And what you thought you came for
Is only a shell, a husk of meaning
From which the purpose breaks only when it is fulfilled
If at all. Either you had no purpose
Or the purpose is beyond the end you figured
And is altered in fulfilment.
T. S. Eliot, Four Quartets
A venit vremea.
A venit vremea ca împărații Bizanțului să-și ia înapoi tronul. Nu printr-un reprezentat, ci ei înșiși, aceia prin vinele cărora curgea Bosforul.
Din 1712 se păstrează o scrisoare a Înaltei Porți, adresată lui Constantin Vodă Brâncoveanu, după ce acesta primise titlul de principe al Sf. Imperiu Roman. În ea scrie așa: Prin bani ai devenit principe al așa-zisului Imperiu Roman […] desigur că ignori că Imperiul Roman e Imperiul Otoman, cu dreptul de la Constantin cel Mare. Împăratul germanilor, dacă îndrăznește să-și atribuie a fi împărat roman e fals, căci, mai întâi Carol, așa-zisul Mare, nelegitim, a fost promulgat imperator roman prin viclenia ambiției papei[1].
Mă întreb cum trebuie să se fi simțit Brâncoveanu citind această scrisoare, prins la mijloc între cei doi uzurpatori cu pretenții romane: primul – urmaș al barbarilor de la Apus, oferindu-i cu atâta „generozitate” un titlu care nu-i aparținuse niciodată cu adevărat ca să-l poată da altuia; al doilea – cotropitor din Răsărit, fiu al unei seminții ce, în sec. al IV-lea nici măcar nu exista, și care, cu un tupeu formidabil, îi vorbea tocmai lui de legitimitate, de Imperiul Roman, de Constantin cel Mare. Lui, singurul dintre ei prin vinele căruia curgea sângele împăraților. Sună ca o glumă proastă ori ca o ironie amară a istoriei, în orice caz, în sufletul domnului valah se spărgeau toate aceste valuri și trebuie să fi avut o doză mare de umor sau de sfințenie ca să nu i se urce sângele împărătesc la cap.
Avea să fie ultimul domn demn de acest sânge. Cu moartea lui se încheie o etapă din istoria familiei Cantacuzino, o etapă din istoria românilor, dar, mai cu seamă, o etapă din istoria Bizanțului. Chiar dacă idealul bizantin a murit abia în sec. al XIX-lea (după cum susține Nicolae Iorga[2]), chiar dacă ultima încercare serioasă de a reface imperiul a avut-o Eteria în frunte cu Alexandru Ipsilanti (descendent el însuși al lui Brâncoveanu), lovitura fatală, din care nu și-a mai putut reveni niciodată, i-a fost dată Bizanțului la 15 august 1714. La acel moment în timp, Brâncoveanu era Bizanțul. Cât despre Ștefan Cantacuzino, succesorul lui pe care manualele de istorie se încăpățânează să-l adauge ca pe un apendice la domniile pământene, ar fi mult mai cinstit să-l socotim primul fanariot al Țării Românești, căci ceea ce îi deosebea pe fanarioți de domnii pământeni nu era sângele grecesc (pe care am văzut că voievozii noștri îl aveau din plin), nici proveniența constantinopolitană (o altă variabilă des întâlnită la aristocrații vremii), ci un anume fel de politică, de intrigă, de meschinărie pe care le practicau la scară largă, o schimbare de paradigmă și mentalitate care îi făcea pe acești greci din Fanar să devină o rușine a istoriei, în contrast izbitor cu iluștrii lor strămoși din Fanarul de odinioară, și de care Ștefan s-a făcut vinovat poate mai ceva decât mulți fanarioți cu acte în regulă.
Dar cine și-ar fi putut închipui că lucrurile vor ajunge aici? În niciun caz Șerban Cantacuzino. Ajuns domn al Țării Românești, la fel ca Mihai Viteazul mai devreme, Șerban Vodă avusese planuri mari, mult prea mari pentru gustul istoriei, nici mai mult nici mai puțin decât să restaureze Imperiul Bizantin sub propria lui comandă. Și, dacă astăzi poate părea ridicol, cu totul altfel li se părea această ambiție oamenilor epocii. Dintre aceștia, Leopold I de Habsburg, împărat al Sf. Imperiu Roman, având interese puternice împotriva otomanilor, îi oferă Cantacuzinului o diplomă de conte al imperiului său și, odată cu ea, o scrisoare în care îi recunoaște proveniența imperială și îi vorbește despre o viitoare eliberare a Europei de sub jugul otoman, care s-ar fi înfăptuit cu Șerban împărat. Nu trebuie să ne mirăm atunci că Șerban Vodă și-a pus atât de mult nădejdea în Habsburgi, că s-a făcut luntre și punte ca să se alieze cu ei, că a purtat o politică anti-otomană. Este, literalmente, dăltuit în piatră felul în care Cantacuzinul i-a sabotat pe turci la Asediul Vienei (1683), deși fusese obligat să participe de partea lor, iar istoricii consimt că, fără ajutorul dat de acest principe din tabăra dușmană, Viena ar fi căzut. În amintirea evenimentului, în parcul palatului Schonbrunn există o micuță capelă și un bust al domnului valah, amplasat aici în 1983 pentru a comemora 300 de ani de la acel moment istoric decisiv.
