Alt timp decât prezentul nu există.
Jorge Luis Borges, Trecutul
Pentru că sunt la modă întrebările despre identitate (dintre care unele frizează absurdul), e timpul să ne punem și noi o întrebare, una, ce-i drept, incredibil de demodată, care ar trebui să ne intereseze tocmai pentru că nu mai interesează pe nimeni. Nu e vorba despre existențiala a fi sau a nu fi, nici ce a fost primul: oul sau găina?, ci e genul acela de întrebare al cărei răspuns toată lumea crede (în mod eronat) că-l cunoaște, dar în miezul căreia intrând ne vom trezi mai dezorientați decât Alice în Țara Minunilor. (Pentru că nu suntem în Țara Minunilor, ci în Împărăția lor.) Ce este un roman sau, mai bine zis, cine este roman, cine are dreptul să-și zică astfel, căci e o chestiune nu de specie, ci de identitate. Probabil n-a existat niciodată, de-a lungul istoriei, substantiv mai râvnit – practic, dacă iei Europa la puricat, aproape că n-ai să găsești națiune care n-a avut la un moment dat pretenția să se revendice din Imperiul Roman. Aceasta nu este o mică exagerare stilistică din partea mea, ci o gigantică exagerare istorică din partea națiunilor, fiindcă dacă rușii, vikingi la origine, au îndrăznit să numească Moscova A treia Romă, iar Mahomed al II-lea, sultanul unui popor originar de pe undeva de prin Mongolia, s-a autointitulat Qayser-i Rûm[1], atunci ne bucurăm măcar că mai există drumuri în Africa și în Orient care să nu ducă la Roma.
În capitolul 22 al Faptelor Sfinților Apostoli, Pavel, evreu din Tarsul Ciliciei (adică aproape de granița actuală a Turciei cu Siria), urmând să fie biciuit pentru credința în Hristos, aduce ca argument ultim, în fața căruia nimic nu mai poate sta, calitatea sa de cetățean roman, moment în care auzind sutașul s-a dus la comandant să-i vestească, zicând: „Ce ai de gând să faci? Că omul acesta este cetățean roman.” Și venind la el, comandantul i-a zis: „Spune-mi, ești tu cetățean roman?” Iar el a zis: „Da!” Și a răspuns comandantul: „Eu am dobândit această cetățenie cu multă cheltuială.” Iar Pavel a zis: „Eu însă m-am și născut.” Deci cei ce erau gata să-l ia la cercetare s-au depărtat îndată de la el, iar comandantul s-a temut, aflând că el este cetățean roman și că a fost legat[2]. Acest scurt schimb de cuvinte declanșează odiseea lui Pavel, cu nimic mai puțin aventuroasă decât cea a lui Ulise. Vedem, așadar, că Apostolul neamurilor aproape că se „fălește” cu cetățenia sa romană superioară comandantului, desigur ca să-și salveze viața, iar cuvântul magic în vremea aceea nu era „te rog” și „mulțumesc”, ci „roman”. A fi sau a nu fi roman – aceasta este întrebarea. Dacă sfinții o pun înseamnă că nu-i de glumă.
