deveni împărat alături de el. Era ultima dată când împărații Bizanțului aveau să-și mai vadă coroana; niciunul dintre ei nu va reuși să recupereze bijuteriile coroanei.
Patru sute de ani mai târziu, în septembrie 1812, la colosala Bătălie de la Borodino, în râpa acoperită de un fum atât de îngrozitor, încât Napoleon Bonaparte n-a îndrăznit să-și trimită acolo Garda Imperială, îl întâlnim pe unul dintre descendenții direcți ai marelui împărat bizantin, a cărui familie ajunsese în slujba țarilor ruși, după un intermezzo de câteva secole în Moldova. În vreme ce corsicanul, al cărui sânge se „colorase” în albastru abia cu opt ani înainte, se afla pe o înălțime aproximativ sigură, Grigore Cantacuzino, un oarecare pe care istoria l-a uitat (dar al cărui sânge imperial curgea dintr-un izvor bătrân de veacuri), își comanda brigada de grenadieri în mijlocul iadului aceluia încețoșat. Episodul este descris în detaliu de S. Golubov, în cartea Bagration: gloria și onoarea de la 1812. Redăm aici, fragmentar: Acolo era o brigadă de grenadieri care călăreau în pas de asalt, păstrând cadența, și care au trecut de baterie într-o ordine perfectă, ca la paradă. […] Cele două coloane se apropiau una de alta într-o tăcere lugubră. Cantacuzino călărea în fruntea brigăzii sale, cu un pas rapid. «Ura, prințe! Sunt alături de tine!» i-a strigat Bagration (generalul). Brigadierul i-a răspuns cu o simplă aplecare a capului. S-ar fi putut crede că nu-l recunoscuse pe Bagration, dar nu era așa. În acele momente solemne, Cantacuzino se găsea în starea miraculoasă de intensă emoție și exaltare când oamenii și relațiile dintre ei revin la starea lor naturală și în care te simți indiferent, atât la simpatia prietenilor, cât și la ura dușmanilor. Cantacuzino știa că se angajează într-o bătălie de unde nu mai era întoarcere. Numai două lucruri pe lume nu îl lăsau nepăsător în acest moment: distanța care îl despărțea de francezi și care se micșora cu repeziciune și pasul sigur al trupelor sale care mărșăluiau în spatele lui. Toate senzațiile îi erau absorbite de aceste două lucruri. Iată de ce nu a răspuns la încurajările lui Bagration care a înțeles bine simțămintele prietenului său sacrificat. «Dumnezeu să te ajute, prințe, dragul meu!», i-a mai strigat Bagration. Când a ajuns la douăzeci de metri de francezi, Cantacuzino, ridicându-și sabia, a strigat: «La atac!». Grenadierii au atacat în față. Baionetele se ciocneau între ele, gloanțele flintelor șuierau, spulberând flintele inamicilor, paturile puștilor se învârteau prin aer, săbiile zăngăneau. Dintr-o dată bătălia s-a întețit; niciuna din cele două părți nu ceda terenul şi corpurile neînsuflețite se îngrămădeau în jurul combatanților. Brusc, Cantacuzino și-a azvârlit capul pe spate, sabia i-a lunecat din mână și a pălit îngrozitor. Cum aluneca încet de pe cal, un tânăr toboșar l-a prins în brațe. Moartea comandantului lor și încetarea subită a bătăilor de tobă au domolit înflăcărarea trupelor. Sute de brațe, dintr-o dată șovăielnice, cădeau inerte. Sute de picioare băteau inutil pământul, în jurul toboșarului care continua să țină în brațe trupul lui Cantacuzino.