Imperiul Otoman părea să fie în cădere liberă. După înfrângerea dezastroasă a turcilor la Mohács (1687), Leopold emite un manifest de chemare la luptă a tuturor popoarelor creștine, sub comanda lui Șerban. Ion Neculce scrie că: Gândul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. […] Șerban Vodă avea bună nădejde că va dezbate toată creștinătatea din Țarigrad încoace de sub mâna turcilor. Și, mai apoi, adaugă: făcuse gătire mare de oști în Țara Muntenească[3]. Într-adevăr, Cantacuzinul organizase o armată de aproximativ 40 de mii de oameni, din care nu făceau parte numai români, ci și bulgari și sârbi, ba chiar deținea și o artilerie de treizeci de tunuri, turnate de voievod în vederea unui atac asupra otomanilor. Era, practic, imposibil să nu i se urce la cap sau, mai bine zis, să nu-și piardă capul, sosise una din acele ore astrale ale omenirii, cum le numește Stefan Zweig – părea că istoria le mai oferă bizantinilor încă o șansă, după cea ratată de Mihai Viteazul. Totuși, Șerban era destul de lucid ca să înțeleagă că nu se putea arunca în bătălie atâta vreme cât războiul punea teritoriile românești în primejdie, nu însă și suficient de lucid ca să nu promită închinarea acestor teritorii față de Casa de Habsburg ce dorea tocmai aruncarea tuturor forțelor române în mijlocul războiului, scoțând astfel castanele din foc cu mâna altuia. În aceste condiții se „cocea” faimoasa Biblie de la București și încă o altă Biblie grecească, finanțată tot de Șerban, în prefața căreia editorii îi scriau domnului: mii de bunătăți au dobândit prin tine nu numai Misia și Panonia, ci și toată Grecia, heretisindu-l cu formulele de: mlădiță împărătească, mândrie a elinilor, slavă a Bizanțului[4].
Lațul se strângea din toate părțile, Habsburgul nu mai avea răbdare, prin urmare, în august 1688, și-a trimis trupele în Oltenia. Primul pas pe care l-ar fi făcut orice sultan în circumstanțele date, ar fi fost să le dea mână liberă tătarilor să ocupe Valahia – în această situație disperată, Șerban îi cere nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu, să-l scape de la ananghie. În toamna aceluiași an, Șerban Vodă Cantacuzino moare.
Am făcut această introducere lungă ca să înțelegem, pe de o parte, ce misiune ingrată, aproape imposibilă, i-a revenit lui Brâncoveanu când s-a trezit domn peste noapte și, pe de alta, că problema bizantină era, la ora aceea, cât se poate de actuală, de arzătoare. Ar fi nevoie de un volum întreg pentru a explica, pe îndelete, toate finețurile politicii externe, felul în care noul voievod a ieșit din situația de criză și criza însăși care s-a dovedit singurul război pe care Brâncoveanu n-a reușit să-l evite în domnia sa de peste 25 de ani, tocmai pentru că nu era războiul lui, ci o tristă moștenire a unchiului său matern. După asta, întreaga sa politică va avea ca motto două cuvinte: pace și echilibru.
Brâncoveanu a fost, fără îndoială, cel mai lucid cap al epocii. Dacă Mihail Șeytanoğlu era un mafiot cu suflet mare și străbunicul Andronic o eminență cenușie, Constantin Brâncoveanu este un acrobat care merge pe sârmă, deasupra unei prăpăstii, eventual. Înțelept ca șerpii și fără răutate ca porumbeii[5]. Puterile străine probabil că nu i-ar fi venit de hac niciodată, dacă n-ar fi fost trădarea celor apropiați. Ales ca domn pe neașteptate, fără să plătească inițial vreun plocon sau să aibă parte de o intervenție străină, într-un mod aproape democratic, Constantin Brâncoveanu a ridicat diplomația la rang de artă, egalându-l, poate ca nimeni altul din istoria familiei, pe marele său strămoș, Ioan al VI-lea al Bizanțului. Timpurile erau la fel de rele, amenințarea otomană la fel de periculoasă, Europa la fel de complicată, de dezbinată în sine. Pe această tablă infinită de șah, Brâncoveanu a îndrăznit să joace și cu negrele, și cu albele și aproape a câștigat.
De altfel, juca cu unii dintre cei mai buni jucători ai tuturor timpurilor. Să nu uitam că a fost contemporan cu Ludovic Soare și Petru cel Mare – doi titani ai istoriei, dintre care francezul nu făcea decât să-l sape, iar rusul era foarte prietenos dar, în practică, nu-i oferea nimic. Era epoca absolutismului monarhic și, totuși, între atâția tirani, Brâncoveanu a reușit să-și păstreze echilibrul mult iubit, nu numai pe plan extern, ci și intern sau, mai corect spus, interior. Se pot observa influențe în opera, politica și gândirea domnului valah atât din partea Apusului, cât și a Răsăritului, suficient de numeroase încât să se încerce impunerea unei perspective unilaterale asupra personalității sale. Dar adevărul este că el era acel amestec, perfect echilibrat și omogen, de orientalism și occidentalism, lucru care îl face, de fapt, bizantinul absolut, înscriindu-l în paradigma specifică a oikouménēi[6] bizantine, creată atât de poziționarea geografică a mărețului imperiu (literalmente cu un picior în Asia, unul în Europa), cât și de creștinismul său atât de universal. Voievodul face astfel, în viața și cariera sa politică, acea sinteză bizantină de care vorbea marele Iorga[7], sinteză care se resimte în toate actele sale și care, la el, este un al șaselea simț. Un instinct, acel instinct eminamente bizantin al ecumenicității. Grație lui, politica lui Brâncoveanu pare desprinsă, cuvânt cu cuvânt, dintr-un manual de strategie bizantină, de la accentul pus pe diplomație, până la evitarea obsesivă a războiului și influența prin cultură. De altfel, acest bizantinism îi venea la îndemână, nu doar datorită originilor sale, ci și a stării de fapt care domnea în întreg arealul românesc. Brâncoveanu a fost, probabil, cel mai bizantin dintre toți voievozii noștri, dar nu singurul bizantin. Societate românească însăși avea ceva bizantin în ea, am putea spune de la origini. Este greșit să vorbim despre Evul Mediu românesc, echivalându-l cu Evul Mediu european, cum improprie este și denumirea împământenită de state feudale românești. În acest sens, consider extrem de edificator următorul citat:
Sistemul politico-administrativ românesc, configurat în faza întemeierii statelor feudale (dacă nu cumva mai timpuriu, în vremea formațiunilor feudale de mici dimensiuni), a fost, în esență, de factură bizantină, preluând și adaptând organizarea marelui imperiu creștin cu care românii au avut relații încă din timpurile în care părți mai mici sau mai mari ale sudului actualei Românii au făcut parte din componența Bizanțului […] Trebuie spus […] și că sistemul bizantin nu este, în Țările Române, rezultatul unui transplant nefericit dintr-o zonă geopolitică (ortodoxă, apoi otomană) retrogradă, cum mai afirmă câteodată unii cărturari. Sistemul feudal occidental este, de fapt, o construcție mult ulterioară sistemului bizantin, care nu a fost altceva decât o lentă adaptare a sistemului politico-administrativ roman. […] Existența politicii în orbita, în anumite momente chiar în componența imperiului vecin – ulterior, a statelor slave care i-au copiat modelul – a dus în mod natural la preluarea acestui sistem[8].