Un secol și jumătate mai târziu, Caracalla, unul dintre cei mai teribili împărați pe care i-a dat fabrica de tirani care era Imperiul Roman fără de Dumnezeu (sau, mai bine zis, cu prea mulți dumnezei), recunoaște obsesia pentru cetățenia romană și o acordă tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. Cine s-a bucurat de intrarea în Spațiul Schengen să știe că bucuria lui nu înseamnă nimic pe lângă ce trebuie să fi simțit noii romani din provincie în 121 d. Hr., căci dacă astăzi putem vorbi de mai multe „imperii” care rivalizează pentru statutul de hegemon, atunci, în mintea oricărui individ care făcea parte din imperiu, lumea romană era, pur și simplu, lumea. Edictul lui Caracalla nu numai că a umplut cuferele administrației (cetățenii romani erau obligați să plătească cele mai mari taxe), dar se poate argumenta că a salvat imperiul pentru următorii 1200 de ani. Iarăși, nu cred că exagerez – să nu uităm că Roma propriu-zisă avea să cadă în mâinile barbarilor peste două secole, iar la moartea lui Octavian Augustus se estimează că doar între 4 și 7% din locuitorii imperiului erau cetățeni romani, dintre care majoritatea locuiau la Roma sau se trăgeau din ea. În aceste condiții, probabil că termenul de „roman”, nesusținut de apartenența provincialilor la el, ar fi pierit odată cu căderea orașului (sau s-ar fi restrâns strict la cetatea căreia istoria îi întorsese spatele), la fel cum ar fi pierit și la 1453, dacă, între timp, romanitatea nu s-ar fi transformat în cu totul altceva. Dacă din elitism nu ar fi devenit ideal universal. Romanitatea s-a născut la Roma, s-a mutat dincolo de Bosfor și continuă să supraviețuiască în toate formele în care o civilizație poate supraviețui (etnic, cultural, lingvistic, legislativ, etc.), la multă vreme după ce au căzut toate Romele. Atât de eternă este Roma, încât Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei și Sf. Nicodim Aghioritul, vorbind despre Apocalipsă și tâlcuind Epistola a doua către Tesaloniceni, afirmă că Antihrist va veni atunci cînd se va ridica din mijloc împărăția Romanilor. Căci, atîta vreme cît ține frica de împărăția aceasta, nimeni nu se va supune lesne lui Antihrist, iar cînd împărăția aceasta se va strica, Antihrist va năvăli asupra nestăpînirii (anarhiei) și se va sili să răpească stăpînirea oamenilor și stăpînirea lui Dumnezeu. Căci, precum s-au stricat împărățiile ce au fost mai înainte de aceea romană – împărăția Mezilor s-a stricat de cea a Perșilor, cea a Perșilor de a Elinilor și Machidonenilor, iar cea a Elinilor de a Romanilor – tot așa, împărăția Romanilor se va strica de Antihrist; și toate acestea sînt povestite cu multă luminare de [prorocul – n.n.] Daniil[3]. Dacă pe primii doi am fi tentați poate să-i acuzăm de lipsă de perspectivă istorică (deși n-ar trebui), Sf. Nicodim Aghioritul a trăit în sec. al XVIII-lea, la trei veacuri de la căderea Bizanțului. Răspunsul la ghicitoare e foarte simplu: împărăția romanilor, în accepțiunea acestor sfinți, nu este Imperiul Roman propriu-zis, de Apus sau de Răsărit, ci civilizația romană în ansamblu, cu obiceiurile, legile și formele ei de guvernare (monarhice sau republicane) în care, mai mult sau mai puțin, trăim încă și astăzi, fiindu-le tributari romanilor în aproape toate aspectele vieții. Într-un fel suntem, deci, cu toții romani.
Dacă nimic nu era mai de dorit în Antichitate decât cetățenia romană, se poate spune iarăși, fără să apelăm la vreo hiperbolă, că în Evul Mediu, după căderea orașului de pe Tibru, romanitatea devine incomparabil mai râvnită. Asta pentru că nu mai sunt oamenii de rând cei care aspiră la ea, ci capetele încoronate, suveranii Europei, iar, mai târziu, ai Asiei, care visează să „parvină” prin ceva mai mult decât superioritatea militară și financiară. A fi roman este pentru ei un ideal aproape spiritual, o chestiune de prestigiu pe care banii și forța armelor nu-l pot cumpăra. Devine sinonim cu noblețea. Așa se face că toți acei cuceritori ai Romei Noi și vechi nu se pot comporta ca romanii, care romanizau orice pământ cucerit, ci taman pe dos – ca și cum ei ar fi fost cei cuceriți, se lasă seduși de splendoarea romană (chiar așa cum se găsea, în declin) și, în loc să asimileze, se lasă asimilați. Cel mai celebru caz rămâne Carol cel Mare, veritabil Julien Sorel