Now hast thou chang’d thee saint; and made
Thy self a fane that’s cupola’d; […]
And when to rest, each calls the bell,
Thou sleep’st within thy marble cell,
Where in dark contemplation plac’d,
The sweets of nature thou dost taste;
Who now with time thy days resolve,
And in a jelly thee dissolve,
Like a shot star, which doth repair
Upward, and rarify the air.
Richard Lovelace, The Snail
Grecii se laudă cu Aristotel, perșii cu Omar Khayyam, Germania îl are pe Goethe, America pe Benjamin Franklin, iar Italia, mai presus de toți ducii, papii și artiștii, se dă încă mare cu Leonardo da Vinci și morocănosul Michelangelo. Renașterea lor a dat doar o „denumire științifică” pentru o realitate care exista din vremuri imemoriale și care, tot din vremuri imemoriale (căci nu poate fi numită memorie ceea ce era mai înainte ca omul, timpul și istoria înseși să aibă amintiri), din vremurile acelea, deci, mai înainte de orice amintire, dar, în același timp, de neuitat, este aspirația supremă a omului și, deopotrivă, felul în care l-a creat Dumnezeu. Să știe totul, să fie priceput la toate – într-o asemenea stare se găsea Adam când Geneza ne spune că le-a dat nume viețuitoarelor. Să știe totul, să poată totul – aceasta era dorința lui, când a mâncat din Pomul Cunoștinței, omul universal este Adam – pentru el s-a creat universul și din el au fost creați toți oamenii din univers. Iată de ce acel idealizat homo universalis al Renașterii nu e, de fapt, nimic nou sub soare, ci doar un termen latinesc ceremonios pentru a defini visul de aur al omenirii. Omul a apărut pe pământ ca homo universalis, dar a decăzut, prin păcat, în homo sapiens, renascentiștii au visat să-l readucă la starea originară, uitând, însă, că ambiția lui Adam, pe când se sprijinea de trunchiul neîngăduit, era ceva mult mai presus – un salt în eter, fără parașută sau plasă de siguranță, de la homo direct la Deus. Sau, mai pe românește, îndumnezeire, stare la care atât homo sapiens comun, cât și homo universalis, oricât de universal ar fi, nu pot ajunge decât prin unirea deplină cu Dumnezeu-omul, adevăratul Homo Deus.
Nici din punct de vedere strict cultural oamenii Renașterii nu s-au putut bucura de această întâietate. I-am plasat la începutul paragrafului trecut pe Khayyam și Aristotel, doi învățați din lumi complet diferite, dar amândoi atât de vaști în cunoștințele lor, încât se poate spune, fără exagerare, că au acoperit în întregime cerul continentelor care i-au zămislit. Ambii au câștigat cursa cu renascentiștii cu un avans de sute/mii de ani. Evul Mediu și Antichitatea dau pe afară de astfel de exemple și deși, e drept, pare mai ușor să fii polimat atunci, când arborele cunoașterii umane era abia un puiet, trebuie să recunoaștem că dificultatea cu care se ajungea în acele vremuri la orice fel de informații era atât de mare, încât dă cu totul peste cap proporția cu care ne justificăm astăzi lenea veacului. Până relativ recent, ideea de intelectual era intrinsec legată de o anumită universalitate, cel puțin în ce privește disciplinele umaniste. Renașterea i-a dat un nume, ceea ce nu vădește neapărat că atunci idealul și-a avut perioada de glorie, ci, mai degrabă, că atunci s-a simțit nevoia „relansării” lui, într-un context în care Occidentul barbarizat trebuia să-și amintească urgent de la ce strălucire se îndepărtase. (De aceea se și cheamă Renașterea Renaștere, pentru că a pus accentul mai mult pe dezgroparea comorilor decât pe noi invenții.) Un fel de rebranding, cum am zice astăzi. Dovada cea mai convingătoare este că și noi, într-un veac mult mai „diluat” decât cel al renascentiștilor, am născocit o nouă denumire pentru universalitatea devenită, între timp, de neatins, una infinit mai superficială, mai mărginită, mai pe potriva noastră. I-am zis „cultură generală”.