Revenind la Brâncoveanu, trebuie să adăugăm că la el bizantinismul nu a fost numai o „molipsire” naturală, ci și o opțiune conștientă. Astfel, curtea sa era la fel de cosmopolită precum fusese Constantinopolul în anii săi de glorie, mustind de profesori, savanți, artiști, meșteșugari și, nu în ultimul rând, oameni politici din Europa și Orient, iar fastul curții, protocolul și obiceiurile erau și ele de cea mai pură tradiție bizantină. Înainte de a deveni un mic Paris, Bucureștiul a fost un mic Bizanț, transformat prin eforturile domnului muntean – el însuși o chintesență de bizantinism, un bizantin născut cu două veacuri mai târziu.
Dar a fost și un român născut cu două veacuri mai devreme. Cu 200 de ani înainte de secolul națiunilor, Brâncoveanu a simțit nevoia de unitate a poporului român, pregătindu-și fiii mai mari, pe Constantin și pe Ștefan, pentru tronul Valahiei, respectiv al Moldovei. Suntem în fața unui alt moment de „ce ar fi fost dacă?”, din istoria românilor – cu siguranță, acești doi tineri deosebit de educați (dintre care primul îl traducea pe Plutarh, iar al doilea scria panegirice de o înaltă teologie) ar fi schimbat cursul istoriei, oferind o alternativă infinit superioară secolului fanariot. (Pe Sf. Constantin cel Tânăr însuși Sf. Ier. Antim Ivireanul îl calificase ca „genial”.) Pe parcursul celor 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a vegheat din umbră asupra celorlalte principate române, fiind autorul moral al multor înscăunări și, în același timp, omul la care alergau prima dată moldovenii și voievozii lor atunci când nu mai știau ce să facă. Totodată, era protectorul românilor din Transilvania, cărora le-a purtat o grijă părintească înflăcărată, atât materială, cât și spirituală, protejând Biserica Ortodoxă și pe credincioșii amenințați de presiunea austriacă. Într-un cuvânt, s-a comportat ca un basileu al întregului spațiu românesc.
Brâncoveanu a avut, în mod clar, o misiune, un scop de care a fost conștient de la bun început și pe care l-a urmărit cu perseverență de-a lungul anilor grei de domnie: acela de a restaura ecumenicitatea bizantină de care vorbeam mai devreme. E greu de spus dacă credea cu adevărat că ar putea obține Constantinopolul pe calea armelor, așa cum crezuse unchiul său, sau visa, mai realist, numai la independența țărilor române. Dar, ceea ce este foarte clar, e că visul lui de unire și independență presupunea strămutarea Bizanțului în aceste țări. Celebra frază cu care i-a întâmpinat pe boierii care l-au obligat să accepte tronul (Eu sunt domn la casa mea) pare să fi devenit, în cursul domniei sale, „eu sunt basileu în țara mea”. Academia domnească este, în mod cert, o replică a marii Universități bizantine din Constantinopol, dar și o oază pentru oamenii de cultură greci și balcanici, care preferau să vină la București unde, datorită semi-independenței muntene, exista libertate de exprimare. Printre studenții de la Academie se găsește un număr impresionant de străini, ba chiar și câțiva bursieri de la curtea lui Petru cel Mare – Bucureștiul începe să fie preferat Stambulului de lumea academică, devenind un veritabil focar al idealului anti-otoman. Prin rolul pe care avea să-l joace în educarea tinerilor greci în secolele care au urmat, Academia de la Sf. Sava și-a adus contribuția ei substanțială la renașterea Greciei. „Am venit și eu aici”, scrie la 1709 despre București Ioan Abramios, fost paroh al coloniei grecești din Veneția, „la adăpostul de obște al neamului nostru nenorocit.”[9] Nicolae Iorga afirmă despre acea perioadă: Noi deveniserăm patronii culturii grecești, cum deveniserăm patroni ai Ortodoxiei, prin aceia că asupra noastră trecuseră toate datoriile în același timp cu tot prestigiul, toată influența și toată situația de hegemonie a împăraților Bizanțului[10]. Influența culturală a lui Brâncoveanu depășește cu mult granițele poporului român și, întocmai ca cea a unui basileu din vechime, tinde spre universalitate. În acest sens, dau trei exemple: instalarea primei tipografii arabe, la comanda sa, în Alep; a primei tipografii georgiene de către o echipă valahă, la cererea expresă a lui Wakhtang al IV-lea și sub oblăduirea Sf. Ierarh Antim și, mai uluitoare decât toate, prima tipărire a unei cărți în limba turcă din întreaga lume otomană, în anul 1706, la tipografia domnească din București.