al etnogenezei europene, care este atât de pornit să devină roman încât nici măcar nu încearcă un război de cucerire, ci îl ia sub aripa sa protectoare pe papa Leon al III-lea aflat la ananghie, ca să primească în schimb titlul suprem, intangibil, aproape divin, de împărat roman, la care fiecare rege barbar visase până atunci în taină. (Desigur, sfidându-l complet pe adevăratul împărat din Constantinopol, care, la vremea respectivă, era femeie[4].) Este probabil cel mai glorios moment al Apusului medieval, piatra de temelie a evoluției sale, dar și cea mai inteligentă mișcare pe care a făcut-o vreodată vreun occidental în lupta pentru putere, neîntrecută nici măcar de victoriile lui Napoleon. Celălalt exemplu notoriu, despre care am vorbit deja, trebuie să fie Mahomed Cuceritorul și aici putem observa, mult mai concret, efectul civilizator al Noii Rome asupra neamului care a înrobit-o. Turcii de dinainte de 1453 și turcii de după sunt, din multe puncte de vedere, popoare diferite, dar mai diferiți, chiar și din punct de vedere etnic, sunt turcii la originea lor central-asiatică față de otomanii care s-au format încet, încet, mulțumită lui Osman Gazi[5], în directa vecinătate și/sau pe fostul teritoriu bizantin. Deosebirea este vizibilă cu ochiul liber, populațiile turcice din primele veacuri sunt asemănătoare, în ilustrațiile epocii, cu chinezii, în schimb turcii de azi au un facies, atât de european încât e cu neputință să-i deosebești de greci sau italieni, ba uneori arată mai europenește decât ei. Totuși, în ciuda acestor profunde influențe, turcii au rămas turci, iar francii franci și chiar dacă francezii sunt o națiune (și) de origine latină, cu care sunt foarte mândri, numele și l-au luat de la barbarii lui Charlemagne.
Romanitatea se face sinonimă, în perioada medievală, cu sângele albastru, dar și, în general, cu tot ceea ce este corect, adevărat, autentic, moștenit pe drept, iar nu dobândit prin mijloace suspecte. O altă pildă grăitoare este felul în care obișnuiau să se insulte cele două jumătăți de lume creștină, după nefastul an 1054. Bizantinii (care niciodată nu s-au numit bizantini, ci romei – a se vedea articolul nr. IV din această serie) îi numeau, în mod oarecum peiorativ, pe toți occidentalii, latini, inclusiv (aici e clenciul!) pe aceia născuți, crescuți la Roma. Pentru că, în filozofia lor geo-politică și religioasă, latinitatea era un dat al naturii, iar romanitatea un bun spiritual pe care și cel mai roman locuitor al Romei din tată-n fiu îl pierduse prin schismă. Din exact aceleași motive, occidentalii nu se mai refereau la cetățenii Romaniei cu denumirea lor reală, ci le spuneau greci, cu tot disprețul de care erau în stare, situație care-i scotea pe bieții bizantini din sărite. Poate că aceste dispute ni se par puerile și demult depășite, dar e suficient să ne amintim caznele prin care propriul nostru popor a trecut când i-a fost atacată romanitatea și cât de însemnat s-a dovedit acest aspect în parcursul țării noastre, ca să înțelegem imediat ce problemă absolut existențială este romanitatea în istoria lumii.
Și, totuși, subiectul în speță e mai puțin demodat decât am crede. Din tainițele internetului, cuvântul „roman” a ieșit din nou la soare, cu un sens care are, de fapt, mare legătură cu obsesia milenară pentru Roma. În jargonul american de ultimă oră a spune despre ceva că este my Roman Empire înseamnă că lucrul respectiv, fie el un gând recurent sau un hobby, îl obsedează pe vorbitor, că e mania lui, expresia fiind folosită adesea în legătură cu un film/serial/o carte, un personaj preferat, o melodie sau un star de la Hollywood. Conceptul a apărut în urma unui trend de pe TikTok (platforma cea mai puțin istorică din câte se pot imagina, dar care, astăzi, tinde să facă istorie), constând din scurte clipuri virale, unde creatorul postării îi întreba pe bărbați cât de des se gândesc la Imperiul Roman. Nu era tocmai un sondaj cu acte-n regulă, dar majoritatea celor care au răspândit trendul spuneau că, spre propria mirare, își amintesc de Imperiul Roman frecvent. Bineînțeles, asta nu demonstrează că preocuparea pentru istorie ar fi, în mod real, foarte răspândită, dar înseamnă că undeva, în subconștientul istoric al omenirii, există încă, transmis din moși-strămoși, idealul măreției romane.