Între aceste două evenimente istorice, atât de diferite, nu există numai o legătură de sânge, ci și una mai profundă. Există acel fir roșu al istoriei, acel fir al Ariadnei care ne ajută să nu ne rătăcim în labirintul, aparent fără sens, al lumii și care leagă absolut totul împreună, oferindu-i istoriei acea simbolistică de basm, ce demonstrează, mai bine decât orice tratat filozofic, că nimic nu e întâmplător. Cu puțin timp în urmă, în mai 1797, tânărul general Napoleon, aflat în serviciul tiranicei Republici Franceze, a constrâns-o pe La Serenissima, sub amenințarea războiului, să accepte o guvernare iacobină, obligându-l pe ultimul doge, Ludovico Manin, să abolească Republica Veneției, după peste un mileniu de existență. Bonaparte, acest demn urmaș al cruciaților de la 1204, a prădat trezoreria Veneției unde avea să găsească, printre altele, și neprețuita coroană a Bizanțului, înstrăinată la 1343 de Ana de Savoia. Fie că acesta a fost un act calculat, dorind să desăvârșească, print-un gest simbolic, desființarea lumii vechi, aristocratice, a cărei supremă emblemă fusese Bizanțul[1], fie că a fost însuflețit de barbaria specifică pe care Occidentul a etalat-o întotdeauna în relațiile cu Imperiul Bizantin, Napoleon a topit coroana imperială, folosind materialele ei prețioase ca să-și finanțeze războaiele de mai târziu, comițând, practic, exact același sacrilegiu pe care îl comisese în urmă cu peste patru secole, occidentala Ana de Savoia, și pentru exact același scop. De data asta, însă, iremediabil. Marele iubitor al Orientului, cult și luminat, omul care avea să patroneze punerea bazelor egiptologiei, nu era, deci, deloc atât de orientalist pe cât îi plăcea să se considere, nici nu aprecia cu adevărat vestigiile culturale, ordonând să fie adunate, păstrate în cea mai bună stare și aduse în Franța, numai în măsura în care îi erau o bună propagandă politică. Egiptul, până la cea mai nesemnificativă pietricică, era la modă, Bizanțul însă nu, nici măcar când venea vorba de coroana imperială. Napoleon, prototipul absolut al politicianului modern, a acționat, și în această privință, conform principiului oportunității și al nevoilor practice, fără să aibă nici cea mai măruntă considerație față de un artefact pentru care majoritatea bizantinologilor de azi ar da orice să o poată avea în față și cerceta. Poate că tocmai de aceea, în septembrie 1812, la nici doi pași de împăratul acesta de stil nou, împotriva căruia era dispus să-și dea viața, colonelul Grigore Cantacuzino, urmașul bătrânului împărat, se găsea în starea aceea miraculoasă de intensă emoție și exaltare. Dacă a fost sau nu așa, nu vom ști niciodată; nicio posibilitate nu trebuie însă exclusă, mai ales când e vorba de sufletul omenesc.
Cantacuzinii, copiii orfani ai Bizanțului, s-au împrăștiat în toate cele patru colțuri ale lumii acesteia rotunde, așa cum se împrăștie norii după o furtună în care și-au pierdut toate apele, ducând după ei moștenirea Imperiului Bizantin, sau ce le mai rămăsese din ea, ca pe o ploaie de vară. Acestor oameni istoria le-a fost furată, le-a fost trasă ca un preș de sub picioare, ca dovadă faptul că nu se discută aproape deloc în școli despre rolul lor uriaș în epopeea țării noastre, cum de altfel nu se discută nici despre Imperiul Bizantin, nici nu se știe că, până târziu de tot, în sec. al XIX-lea, au existat tentative numeroase de restaurare a lui, fiind o realitate vie în conștiința istoriei, iar nu o amintire îndepărtată, așa cum este pentru noi astăzi. Dintre aceste tentative, una, cea mai apropiată de succes, l-a avut în inima ei tocmai pe unul dintre Cantacuzini, despre care vom vorbi în episodul următor al acestei serii. Acum aș vrea să mai povestesc despre un alt Cantacuzin, poate cel mai interesant, mai paradoxal dintre toți, nobilul mafiot ai cărui urmași sunt toți Cantacuzinii români și nu numai.
Mihail Cantacuzino (1510 – 3 martie 1578) este primul Cantacuzin cu adevărat faimos de după Căderea Constantinopolului. Provenit din spița lui Matei (co-împărat și fiul cel mare al lui Ioan al VI-lea) și a soției acestuia, Irina Paleologhina (descendentă, la rândul ei, dintr-un șir formidabil de împărați ai Bizanțului, dar și de regi și împărați europeni), Mihail, mare arhonte, a știut să se „învârtă” de o poziție atât de uluitoare în epoca sultanilor Süleyman Magnificul și Selim Bețivul, încât se poate spune, fără exagerare, că era unul dintre cei mai puternici oameni din statul otoman. Deținător al unor funcții putred de bănoase, ca prim negustor, prim blănar al Imperiului Otoman și cămăraș al ocnelor împărătești, prieten la cataramă și partener de afaceri cu Marele Vizir Sokollu Pașa, devenise atât de bogat, încât în urma dezastrului naval de la Lepanto, din anul 1571, a reechipat 60 de galere pentru flota otomană, din surse proprii, fiind, astfel, unul dintre cei mai avuți armatori greci din toate timpurile. Deținea monopolul blănurilor aduse din Moscova și pe cel al sării, își construise pe moșia sa de la Anchialos (în Bulgaria) un palat despre care se spunea că se ia la întrecere cu Topkapı-ul și era considerat stâlpul națiunii grecești, istoricul german Martin Crusius mergând atât de departe încât să-l numească chiar zeul grecilor. Toate acestea îi făcuseră pe turci să-i dea, în schimb, o cu totul altă poreclă, cu care a și rămas în istorie, ca Mihail Şeytanoğlu, adică Mihail, Fiul Satanei. Așa se face că între aceste două extreme, între sfințenie și demonism, avea să penduleze toată viața.