În activitatea sa politică, marele său țel apare mai ambiguu pentru contemporani, dar, în lumina istoriei, cu toate datele pe masă, el devine limpede ca lumina zilei. În ciuda politicii prudente pe care a dus-o față de Sublima Poartă, Brâncoveanu n-a încetat nicio secundă să lupte împotriva ei, căutând alianțe noi oriunde putea: la austrieci, la polonezi, la ruși. Necomițând, însă, greșeala unchiului său de a se încrede în unii sau în alții. Aceste alianțe se întemeiau în secret și erau, fiecare dintre ele, un război uriaș al nervilor. În repetate rânduri, s-a pus problema ca el să mobilizeze popoarele din Balcani, atunci când rușii vor începe, în sfârșit, un război masiv cu turcii, război care părea iminent, dar pentru care rușii n-au fost niciodată pregătiți, având alte priorități, Constantinopolul rămânând pentru ei mai degrabă un ideal, decât o necesitate imediată. Așadar, la întrebarea „i-a trădat sau nu Brâncoveanu pe turci?”, răspunsul este categoric da, dar, dacă le-ar fi rămas credincios atunci i-ar fi trădat pe români și i-ar fi trădat pe strămoșii lui bizantini – douăsprezece generații, cel puțin, s-ar fi răsucit în mormânt. Pentru cei care îl acuză că a jecmănit țara, să se știe că sumele impuse de Poartă, care trebuiau colectate în perioade extrem de scurte, erau atât de fabuloase și de arbitrare, încât sistemul de taxare din zilele noastre le-ar fi părut, probabil, valahilor din acea vreme, mai mult decât rezonabil. Ca să nu mai vorbim de tributul permanent în produse, soldați și mână de lucru. Țara Românească era cea mai bună vacă de muls din întreg Imperiul Otoman, iar Vodă Brâncoveanu, nu o dată, ci de multe ori, a dat bani din propriul buzunar pentru achitarea haraciului. Și, totuși, cumva, economia Valahiei era prosperă, iar domnul muntean știa să se impună la nivel internațional. Poate că niciodată până atunci Țara Românească nu fusese mai „băgăreață” în politica europeană. Cu inteligența sclipitoare și firea plăcută care îl caracteriza, Brâncoveanu a știut să se împrietenească cu marii diplomați ai lumii, ajungând până la a transmite corespondența agenților turci, ruși, olandezi, austrieci și englezi via Valahia, ambasadorul Angliei spunând chiar despre el: Îi suntem foarte obligați acestui principe care lasă să treacă scrisorile noastre cu toată siguranța[11]. În felul acesta, Constantin Vodă a putut să fie permanent la curent cu situația politică reală, având acces la informații top secrete. Avea relații peste tot: din Suedia până în Austria, Rusia, Olanda și chiar cu un anume ambasador francez, deși Ludovic al XIV-lea nu-l prea înghițea pe domnul muntean. Se cunosc 168 de scrisori trimise de Brâncoveanu către diverși lideri europeni – o cifră fabuloasă pentru Țara Românească. Ceea ce nu cunoșteau tocmai precis puternicii săi destinatari era că voievodul deținea o rețea uluitoare de informație. Curtea sa nu era doar un nod poștal unde se întâlneau corespondențe esențiale de la Viena, Moscova, Stambul, Veneția, etc., ci și un „paradis” al spionajului. Brâncoveanu avea experți în depecetluirea și repecetluirea scrisorilor, în interceptarea lor, avea oameni la hanuri și în punctele cheie ale capitalei, instruiți pe cine și cum să tragă de limbă și, la fel ca Regele Soare, un cod secret, complex, în care își ținea corespondența periculoasă. Căci, chiar dacă Țara Românească s-a bucurat de pace în timpul domniei sale, aceasta era ca pacea Elveției din cele două războaie mondiale – o pace în care, pe teritoriul țării, se purta un „război rece” între marile puteri, un cuib neguros de intrigi și secrete, la care se adăuga obligația de a-i sprijini când pe unii, când pe alții, Valahia aflându-se adesea în situații absurde în care sprijinea financiar și/sau cu trupe Imperiul Otoman, dar se alia în același timp, din punct de vedere diplomatic, cu puterea cu care acesta se războia la momentul respectiv.
Turcii nu erau proști, vedeau unele lucruri, dar Brâncoveanu a reușit să le astupe vreme îndelungată gura cu aur. Însă pofta vine mâncând, riscul fiind acela că, odată deschis apetitul sultanului pentru aurul brâncovenesc, pentru bogăția legendară a lui Altın Bey („Domnul aurului”, în limba turcă, cum îl porecliseră), Ahmet al III-lea, cunoscut pentru lăcomia sa insațiabilă, nu s-a mai mulțumit cu „porțiile” pe care i le trimitea voievodul, ci a vrut să înghită totul de-odată. Acesta este motivul principal pentru care, în istoria lui Vodă Constantin, a început refluxul.
Multe plase și-au luat otomanii cu domnii români, dar cea mai groaznică a fost probabil Dimitrie Cantemir. Alegerea lui pe tronul Moldovei a avut ca scop principal (și limpede exprimat) ca acesta să-l înlăture pe Constantin Brâncoveanu, idee susținută de hanul tătar, aliat al lui Cantemir. Citează Neculce: „Nu trebuiește la această vreme lăsat să fie domnu că poate să se hainească și a face sminteală oștii împărătești. Ce trebuiește prinsu, că el de bună voie nu a veni la Poartă. Și nime nu-i harnic să-l prinză, fără cît socotescu ca beizade, feciorul lui Cantemir-vodă cel mai mic.”[12] Propunerea hanului a fost acceptată, iar noului voievod i s-a dat chiar impresia că va putea obține pentru sine tronul Valahiei. Vizirul i-a spus: „După ce vei merge în țară, să chivernisești lucrul, să-mi prindzi pe Brîncoveanul-vodă munteanul, să mi-l trimiți aice viu.”[13] Urmează o dublă ironie: prima – Dimitrie Cantemir îi va trăda pe turci mai rău decât a făcut-o vreodată Brâncoveanu, a doua – tocmai trădarea turcilor de către Cantemir va fi catalizatorul ideal pentru căderea domnului valah.