Cine e, deci, roman cu adevărat și, mai important, cine are dreptul să se numească roman? Textul de față nu-și propune să răspundă la o întrebare mai bătrână decât Europa însăși, dar îndrăznește să (se) întrebe pentru a nu știu câta oară, așa cum scenele lumii sunt bătătorite de cohorta infinită de Hamleți care nu contenesc să declame, fără a da un răspuns, a fi sau a nu fi? Nici Shakespeare nu pare să știe.
Și atunci pe cine să întrebi? În Noua Romă, în zidurile vechiului Constantinopol, există încă un loc, sau, mai bine zis, ruinele lui, în care istoria a intrat năpustindu-se. Prin care modernitatea a dat buzna. Locul e destul de îngust, atât de îngust încât te miri cum a putut pătrunde prin el o epocă întreagă și, totuși, în primăvara lui 1453, la Poarta Sfântului Roman, asta s-a întâmplat. Astăzi, deși secțiunea din zid și-a păstrat numele, n-a mai rămas niciun fel de poartă, ci numai ancadramentul ei în arc de cerc. Turcii i-au zis și Poarta tunului, pentru că, în timpul marelui asediu, aici a fost instalat monstruosul tun al lui Orban[6], oferindu-i omenirii o nouă perspectivă tehnologică și fiind pentru „arta” războiului ceea ce avea să fie, în plan global, Revoluția industrială. Aici, sub această arcuire îngustă, lesne de ignorat, s-a jucat actul final al Romei, în care, la sfârșit, ea moare. Aici a fost văzut pentru ultima dată ultimul împărat roman, conducând, cu ultimele puteri, o ultimă bătălie, cea mai tragică și mai glorioasă din istoria de peste o mie de ani a ultimei Rome. Aici Roma a devenit, cu adevărat, Cetatea eternă.
Și aici timpul și-a pierdut copilăria, s-a sfârșit Evul lui Dumnezeu și a început epoca oamenilor, când Poarta Sfântului Roman s-a transformat în Poarta tunului, adică atunci când, atât de simbolic pentru schimbarea de paradigmă care se petrecea, tehnologia modernă a înlocuit sfințenia. Înainte, acolo unde azi mai vedem doar niște pietre monotone și un cerc frânt, imediat la intrare se afla o biserică splendidă, de al cărei nume se va molipsi poarta cu pricina. Biserica Sfântului Roman se numea astfel pentru că adăpostea moaștele acestui mucenic, aduse tocmai de la Ierusalim de marele arheolog care a fost prima augustă a cetății, Împărăteasa Elena. Ea ctitorise biserica, tot așa cum putem spune că ea l-a „ctitorit” și pe Marele Constantin, cu alte cuvinte, ultimul Constantin, fiu al unei alte sfinte Elena[7], avea să-i aibă alături, în lupta sa ultimă, pe împărații dintâi.
Pierzându-mă și eu în vizuina iepurelui, cum spun englezii când pătrund într-un domeniu atât de vast încât nu-i mai pot da de capăt, pierzându-mă, deci, în adâncul istoriei bizantine ca micuța Alice când a dat de împărăția minunilor, am vrut să văd cine este acest Sfânt Roman pe care-l aveau bizantinii la așa mare evlavie și care nu este Roman Melodul (născut abia la sfârșitul sec. al V-lea), ci un alt diacon din Cezareea Palestinei, martirizat cu doar 27 de ani înainte de fondarea Constantinopolului și 10 înainte de Edictul de la Milano. Când eparhul local voia să le dărâme biserica, sfântul i-a mobilizat pe creștinii din comunitate să i se împotrivească, rostind un discurs nespus de similar, în literă ca și în spirit, cu ultima cuvântare a lui Constantin al XI-lea Paleologul: Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad [eparhul – n.n] este dușmanul patriarhiei noastre, vrând să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărând altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniți pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi, creștinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi uciși lângă altar, apoi vom cânta cu glas de biruință în Biserica ce este în cer[8].