Machiavelic, neîndurător cu oricine i-ar fi stat în cale, Şeytanoğlu era capabil, în același timp, și de cele mai mărețe, mai dezinteresate fapte. A răscumpărat nenumărate fete creștine din sclavie, pentru a nu ajunge în haremurile otomane, era implicat în viața Bisericii Ortodoxe pe care o susținea cu tărie în fața tuturor atacurilor și deținea una dintre cele mai importante biblioteci ale lumii la ora respectivă, bibliotecă ce avea să ajungă în mare parte, în Muntele Athos. El, și nimeni altul, este cel care i-a adus pe tronul Țării Românești, respectiv al Moldovei, pe frații Alexandru și Petru Șchiopul (strănepoții lui Vlad Țepeș). Domniile lor au fost o gură de aer proaspăt pentru țările române, într-o perioadă istorică sinistră. (Scrie, despre cel din urmă, Grigore Ureche: boierilor le era ca un părinte, […] țării era apărare, pe săraci îi milostivea; cu vecinii bine viețuia, judecata cu blândețe o făcea și nu era zicere că nu e harnic de domnie.) În plus, cei doi erau cumnații Cantacuzinului. Există destui istorici care susțin chiar că această înscăunare a unor frați pe tronul celor două principate ar fi fost, de fapt, o tentativă de unificare. Trebuie avut în vedere că, pe vremea aceea, Şeytanoğlu nici cu gândul nu gândea că, nu mai departe de o generație, familia sa se va muta definitiv în țările române, toate aceste manevre ale sale (obținute, trebuie să recunoaștem, pe căi destul de dubioase) fiind o fericită îmbinare a interesului propriu cu bunătatea inimii, avantajoasă pentru toată lumea.
Dar, pe cât era de generos, pe atât era și de răzbunător. În conflictul său legendar cu doamna Chiajna, regenta lui Petru cel Tânăr (domn al Valahiei, 1559 – 1568), aceste două mari capete politice s-au sfâșiat reciproc cu o cruzime fără de margini. A fost o luptă pe viață și pe moarte. Chiajna era faimoasă deja pentru lipsa ei de suflet, când a început nebunia – îi oripilase pe toți boierii prezenți la un ospăț, poruncind să-i fie servit, pe o tipsie de argint, capul unui candidat la tronul fiului său, ca să-l scuipe. Această doamnă mândră și dură, care le amintise tuturor, poate fără să vrea, de Irodiada, visa sus de tot nu numai pentru fiul, ci și pentru fiicele ei. Ea îi cere patriarhului de Constantinopol, Ioasaf Paleologul, să-i găsească gineri dintre descendenții împăraților Bizanțului. De bună credință, patriarhul îl trimite pe Ioan Cantacuzino, fratele lui Şeytanoğlu, pentru fiica cea mică a acesteia. Problema era că Ioan avea peste cincizeci de ani și nu era deloc pe placul tinerei și frumoasei Marina. Nu putem să nu o admirăm pe Chiajna pentru felul în care a luptat pentru fericirea fiicei sale, dar probabil că ar fi existat o soluție mai onorabilă față de toate părțile. Ca să nu-l jignească pe marele Mihail, nunta se face, dar, imediat după asta, Chiajna trimite o trupă de valahi să o răpească pe domniță din drumul ei spre Anchialos, împreună cu toate bogățiile oferite ca dar de nuntă. Povestea pare de telenovelă, dar este cât se poate de reală, finalizându-se cu căsătoria Marinei cu Stamate Paleologul, tânărul frumos care ar fi trebuit să o ia de soție pe cealaltă fiică a Chiajnei. Şeytanoğlu n-a putut să suporte jignirea. Ca urmare: pentru că Süleyman Magnificul a poruncit ca domnița să le fie înapoiată Cantacuzinilor, dar Valahia nu s-a supus, impozitul țării către Poartă a crescut cu 20%, iar, peste doar trei ani, grație intervențiilor Cantacuzinului, Petru cel Tânăr a fost detronat și exilat, cu toată familia, la Alep, unde el a murit la doar douăzeci și trei de ani, iar mama sa ajunsese să fie vânzătoare în bazar ca să poată trăi. Așa se scrie istoria… Lucru care n-a fost cu totul rău pentru Țara Românească, ce s-a ales, până la urmă, cu un domn mult mai echilibrat, în persoana lui Alexandru al II-lea.