Mulți dintre polimații antici și medievali au fost creștini, în ciuda prejudecăților actuale legate de așa-zisul „obscurantism” în care creștinismul ne-a învăluit lumea. Acolo unde Europa a rămas antică (a se citi „bizantină”) nu a existat un Ev Mediu întunecat, de aceea nu a existat nici Renaștere, nu pentru că Răsăritul creștin era incapabil să izvodească una, ci pentru că, pur și simplu, nu era nevoie. Bizantinii păstraseră intactă moștenirea Antichității, la care adăugaseră valorile creștine – când tunurile lui Mahomed al II-lea spărgeau zidurile Constantinopolului, ei erau încă în plină Antichitate. Numai Apusul, măturat de val după val de barbari, rupt de la sânul Reginei cetăților, frunză în vânt și orfan crescut de împărați vitregi, trebuia să se nască a doua oară. De aceea, „păcatul strămoșesc” al oricărui studiu istoric și de la care provin, probabil, toate erorile, este împărțirea aceasta uniformistă, după categoriile vest-europene, a istoriei tuturor popoarelor. Evul Mediu, Antichitatea, la fel și Epoca Modernă nu sunt niște perioade stricte de timp, precum se crede îndeobște, ci niște stări de spirit ale neamurilor, niște „epidemii” istorice de care unele civilizații au „suferit”, altele nu. (Ce asemănare poate să fie, de pildă, între Republica Veneției din sec. al XII-lea și hoardele lui Ginghis Han?)
Revenind la ai noștri homines universales bizantini (exprimare, de altfel, pleonastică, căci Bizanțul, prin excelență, este sinteză[1] și oikumenă[2]), aflăm, cu și mai multă stupoare, că o mare parte din ei au fost sfinți. Aici ne confruntăm iarăși cu eterna întrebare: sfințenia le-a ascuțit mintea ca să primească cu ușurință orice fel de învățătură sau cultura le-a facilitat drumul spre sfințenie? Oricum ar fi, practic nu a existat epocă bizantină fără un astfel de sfânt aflat în centrul ei, de la Grigorie Teologul până la Fotie cel Mare[3] și Grigorie Palama. Nici epocă post-bizantină. În Bizanțul după Bizanțavea să înflorească o floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună[4], pe nume Antim Ivireanul, așa cum îl numea patriarhul Hrisant Nottara al Ierusalimului.
Sf. Antim este un bizantin pur, tocmai prin faptul că e georgian de neam, istanbulez prin educație și român din pasiune. Că, atunci când grecii voiau să-și impună limba în cultul nostru liturgic, el s-a opus și a devenit nașul limbii române. Acest „amestec” puțin haotic de naționalități, împreună cu un patriotism curat, lipsit de elemente părtinitoare, este ceea ce i-a caracterizat pe bizantinii autentici, ca și perioada de maximă înflorire a imperiului. Nu degeaba Bizanțul este la apogeu când Sf. Chiril și Metodiu sunt trimiși de basileul Mihail al III-lea și Patriarhul Fotie, mai sus menționat, să le dea un alfabet național slavilor și se destramă tocmai când Plethon[5] & co. își lansează ideile paneleniste. Antim Ivireanul, dascăl al tuturor popoarelor din creștinătatea răsăriteană, va viețui întocmai ca unul din marii ierarhi bizantini de demult, atât în lupta sa pentru apărarea Ortodoxiei, cât și ca om de cultură universală.
Îl întâlnim activ în cam tot atâtea domenii în câte a acționat și da Vinci. Scria, picta, desena, sculpta, broda, era caligraf, maestru în meșteșugul tiparului (care pe atunci echivala, probabil, cu a fi expert în IT) și stăpânea, cu aceeași ușurință ca Alexandru pe Bucefal, o herghelie de limbi, una mai „neîmblânzită” ca alta: greaca nouă și veche, turca, araba, slavona, româna. În condițiile în care niciuna din acestea nu avea măcar un alfabet comun cu limba sa maternă. La biserica Mânăstirii Antim, ctitoria sa din București, putem admira arabescurile ușii de lemn sculptate chiar de el, precum și celelalte „broderii” în piatră ale iconostasului executate după schițele lui, alături de câteva fresce realizate în colaborare cu celebrul Preda Zugravul. De asemenea, ne spune Pr. Arhim. Mihail Stanciu, a pictat cele două icoane mari de lângă iconostas: icoana tuturor Sfinților, în partea dreaptă și icoana celor patru Sfinți (Alexie, Nicolae, Antim și Agata, ocrotitori ai mitropolitului Antim), în partea stângă[6]. Sf. Antim a întemeiat prima bibliotecă publică din Țara Românească și a tipărit 69 de lucrări, dintre care pe unele le-a tradus, pe altele le-a scris el personal. Acesta era omul care își luase ca blazon, în mod ironic am zice noi, un melc, acea făptură înnebunitor de înceată, atâta doar că nu e nicio ironie în smerenia desăvârșită a unui sfânt. Melc poate și pentru că, din frageda tinerețe, Antim fusese departe de casă, ori casa lui cea adevărată era credința pe care o purta peste tot cu sine. Dacă despre celălalt român universal al epocii, Dimitrie Cantemir, George Călinescu afirma că a fost un Lorenzo de Medici al nostru[7], atunci Sf. Antim Ivireanul, adăugând, la toate acele cunoștințe și talente, dimensiunea teologică și pe cea chiar mai înaltă a sfințeniei, este, fără discuție, un Fotie cel Mare al românilor.