Eșecul lui Cantemir, rămas de pomină în istorie, este totuși un act de curaj, numai că adesea curajul nu prea are de-a face cu chibzuința. Deși nu-l suporta pe Brâncoveanu, ambii aveau un inamic comun în Imperiul Otoman și așteptau cu sufletul la gură ca rușii să-i distrugă pe turci. În Balcani populațiile creștine se pregăteau și ele de luptă, un suflu generalizat de revoltă se înstăpânise în inimile acelora care visau de prea multă vreme la libertate. Problema e că nici rușii, nici turcii nu erau pregătiți pentru războiul total la care năzuiau Balcanii. Domnul muntean întreținea deja o corespondență bogată cu Petru cel Mare și-și făcuseră unul altuia destule promisiuni, dar, spre deosebire de omologul său moldovean, Constantin Vodă vedea că otomanii sunt încă o forță de temut. El le interzice armatelor sale să facă orice mișcare în sprijinul țarului, fiind hotărât să nu acționeze până când victoria rușilor nu devine o certitudine, dar, în iunie 1711, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul și vărul său, nesocotește ordinele domnului, trecând, în ascuns, în tabăra rușilor. Chestiunea nu fusese una spontană, ci bine planificată de către frații Mihai și Constantin Cantacuzino, unchii voievodului care începuseră să-l lucreze pe la spate, de când Brâncoveanu le luase din mână frâiele puterii, nelăsându-se manevrat ca o marionetă. Cei doi voiau să conducă singuri țara și erau nemulțumiți de planurile dinastice ale lui vodă care îi excludea tot mai mult de la guvernare, însă cu un motiv foarte bine definit și anume că politica lor pierduse noțiunea de echilibru și gravita nelimitat spre Petru cel Mare. Lui Brâncoveanu această nouă rusofilie n-avea cum să-i fie mai dragă decât pro-habsburgismul unchiului decedat (ale cărui consecințe îi fusese atât de greu să le contracareze), el unul nu-și punea nădejdea nici în ruși, nici în occidentali, ci numai în Dumnezeu. Sângele apă nu se face, dar se poate face otravă, iar dușmanii omului vor fi casnicii lui[14]. Așadar, unchii au început să facă tratative cu Rusia, peste capul voievodului. Fuga lui Toma în Moldova a fost o lovitură cruntă pentru Brâncoveanu, știind că turcii o vor pune exclusiv pe seama lui. Era exact pretextul de care aveau nevoie. Ajuns la Iași, Toma face chiar mai mult de atât: el îl va învenina pe țar împotriva lui Constantin Vodă, acuzându-l că-și nesocotește promisiunile.
Pe scurt, în ciuda inițialei victorii moldo-ruse, voievodul muntean a mirosit imediat că bucuria creștinilor va fi de scurtă durată. El a amânat să intervină în favoarea lui Petru, până când i-a devenit clar că acesta va pierde. Nu avea încotro – dacă își respecta cuvântul față de țar și țarul pierdea, turcii ar fi făcut praf Țara Românească. Războiul mult așteptat de eliberare a Balcanilor s-a încheiat prin înfrângerea rușilor – cu ei se retrăgea și speranța creștinătății ortodoxe de a se elibera de sub jugul otoman. Cantemir fugi dincolo de Nistru, Moldova trecu printr-un jaf cumplit în care până și mormintele îi fură profanate, iar apoi intră sub regim fanariot.
În loc să recunoască faptul că Brâncoveanu avusese dreptate, Cantacuzinii își vor petrece următorii ani complotând cu îndârjire împotriva lui. Voi trata într-un articol separat motivele pentru care stolnicul Constantin Cantacuzino, desăvârșitul cărturar și om de stat pe care voievodul îl iubea ca pe un tată, a ales să umble pe căile lui Iuda; momentan vreau să-mi îndrept atenția spre fiul acestuia, Ștefan, cel care-i va „fura” vărului său tronul. Cred că ne putem imagina cu ușurință invidia lui Ștefan, gelozia lui. Cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât verișorul său încoronat, Ștefan trebuie să fi simțit apropierea dintre acesta și tatăl lui, apropiere care mergea până la asemănare, căci nu mai erau alți doi boieri, în Țara Românească, atât de instruiți, de inteligenți, de culți ca unchiul și nepotul. Prietenia lor veche, preocupările similare, colaborarea lor pe plan politic, care mersese ca unsă atâta vreme, e lesne de închipuit că l-au putut face pe tânărul și nestrălucitul Ștefan să se simtă lăsat pe dinafară, ca un copil nepreferat de tatăl lui. Pur și simplu nu putea concura cu Brâncoveanu. De aceea, atunci când stolnicul a întors armele împotriva vechiului său protejat, probabil că fiul său, măcinat de îndelungatul său complex de inferioritate, s-a repezit asupra acestei oportunități nesperate și a început să-și verse tot veninul, acumulat în decade întregi. Aici a găsit un aliat de nădejde în persoana soției sale, doamna Păuna Greceanu, prototip al intrigantei medievale. Profitând de lăcomia padișahului, de ura viscerală a Marelui Vizir împotriva lui Brâncoveanu și de pretextul pe care fuga la ruși a spătarului Toma le-o oferea, familia Cantacuzino a făcut tot ce i-a stat în putință să provoace îndepărtarea voievodului. Urechile otomane erau larg deschise, așteptând cu nesaț otrava care să picure în ele.