Dar cel mai memorabil episod din viața Sfântului Roman îl are ca protagonist pe un copil care se afla în mulțime atunci când mucenicul era chinuit. Voind să-i arate eparhului de care parte e adevărul, sfântul n-a apelat la filozofii vremii sau la cine știe ce tratate înalte de teologie, ci l-a trimis pe Asclipiad să-l afle din gura acestui micuț care, întrebat fiind cine este adevăratul Dumnezeu, a răspuns cu toată nevinovăția vârstei și înțelepciunea sfințeniei. Și, mărturisindu-L pe Hristos, a fost decapitat.
Cam la asta te poți aștepta de la sinceritatea dezarmantă a copiilor – de ce să nu-i întrebăm, deci, și în dilema noastră?
A fost odată un profesor de bizantinologie, elev al marelui Vasiliev[9] și al strălucitului Henri Grégoire[10]. Îl chema Panagiotis Charanis, dar, emigrând în Statele Unite, probabil ca să le facă viața mai ușoară noilor compatrioți, își schimbase numele în Peter, căci, la urma urmelor, what’s in a name?[11] Probabil ați ghicit deja că era grec (iată la ce e bun numele), născut în insula Lemnos din nordul Mării Egee, în apropiere de coasta turcească, dar la vreo 600 de kilometri de Regina cetăților. În 1908, când venea el pe lume, încă în Imperiul Otoman. Profesorul a avut multe calități și merite, a fost unul dintre pionierii studiilor bizantine în lumea de peste ocean, dar a rămas în istorie (în istoria istoriei, ca să spunem așa), nu neapărat pentru lucrările sale de mare anvergură, nici pentru cariera de dascăl, ci datorită unei anecdote pe care obișnuia s-o spună[12]. Copil fiind, asistase la trecerea Lemnosului din mâinile otomanilor în Grecia, țara care venise să-i elibereze pe insulari de sub jugul turcesc. La 1912, când se petrece episodul, insula sa natală era destul de izolată de restul grecimii și poate puțin rămasă în urmă. Poate puțin veșnică. Trebuie să fi fost, pentru că numai în veșnicie se confundă trecutul cu prezentul. Soldații de pe continent trimiși să ia Lemnosul în primire, plimbându-se pe străzi, au fost întâmpinați de câțiva copii care alergaseră într-un suflet să-i vadă. „La ce vă holbați?” i-a întrebat unul dintre soldați. „La eleni”, a zis un copil. „Păi ce, nu sunteți și voi eleni?” s-a mirat bărbatul. „Nu, noi suntem romani”, au răspuns copiii, cu siguranța absolută pe care ți-o dă numai copilăria. Sau adevărul. Peter Charanis adăuga că, în anii aceia, mulți greci ortodocși, mai ales cei care nu se alipiseră deja la Grecia mare, continuau să se numească romani, ca pe vremea Bizanțului. Pentru ei Roma nu căzuse, căci cum ar fi putut să cadă, când iată, ei, romanii, erau încă vii? Trăind încă în copilăria lumii – cu toții copii – în lumea lor arhaică, aproape ancestrală, timpul avea atâta nesfârșită răbdare[13]că la ei nu ajunsese vestea că trebuie să fie greci. Că Epoca modernă începuse. Istoria, atât de grăbită de obicei, pe ei îi așteptase cinci sute de ani.