Pe Preda iconarul îl cunoștea de când era episcop la Râmnic și implicat, alături de Arhimandritul Ioan, în lucrările de la Mânăstirea Hurezi. Aici, umilul ivirean, luat ca rob de turci, răscumpărat de Patriarhia Ecumenică și adus de Sf. Constantin Brâncoveanu pe teritoriul țării noastre, își va face ucenicia de prinț al Bisericii. Cei aproape trei ani petrecuți pe meleagurile vâlcene, în aparență lipsiți de prea multe evenimente, au fost, cu siguranță, formativi, atât în ceea ce privește experiența întru păstorire, cât și viața duhovnicească. Au fost ani rodnici. Citind lista cu publicațiile sale și sărindu-mi în ochi niște cifre, am avut curiozitatea să calculez, ca să zic așa, „rata succesului” său tipografic din fiecare loc în care a adăstat. Bilanțul este următorul: 23 de cărți tipărite la București (între anii 1691 – 1694, 1701 – 1705 și 1715 – 1716), 16 la Snagov (1694 – 1701), 11 în Vâlcea (1705 – 1707) și 19 la Târgoviște (1709 – 1715). Astfel, raportând numărul de ani la numărul cărților, reiese că activitatea de tipograf cea mai intensă a fost la Râmnic, în medie, 5,5 cărți pe an, depășind substanțial orașul Târgoviște care este pe locul doi și unde a publicat anual, în medie, doar 3,1 volume. Poate că acest spor deosebit nu e întâmplător. Județul Vâlcea, cunoscut și astăzi pentru frumusețea lui discretă, puțin băgat în seamă, este acum, probabil ca și atunci, un ținut odihnitor, cu o climă în general blândă (mai temperată decât la București sau oriunde în Câmpia Română, unde viscolul și gerul sunt năprasnice, iar vara arșița e cu adevărat insuportabilă), cu un peisaj de coline și păduri molcome, prea puțin dramatic, afară doar de zona muntoasă din extremitatea nordică. Râmnicul este așezat parcă într-o căldare care îl protejează din toate părțile de orice intemperii spectaculoase. Deși Vâlcea e primul județ atestat documentar (la 8 ianuarie 1392), iar capitala sa era considerată oraș domnesc atât de Mircea cel Bătrân, de Mihai Viteazul cât și de Matei Basarab, cu toate astea a rămas o așezare mică și izolată, s-a strecurat cumva pe sub „radarul” istoriei și și-a pierdut „însemnele” demnității ei medievale, arătând în prezent ca un oraș mult mai nou. Sigur că pe vremea Sfântului Antim cu totul altfel stăteau lucrurile, Râmnicul era unul dintre cele mai mari orașe ale Valahiei și, totodată, centrul uneia dintre cele mai importante eparhii. Nu avem nevoie de explicații numeroase în acest sens, e suficient să luăm în considerare febrila muncă de ctitor pe care Brâncoveanu o desfășura aici.