Detaliile mazilirii tragicului domn sunt bine cunoscute. Am să menționez numai câteva amănunte grăitoare, de pildă, că atunci când imbrohorul i-a pus pe boieri să-și aleagă un nou domn, aceștia, deși abia asistaseră la detronarea spectaculoasă a lui Brâncoveanu, au sărit, cu mic cu mare, să spună că ei tot pe Constantin Vodă îl vor. Turcul s-a enervat și a început să-i amenințe, la care boierii i-au răspuns printr-o tăcere de mormânt. Atunci, neavând încotro, imbrohorul l-a numit voievod pe Ștefan, conform presiunilor (bănești) pe care le exercitaseră el și stolnicul. Și astfel, când noțiunea de democrație nici nu exista încă în Țara Românească, voința celor mulți a fost înfrântă de interesele hegemonului. Un moment fericit, dar trist pentru Ștefan Cantacuzino care a fost nevoit să vadă, încă o dată, că nu el, ci Brâncoveanu era preferatul, chiar și atunci când istoria îi întorsese spatele.
S-a consolat jefuind tot ce mai rămăsese din averile fostului domn, după trecerea „termitelor” otomane. Și continuând pârele la Înalta Poartă, atâta vreme cât Brâncoveanu a stat închis la Stambul, trăind următoarele luni cu groaza în suflet ca, nu cumva, abilul său văr să-și salveze viața și tronul. I-a trimis sultanului scrisorile secrete dintre Constantin Vodă și Petru cel Mare, i-a ispitit pe anumiți țărani să iasă în calea imbrohorului ca să se plângă de nedreptățile închipuite ale lui Brâncoveanu, i-a înlocuit în funcții pe toți boierii vechii administrații cu oamenii săi și i-a trimis capuchehaiale la Constantinopol pe cumnatul său, Radu Dudescu și pe Constantin Știrbei, alt văr de-al fostului domn și, în același timp, dregător venal notoriu, care falsifica semnături, fura din visterie și era cât pe ce să fie spânzurat de Șerban Vodă pentru multele sale păcate, dar pe care Brâncoveanu l-a iertat și miluit, în repetate rânduri. Aceștia aveau ca unic scop ca să deie plocoanele domniei și să pârască pe Constandin Vodă într-atât cât să nu scape cu viața[15].
Ajungem și la un alt aspect esențial, una din acele verigi „slabe”, că sa spunem așa, din lanțul vieții lui Brâncoveanu, de care se agață criticii lui: anume că nu ar fi fost torturat pentru Hristos, ci ca să mărturisească unde îi este averea. Absolut logic vorbind, este absurd să ne gândim că un om, oricât de avar, ar prefera să sufere tortură fizică, el și copiii lui, doar ca să nu-și piardă banii (bani pe care, oricum, dacă otomanii îl omorau pentru că nu voia să le spună unde sunt, nu mai putea să-i folosească). Cu atât mai puțin unul ca Brâncoveanu, cunoscut pentru darurile de-a dreptul risipitoare pe care le făcea în general și, mai cu seamă, pentru sumele fabuloase pe care le oferea turcilor, de fiecare dată când voia să-i îmblânzească. El, care le dăduse de atâtea ori averi întregi ca să-și păstreze domnia, cum ar fi refuzat să le dea bani ca să-și scape viața? Logica acestei acuzații este ridicolă. Ceea ce ignoră acești critici ai voievodului este un amănunt care schimbă toate datele problemei: în afară de băncile europene, domnul muntean își avea împrăștiată averea în multe locuri secrete, aflate în zone de influență otomană. Despre acești bani era vorba atunci când turcii îl torturau și tocmai locațiile lor refuza el să le divulge. De ce? Pentru că era o procedură absolut standard, foarte cunoscută a sultanului, ca atunci când jefuia un dregător căzut în dizgrație, toți cei care îi păziseră banii – administratori, prieteni, bancheri, etc. să fie, la rândul lor, arestați, bătuți, chinuiți, ba uneori chiar și omorâți, ca nu cumva să ascundă ceva. Brâncoveanu refuza deci să-și descleșteze gura, preferând să fie el schingiuit în locul altora. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi[16], spusese Mântuitorul, în seara Cinei.
În cele din urmă, intrigile lui Ștefan au avut rezultatul dorit – nedoritul vodă l-a trimis pe vodă cel dorit la moarte. Și așa, pe 15 august 1714, a murit Bizanțul. Cât despre moartea sa, consensul tuturor martorilor oculari, ambasadori din toate părțile Europei rămași cu gura căscată, este că a murit fiindcă nu a acceptat să se lepede de Hristos. Aceasta a fost, de fapt, misiunea lui, adevăratul său scop, mai presus de îndelung râvnita renaștere a Bizanțului, și de care, de altfel, în adâncul sufletului, fusese întotdeauna conștient. Într-o scrisoare din 31 decembrie 1688 (la scurtă vreme după înscăunarea sa ca domn al Țării Românești) el le spune țarilor de la acea vreme, Ivan al V-lea, Petru și țarina Sofia: Slujba mea este să îndur nevoile și să rabd năpăștile și chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos și al Domnului nostru Dumnezeu pentru credință, pentru a mea, sfântă, ortodoxă și apostolească Biserică, singura adevărată și, deopotrivă, pentru țara noastră[17].
De toate astea epigonicul său succesor n-avea să se bucure prea mult – el nu a înțeles că, încă de la început, domnia sa nu era decât un interimat, o soluție de moment pentru turcii deja hotărâți să instituite și în Valahia domniile fanariote. Dumnezeu i-a mai dat vreme de pocăință, dar Ștefan a refuzat să o întrebuințeze, astupându-și urechile ca o aspidă surdă, cum spune Psalmistul[18], împotriva tuturor celor care au încercat să-l mustre. Astfel, Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, Ștefan îi scria să înceteze de acum vorba aceasta degrabă a căderii celui izgonit[19]. În 1715, Sf. Ier. Antim Ivireanul își tipărea ultima sa lucrare cu caracter moralizator, intitulată Sfaturi creștine și politice – o mică broșură în versuri grecești dedicată lui Ștefan Vodă, în care îl îndemna, mai pe ocolite, să revină la valorile creștine. Zadarnic. Peste un an este și el mazilit, sfârșitul lui fiind aproape identic cu al vărului Constantin, dar, tocmai în acest „aproape” se află o diferență infinită ca cea dintr-un interval matematic între 0 și 1. Cronicarul anonim, eroul universal al literaturilor vechi, spune: Rămânând Nicolaie Vodă domn Țării Românești, s-au temut de Ștefan Vodă că nu-l va lăsa să domnească cu pace, ci au făcut pâră mare la vizir și la împărăție și au dat o sută de pungi de bani vizirului de au tăiat capul lui Ștefan Vodă și al tătâne-său, lui Constantin stolnicul și pe ceilalți boieri ai lui Ștefan Vodă, pe Mihai spătarul, unchi-său, și pe Radu Dudescu, vel-logofăt, i-au pus la opreală, apoi i-au trimis la Odriu, la împărăție de i-au tăiat și pe dânșii[20].