Este vina unui german[14], spune scriitorul și jurnalistul atenian Nikos Dimou, referindu-se la ascensiunea panelenismului care a înlocuit în sufletele grecilor idealul roman. Germanul în cauză, Johann Joachim Winckelmann, faimos istoric de artă din sec. al XVIII-lea și pasionat elenist, și-a luat ca misiune a vieții sale să divorțeze arta romană de cea grecească, să despice firul în patru și să inventeze categorii, acolo unde anticii nu vedeau decât unitate. Influența sa asupra iluminismului german și a mișcării neoclasice a dat naștere la ceea ce avea să se numească, nu fără ironie, tirania Greciei asupra Germaniei. Pe scurt, vorbim de obsesia pentru lumea antică, specifică anilor 1700, obsesie care, în realitate, a distrus imaginea Antichității în loc să o promoveze. Oamenii veacului rococo sunt celebri pentru superficialitatea lor luxuriantă, am putea chiar spune că au realizat imposibilul: să transforme kitsch-ul în artă. Dacă acest aspect este evident în felul cum tratau cultura chineză în abracadabrantele chinoiseries, născocind un talmeș-balmeș orientalist, fabulos și exuberant (dar de mare efect), care n-avea nicio legătură cu China adevărată, fiind 90% pură imaginație, e mai greu să remarcăm că au făcut exact același lucru și cu Antichitatea greco-romană, căci, dacă ajungând între timp în China, omului european i-au fost spulberate multe mituri, cu grecii și romanii din perioada clasică nu mai are cum să se întâlnească. Așa că, în ceea ce-i privește pe antici, am rămas cu ochelarii de cal pe care ni i-au trântit pe nas iluminiștii și nici acum n-am reușit să ne debarasăm de ei cu totul.
Mai rău de atât, între bizantinologi, iluminiștii sunt cunoscuți ca acei indivizi înguști care au sistat pentru o sută de ani studiile bizantine și le-au dat înapoi cu o mie. Care sunt vinovați pentru toate prejudecățile aberante legate de Bizanț. Cel mai mare dușman al istoriei nu este uitarea (cu ea se mai poate negocia), ci falsul sau, și mai rău, eroarea de succes, care nu e un oximoron, ci o realitate cât se poate de tristă. Edward Gibbon, singurul „istoric” al Bizanțului a cărui faimă a străbătut și în afara cercurilor de specialitate, i-a făcut poate mai mult rău imperiului pierdut decât toată dinastia lui Osman la un loc, prezentându-l în cea mai proastă lumină posibilă, numai și numai din cauza mentalității anti-monarhiste din epocă și a propriei ignoranțe, motiv pentru care își merită din plin ghilimelele. Acest „păcat strămoșesc” îl ispășesc toți bizantiniștii adevărați de la el încoace, chinuindu-se încă să șteargă noroiul pe care Gibbon l-a aruncat, pe nedrept, în obrazul Bizanțului[15].
Nu este atunci de mirare că Winckelmann, erou arhetip al timpului său[16], a zbârcit-o rău de tot tocmai în punctul cel mai complex, greu de descifrat și peste trei secole, al identității romane. Veacul XVIII nu era un veac al nuanțelor. Nikos Dimou continuă să-l acuze pentru viziunea sa infantil-fantastică (s-ar putea spune chiar rasistă) asupra unei Grecii antice, populate de oameni frumoși, înalți, blonzi și înțelepți, reprezentând perfecțiunea[17], viziune care le va fi impusă grecilor, prin cea mai eficientă metodă de reeducare – lingușirea. Vorbeam albaneza și ne numeam romani, dar apoi Winckelmann, Goethe, Victor Hugo, Delacroix, toți ne-au zis: „Nu, sunteți eleni, descendenți direcți ai lui Platon și Socrate” și asta ne-a pus capac. Dacă îi pui unei națiuni mici și sărace o asemenea povară pe umeri, nu-și va mai reveni niciodată[18].
Și așa tirania Greciei asupra Germaniei s-a dovedit, de fapt, tirania Germaniei asupra Greciei, această ultimă rămășiță a Imperiului Roman. Căci e un lucru cumplit să fii idolatrizat. De altfel, fantasma lui Winckelmann e atât de germană că pe noi, copii ai istoriei post-naziste, ne bufnește râsul. Grecia sa idealizată sună mai degrabă a teoria rasei ariene, este o „proiecție” a propriului ideal german, aflat încă în fașă, asupra națiunii grecești. Sau, dacă am crede într-o teorie a conspirației, ne-am putea gândi că occidentalii le-au băgat pe gât grecilor elenismul, numai ca să rămână ei cu romanitatea – un fel de manevră à la Charlemagne. În orice caz, fenomenul „grecizării” grecilor pare „soluția finală” dintr-un plan de o mie de ani, început de regele franc cu scopul de a-i „fura” romanitatea Imperiului de Răsărit. Un furt colosal de identitate – cel mai mare din istoria lumii. (Deși era destulă romanitate pentru toți.)