Dar îmi place să cred că, până și în aceste condiții, avea ceva din liniștea duioasă de azi. Cele mai multe mânăstiri din România se găsesc în județul Vâlcea și acesta este, cu siguranță, și meritul secolelor XVII-XVIII, dar trebuie luat în considerare și specificul local, dincolo de programul brâncovenesc. Arhitectura lor în sine îți face o impresie despre „duhul” locului. Comparate adesea cu cele bucovinene, ele se află tocmai la polul opus. În Moldova mânăstirile sunt veritabile cetăți de apărare, grandioase, severe și ascuțite, combinând atât de maiestuos bizantinismul cu goticul – în fiecare pietricică simți tensiunea creatoare și te aștepți, după fiecare zid, să iasă Ștefan călare, cu paloșul ridicat în aer. Este o frumusețe care taie respirația, cum spunea Sorescu, de ești tot numai tăieturi[8]. La Sucevița am rămas cu gura căscată, înfiorându-mă. În Vâlcea, însă, mânăstirile par conace boierești de odihnă, mlădioase și line ca dealurile care le înconjoară. Au o tihnă ancestrală. Această tihnă surprinde, aș zice eu, ceva din starea veșniciei, în vreme ce, în „cetățile” bucovinene istoria dă peste tine năvală, ambele stiluri înfățișând câte un aspect esențial din sufletul poporului nostru. Dacă pe aleile de la Putna îl întâlnești pe Ștefan gata de război, la Hurezi îl vei afla pe Prințul aurului, cu o cupă de must proaspăt stors în mână, plimbându-se agale și cugetând la pacea Țării Românești. Și, totuși, Ștefan avea să moară de bătrânețe, iar Brâncoveanu decapitat, dovadă că inevitabil, neamul acesta are parte, mai devreme sau mai târziu, și de una, și de alta.
Nu e de mirare atunci că Sf. Antim a avut timpul și pacea necesare (cât se putea, bineînțeles, într-o epocă și funcție ca a lui) ca să se ocupe de atâtea cărți. Iorga însuși numește Râmnicul capitala tipografilor. La 1643, boierii Rudeni (cu care sfântul a avut relații complexe) construiesc aici prima moară (fabrică) de hârtie, ce va ajunge în grija Mânăstirii Fedeleșoiu. Locul era, deci, gata pentru Antim.
Înscăunarea sa ca arhiereu al Vâlcii se petrece într-un context turbulent: caterisirea episcopului Ilarion pentru simpatiile sale pro-latine. Antim Ivireanul este exact omul potrivit la momentul potrivit, fidel până în pânzele albe Ortodoxiei, el se grăbește să scoată, în tiparnița de la Mânăstirea Govora, Τόμος χαρᾶς – Tomul bucuriei, lucrare apologetică anti-catolică, în limba greacă, a lui Dositei Nottara, patriarhul Ierusalimului. Tot în 1705 tipărește Antologhion-ul adecă Floarea cuvintelor care cuprinde în sine toată slujba ce se cuvine lui a sfintei besearici, peste tot anul, de data asta în limba română, un volum de slujbe de căpătâi ce conține 812 pagini. Același an îl găsește și autor al unei cărți de mici dimensiuni intitulată Învățătură pre scurt pentru Taina Pocăinții, îndreptar pentru preoți și duhovnici, în urma constatării șubredei lor pregătiri de care, se vede treaba, se lovise încă din primele zile. Peste un an urmează, în rafală, Evhologhion-ul (adică Molitfelnicul și Liturghierul), Octoihul și Adunare slujbei, a adormirei Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul cel de obște, și cu Canoanele Osmoglasnicului ce se cântă sâmbetele, toate traduse de el în română. Acestea sunt unele dintre operele sale fundamentale, care eliberează cultul românesc de sub jugul limbii slavone și dau concretețe tuturor manifestărilor liturgice. Anul 1706 poate fi, astfel, privit ca un an de cotitură și începutul unei noi ere în Biserica românească, dar și în istoria limbii noastre. Perioadei vâlcene îi aparține și publicarea unor texte omiletice ale căror autori sunt profesorul cretan Gheorghe Maiota (Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos) și prințul, viitor martir, Radu Brâncoveanu (Cuvânt panegiric la cel întru ierarhi făcător de minuni Nicolae). Trebuie semnalat că exemplare ale acestor tipărituri râmnicene au fost descoperite nu numai peste tot în spațiul românesc, ci și în străinătate, ajungând până în Anglia. La 1707, avântul editorial se va mai tempera puțin, ierarhul având o mulțime de alte proiecte, printre care menționăm mai ales supravegherea ultimelor lucrări de la Mânăstirea Surpatele (ridicată de doamna Maria) și a noului pridvor brâncovenesc de la formidabila ctitorie a lui Mircea, Mânăstirea Cozia.
În râvna sa pentru răspândirea culturii și dăinuirea credinței strămoșești a poporului care-l adoptase, sfântul înființează la Râmnic o școală absolut gratuită, unde angajează un profesor din Făgăraș și acceptă și elevi ardeleni, oferindu-le o educație solidă în această epocă crudă pentru românii din Transilvania. Ivan Făgărășanul, dascălul de mai sus, este învățat de Antim meșteșugul tiparului și primește instrumentele necesare pentru a deschide o tipografie când se va întoarce înapoi acasă, tiparniță ce va face istorie în zona Brașovului, devenind un focar al rezistenței ardelene.