Aflat în culmea gloriei, eroul nostru se plimbă pe străzile din Istanbul cu un armăsar învelit în catifea și o ditamai suita, în cazul său, venind, cu adevărat, muntele la Mahomed, căci, cel puțin o dată pe săptămână, patriarhul se deplasează până la casa lui să-l viziteze. Supraviețuitor a trei sultani sângeroși, nu avea, însă, să-i mai supraviețuiască și celui de-al patrulea. După ce și-a omorât toți frații (cinci la număr), noul padișah, Murad al III-lea, și-a concentrat toate forțele ca să-l înlăture pe următorul cel mai periculos om din imperiu, Sokollu Pașa, prietenul Şeytanoğlu-lui, și pe toți protejații lui. Nici doamna Chiajna nu stătuse, între timp, degeaba. Femeia care, atunci când toate îi mergeau strună, refuzase să-și mărite fiica cu descendentul împăraților bizantini, a fost nevoită să-și convertească fiii rămași în viață la islam și să-și mărite o altă fiică cu un viitor sultan, ca să scape din mizerie. Domnița Dobra a ajuns astfel în haremul lui Murad. Din acel moment, soarta lui Mihail avea să fie pecetluită. Padișahul aștepta doar un prilej ca să-l distrugă și l-a găsit foarte ușor când Şeytanoğlu și-a însurat fiul cu prea multă pompă pentru un supus al sultanului. A fost arestat și dus la Șapte turnuri (închisoarea unde, mai târziu, avea să fie închis și torturat Sf. Constantin Brâncoveanu), dar a reușit să scape cu ajutorul Marelui Vizir și al unei exorbitante sume de răscumpărare. Cum nu avea atâția bani lichizi, Patriarhia de Constantinopol a făcut chetă în lumea ortodoxă.
Dar n-a trecut mult și Murad l-a prins în gheare, intrigile Chiajnei, ale lui Constantin Paleologul (un nepot invidios de-al lui Mihail) și ale hanului tătarilor, dând, în sfârșit, roade. Ca în cazul lui Brâncoveanu, Capugi-bașa a fost trimis la Anchialos, fiind primit în casa lui Mihail sub un pretext prietenesc, chipurile voind doar să se odihnească puțin în drumul lui spre Moldova. Când este salutat cu iataganele ridicate de oamenii pașei, Mihail pricepe că treaba nu-i a bună și inventează un pretext ca să iasă din cameră, dar este reținut; atunci capugiul intră ca o furtună și poruncește să fie legat, transmițându-i ordinul de execuție din partea sultanului. Este spânzurat de o grindă, la poarta palatului său, averea și nenumăratele bunuri îi sunt confiscate și vândute la licitație în Constantinopol. Călugării de la Muntele Athos se adună, încercând să cumpere până și cel mai neînsemnat document din biblioteca lui Şeytanoğlu, fapt pentru care, deși tot restul averii îi fusese vândut pe nimic, cărțile îi sunt obținute la niște prețuri uriașe. Așa s-a sfârșit cel mai puternic, mai bogat și mai periculos moștenitor al Bizanțului, copiii săi rămânând, la rândul lor, orfani și dezmoșteniți. Nu e de mirare, dimpotrivă! Ce altceva ar fi putut face urmașul lui Mahomed Cuceritorul cu un prinț bizantin care își pecetluia scrisorile cu blazonul vulturului bicefal și despre care avea să se spună: supranumele lui Çelebi Mihail era o dovadă a speranței puse în capacitatea sa de a deveni conducătorul unei ample răscoale antiotomane[2].
Dar era să uit. Înainte de a fi atârnat în ștreang, Mihail Cantacuzino, mafiotul cu sânge împărătesc, cere să îi fie adus un preot, ca să-și mărturisească pentru ultima oară păcatele, însă, nimeni nu ia în seamă rugăciunea unui mort.
Aceasta a fost ultima dorință a celui pe care-l numeau Fiul Satanei.
[1] Motiv pentru care iluminismul a avut o veritabilă agendă de denigrare a imperiului pierdut – vezi Voltaire, Montesquieu sau Edward Gibbon.
[2] Radu Ștefan Ciobanu, Pe urmele stolnicului Cantacuzino, Ed. Sport-Turism, București, 1982