Trupurile lor au fost aruncate în aceeași mare în care fuseseră aruncați Brâncovenii, în Bosforul care le curgea, și unora și altora, prin vine, ajungând ei înșiși să curgă prin vinele Bosforului.
*
15 august 1714, dimineața. Păuna Greceanu, soția lui Ștefan Vodă, intră în biserica Mânăstirii Dintr-un lemn, să participe și ea la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Elegantă și impunătoare, cu un aer de superioritate înnăscută, doamna Țării Românești își pironește privirile în icoana uriașă, scoasă dintr-un trunchi de stejar, a Născătoarei de Dumnezeu. Își măsoară frumusețea cu a Fecioarei. Și atunci, privind la veșmântul vișiniu al Împărătesei cerului, atât de simplu pe lângă brocartul ei înzorzonat cu nestemate, ochii îi alunecă la poalele icoanei și începe să urle, geme, se zbuciumă, se trântește la pământ, își sfâșie veșmântul bogat și apoi leșină. Maicile sunt disperate, de sărbătoare s-a ales praful, monahia Olimpiada și slujnica doamnei reușesc, cu chiu cu vai, să o aducă în simțiri. Printre hohote de plâns, Păuna Doamna le mărturisește că a văzut în icoană, aievea, ca și cum ar fi fost de față, cum turcii tăiau la Stambul capetele Brâncovenilor. Era ora 11 dimineața, la aceeași oră, în capitala Imperiului Otoman, Brâncoveanu și fii săi erau executați. Cu alte cuvinte, Doamna Păuna, intriganta care a militat cu înverșunare pentru moartea lor, a văzut-o, cum am zice noi astăzi, în direct, ca la televizor, deși, desigur, oamenii din vremea aceea nu aveau niciun termen de comparație pentru o asemenea vedenie, iar ceea ce nu poți compara cu nimic trebuie să fie cu atât mai înfricoșător. Acest episod este relatat de †ÎPS Bartolomeu Anania, în cartea sa, Cerurile Oltului, care povestește mai departe că Ștefan Cantacuzino, înnebunit ca minunea să nu se afle, aruncă vina pe cele două martore pe care le acuză de vrăjitorie, intentându-le unicul proces de acest fel din istoria românilor. Slujnica este spânzurată, iar monahia Olimpiada zidită de vie. Cercetătoarea Ligia Rizea susține că, în timpul unor lucrări de restaurare de la Dintr-un lemn, s-a găsit o mică încăpere, fără acces la exterior, în care se afla scheletul unei femei. Murise iarăși Bizanțul, prin urmare, era firesc să se nască, din această nouă moarte a lui, noi „mituri”.
De altfel, mânăstirea era puternic legată de Brâncoveanu. Paul de Alep, atestă faptul că Preda Brâncoveanu, bunicul domnului Constantin pe linie paternă, este ctitorul bisericii mari, de zid, lucru confirmat, într-un document din 1689, de voievodul însuși. În timpul Răscoalei Seimenilor, când casa vornicului Preda a fost prădată și fiul său, tatăl lui Constantin, ucis, actele originale de înființare a bisericii au fost arse, de aceea, într-un delir de damnatio memoriae, Ștefan Cantacuzino a putut încerca să șteargă urmele Brâncovenilor de la Dintr-un lemn, înlocuind vechea pisanie a vornicului Preda cu una nouă (în care este pomenit doar domnitorul de atunci, Matei Basarab) și distrugând pictura veche ca să-l înlocuiască pe ctitorul original din tabloul votiv tot cu Matei Vodă. Mai greu îi va fi, însă, să șteargă urmele lui Vodă Constantin care purtase o grijă deosebită mânăstirii, înzestrând-o cu odoare scumpe și poposind adesea la ea, în drumul său spre Hurezi. Stăreția de astăzi a mânăstirii era atunci cunoscută ca Palatul Brâncovenesc și mai poartă încă acest nume, deși Ștefan Cantacuzino s-a chinuit s-o renoveze și pe ea, cu siguranță visând ca numele lui să ia locul Brâncovenilor, dar eșuând și aici lamentabil.
Istoria celebrei icoane este și ea deosebit de interesantă. Și nu mă refer aici la apariția ei în stejar (ea însăși egalând, cu ușurință, oricare dintre „miturile” bizantine), ci la istoria propriu-zisă, atestată de oamenii de știință. În 1929, Andrei Grabor, profesor al Universității din Strasbourg, afirmă, după un studiu atent al icoanei, că a fost pictată în sec. al IV-lea, la Mânăstirea grecească Theothokos, având ca model originalul Sfântului Apostol Luca. Alți cercetători au propus date diferite, mai târzii, dar cu toții sunt de acord că icoana este opera Imperiului Bizantin, fie că e vorba de Grecia sau chiar Constantinopol. Cum a ajuns la noi nimeni nu știe și probabil nu se va ști niciodată, destul, însă, că Maica Domnului a venit din Bizanț la fii ei, iar fii ei, Brâncovenii, au venit înapoi la ea, în cetatea Ei, să-și verse sângele.