Pentru aceste merite, care au pus Râmnicul pe harta lumii, Sf. Antim Ivireanul este pictat în pronaosul Mânăstirii Govora, „cuibul” său tipografic de unde au zburat, în cele patru zări, atâtea „aripi” de hârtie. Toate, desigur, de sub aripile de foc ale Împărătesei[9]. Iar orașul, deși Antim și-a pus repede aripile de mitropolit, l-a ales ca ocrotitor oficial pe acest sfânt de sorginte străină, chiar dacă avea destui alți sfinți locali care au zăbovit o vreme mult mai îndelungată în el. Sau, într-o metaforă mai pe gustul lui, deși și-a luat repede cochilia în spinare. Un melc de mare viteză.
Melcul privește în sus, la steaua lui David, adică la Hristos, Steaua din Betleem, și așa, pornind și el de la Răsărit ca magii, încet, dar sigur, cu o nemărginită răbdare, străbate toată lumea. Devine universal. Nu doar prin talentele sale, ci și prin viața sa – născut în Iviria, crescut la Constantinopol, pripășit în Țara Românească, ucis tot pe drumuri așa cum a și trăit – universal prin calitatea de poliglot, dar mai cu seamă prin cea de sfânt.
Căci, la urma urmelor, numai sfințenia e universală.
[1] Civilizația bizantină este sinteză, aceasta este opinia lui Nicolae Iorga (avansată și dezvoltată pe larg în cartea sa, Istoria vieții bizantine, trad. de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974), sinteză de neamuri, obiceiuri și culturi.
[2] Oikumena, termen grecesc care desemna întreaga suprafață locuită a lumii. În Imperiul Bizantin el devine sinonim cu imperiul însuși și reprezintă conceptul prin care atât împăratul de la Constantinopol, cât și Ortodoxia au caracter universal, civilizația bizantină fiind deschisă pentru toți cei care voiau să-i adopte obiceiurile și să facă parte din ea.
[3] Sf. Ier. Fotie cel Mare, patriarh de Constantinopol între anii 858 – 867 și 877 – 886, este considerat polimatul bizantin prin excelență. Și-a început cariera ca profesor la universitatea din capitala imperiului, fiind versat în toate domeniile de interes din epoca sa, inclusiv în medicină. Organizase în propria locuință ceea ce am numi astăzi un cenaclu literar, efectua operații chirurgicale de succes și a fost profund implicat în procesul de creștinare al slavilor. Se spune că la cursurile sale veneau studenți din Persia, Egipt și chiar și din Europa latină.
[4] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, Ed. Basilica, București, 2016
[5] Gemistos Plethon (c. 1355/1360 – 1452/1454) a fost un filozof neoplatonician din Imperiul Bizantin, de foarte mare influență, care, împreună cu adepții săi, a încercat o reîntoarcere la păgânismul grecesc și a avut un rol esențial în apariția curentului renascentist italian. Unul dintre crezurile principale ale școlii sale era superioritatea națiunii grecești asupra tuturor celorlalte populații bizantine, ajungând chiar la a declara ceea ce, până atunci, fusese numai o gravă insultă din partea popoarelor occidentale, și anume că bizantinii sunt greci prin rasă și cultură. Mentalitatea aceasta, destul de popularizată în epocă, a avut repercusiuni istorice serioase, slăbind solidaritatea, deja șubredă, a națiunilor vecine care făcuseră și ele, la un moment dat, parte din Bizanț.
[6] Pr. Arhim. Mihail Stanciu, Antim Ivireanul, floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună, Ed. Casa de editură și librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 2018
[7] George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Ed. Cartex, București, 2025
[8] Marin Sorescu, Glezne fragile
[9] În pridvor, deasupra intrării în biserica Mânăstirii Govora, există o frescă impresionantă a Maicii Domnului, ocrotindu-i pe credincioși cu Acoperământul Ei. Maica Domului este înfățișată aici cu aripi de vultur, de o nuanță portocalie, imagine extrem de rară în iconografia românească, ba chiar și în cea mondială. Fresca este de origine brâncovenească, executată undeva între anii 1710 – 1712, după ce Sf. Antim plecase deja din județul Vâlcea, dar mânăstirea avea oricum hramul Adormirii Maicii Domnului.