Dar nu e nevoie de nicio analiză științifică ca să-ți dai seama că icoana aceasta vine direct din Bizanț. Aici Maica Domnului nu este mama gentilă, dulce, firavă, poate chiar puțin copilăroasă de la Mânăstirea Neamțului sau Nicula, ci este Stăpâna lumii, Împărăteasa oikouménēi, copleșitoare în Atotputernicia Ei. La Ea nu poți veni să te milogești, ci vii să te rogi și te simți de parcă ai fi nu la o reuniune de familie, ci la o audiență cu greu obținută. (Maicile vorbesc chiar despre o putere nevăzută care nu îi lasă pe unii credincioși să intre în biserică.) Forța care emană din această icoană este cu totul neobișnuită – toți cei care au văzut-o povestesc asta. Oamenii care au pictat-o nu puteau fi niște creștini amărâți dintr-un colț îndepărtat al lumii, ci tocmai creștinii care stăpâneau lumea. Paradoxul icoanei te lovește în moalele capului: icoana reușește să surprindă perfect realitatea (stră)vechimii sale, dar, în același timp și tocmai din cauza acestei vechimii, are un grad de schematizare care se întâlnește numai în arta modernă, este aproape geometrică, deși are un aer rupestru – ceva pe care arta îl va redescoperi abia la Brâncuși. De aceea, cu atâtea paradoxuri înglobate într-o singură imagine, pare venită de undeva din afara timpului. Într-un fel, nici nu o poți numi frumoasă – Maica Domnului nu respectă aici „canonul” de frumusețe al iconografiei clasice, când te gândești la Ea nu aceasta e prima imagine care îți vine în minte. Ea nu este frumoasă în sensul standard al cuvântului, ci, mai presus de frumusețe, este puternică, are o forță zdrobitoare. Și poate că anonimul care a pictat-O a dorit anume să obțină acest afect, poate că a înțeles, în acel veac pe jumătate încă păgân, în care noțiunile iconografiei abia se conturau, că Ea este arhetipul uman primordial, așa cum avea să enunțe, zece veacuri mai târziu, Sf. Nicolae Cabasila[21]. Privind-O pe Maica Domnului, în această icoană, vezi omul absolut.
Și, de fapt, de ce n-ar fi apărut Constantinopolul în veștmintele Ei – nu sub Acoperământul Ei se află orașul? Te uiți în ochii Maicii Domnului, în ovalul pal, dar ferm al obrazului și vezi domurile de la Hagia Sophia, Bosforul, Marea Neagră și Marmara, Zidul lui Teodosie, Marele Palat, Obeliscul egiptean, Coloana lui Constantin, Hipodromul și pe Ea Însăși – adevărata Fecioară a turnului[22] care unește pământul, cerul și marea, turn de tărie în fața vrăjmașului. Toate acestea se văd încă, cu ochiul liber, în icoana de la Dintr-un lemn – nu trebuie să fii o domniță ucigașă din sec. al XVIII-lea.
Ajunși aici, observăm că povestea noastră a făcut o întoarcere de 360° – din Constantinopol în Țara Românească și, apoi, iar la Stambul. Am ajuns cu Brâncoveanu la Stambul. Pășind, în chip virtual, pe străzile orașului acestuia cum altul pe lume nu există, pășind, cu Brâncoveanu de mână, printre cărți și hărți, printre hrisoavele vechi și site-urile noi, am aflat ceva grozav, care mi-a făcut inima să sară peste o bătaie. Cu o însingurare de veacuri în urmă, împăratul Bizanțului, Ioan al VI-lea Cantacuzino, a abdicat de la deșertăciunea lumii și s-a făcut monah, luând numele de Ioasaf. Mânăstirea Mangana, lavra unde basileul s-a închinoviat, se afla în mica peninsulă constantinopolitană Sirkeci și a fost dărâmată de turci, pentru construcția palatului Topkapı. Aici, în fața conacului numit Yalı Köşkü, a fost decapitat Constantin Vodă Brâncoveanu, renunțând și el la lumea cea deșartă, în același loc ca marele său strămoș, dar cu patru veacuri mai târziu. Trecând din cronici în calendar, din istorie în veșnicie. Și, așa cum jertfa lui Hristos se află la kilometrul zero al lumii, tot așa și jertfa marelui voievod Constantin este kilometrul zero al țării noastre.
(Fragment dintr-o carte în pregătire)
[1] Virgiliu N. Drăghiceanu, Constantin Brâncoveanu, conte al regatului ungar și principe al Sacrului Imperiu Roman, Institutul de arte grafice „Speranța”, București, 1915
[2] Vezi Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972
[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Iorgu-Iordan, București, 1955
[4] Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Ed. Științifică, București, 1969
[5] Matei 10, 16
[6] În limba greacă, οἰκουμένη – concept care desemna, inițial, întreaga lume locuită, dar care a ajuns să semnifice, mai târziu, însuși Imperiul Bizantin, ca un imperiu cu caracter universal.
[7] Vezi Nicolae Iorga, Istoria vieții bizantine, trad. de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974
[8] Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei Studii de istorie literară clasică și contemporană, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
[9] Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Ed. Științifică, București, 1969
[10] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981
[11] Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Ed. Științifică, București, 1969
[12] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Iorgu-Iordan, București, 1955
[13] Ibidem
[14] Matei 10, 36
[15] Anonimul brâncovenesc, Istoria Țării Romînești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, Ed. Științifică, București, 1959
[16] Ioan 15, 13
[17] Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu, Ed. Silex, București, 1997
[18] Psalmul 57, 4
[19] Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Ed. Științifică, București, 1969
[20] Anonimul brâncovenesc, Istoria Țării Romînești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, Ed. Științifică, București, 1959
[21] Vezi Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
[22] Există un turn celebru pe o mică insulă din Bosfor (aflat în apropiere de partea asiatică a orașului), numit Turnul Fecioarei, care se vizitează astăzi și în jurul căruia atât bizantinii, cât și turcii au creat diverse legende.