Cum, însă, nu suntem conspiraționiști, nu ne rămâne decât să ne minunăm cât de încâlcită e istoria, atât de încâlcită încât sabia Macedoneanului s-ar rupe în nodul ei gordian, fără să taie nimic.
Unii zic că Roma a căzut în 476, alții la 1453. Dacă-i întrebai, însă, pe acei copii ai Romei, în sec. XX ea încă nu căzuse – cum să cadă Cetatea eternă? Copiii nu au o percepție fragmentară a timpului, ei trăiesc într-un necontenit acum, de aceea, dintre toți oamenii, deși știu cel mai puțin, deși au trăit cel mai puțin, se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu. Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja nopții[19], spune Psalmistul – atunci cinci veacuri trebuie să fie un amurg de vară. Acesta este efectul veșniciei.
Sau al copilăriei care, așa efemeră cum e, e cam același lucru.
(Fragment dintr-o carte în pregătire)
[1] Caesar al Romei, în limba turcă.
[2] Faptele Apostolilor 22, 26-29
[3] A se vedea Sf. Ier. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tîlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, Ed. Sophia, București, 2019. În textul din care am citat mai sus, se face și o referire la o tâlcuire similară a Sfântului Ioan Gură de Aur.
[4] În anul 800, când Charlemagne a fost încoronat de Leon al III-lea ca împărat roman, la Constantinopol domnea Irina Ateniana (797 – 802), situație care a favorizat ascensiunea acestuia pe un fals tron al Romei, Occidentul refuzând să recunoască autoritatea imperială a unei femei. Regele franc și papa au profitat amândoi de situație, căci altfel, dacă un bărbat ar fi condus Imperiul de Răsărit, proclamarea lui Carol ar fi fost considerată uzurpare. În Răsărit, însă, Irina nu numai că a fost acceptată de majoritatea supușilor (deși, tehnic vorbind, uzurpase tronul), dar titlul oficial pe care îl purta nu era acela de împărăteasă (basilissa), ci de împărat (basileus).
[5] Osman Gazi (c. 1299 – 1323/4) este întemeietorul Imperiului Otoman și al dinastiei sale conducătoare. Tot el a fost și primul lider otoman care a cucerit teritorii bizantine.
[6] Orban, inginer maghiar din Brașov, care a proiectat tunurile imense și, inclusiv, tunul „monstru”, Basilic, cu care armata lui Mahomed al II-lea avea să cucerească Bizanțul. Inițial a vrut să-și ofere serviciile lui Constantin al XI-lea Paleologul, dar cum acesta nu putea să-i ofere prețul exorbitant pe care inginerul îl ceruse, Orban s-a orientat către Mahomed care l-a plătit bucuros. Avea să-și piardă, însă, viața în urma exploziei unuia dintre tunuri, chiar în timpul asediului. Fără tunurile sale, zidurile construite de Teodosie al II-lea nu ar fi căzut.
[7] Elena Dragaš, prințesă sârboaică și mama ultimului împărat bizantin, și-a sfârșit zilele ca monahia Ipomoni, fiind ulterior trecută în rândul sfinților.
[8] Viețile Sfinților pe luna noiembrie, Ziua a optsprezecea, Ed. Mânăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2006
[9] A. A. Vasiliev (1867 – 1953) este unul dintre cei mai importanți bizantinologi din istoria acestei discipline, considerat autoritatea supremă în domeniu din sec. al XX-lea. Lucrarea sa, publicată în 1928 și intitulată Istoria Imperiului Bizantin, are în continuare statutul celui mai exhaustiv tratat de bizantinologie scris vreodată și este privită ca manualul standard, obligatoriu de istorie bizantină.
[10] Henri Grégoire (1881 – 1964), alt mare bizantinolog, fondatorul studiilor bizantine din Belgia.
[11] William Shakespeare, Romeo și Julieta, Actul II, Scena 2 – What’s in a name? that which we call a rose,/ By any other name would smell as sweet.
[12] Episodul prezentat mai jos este preluat din cartea lui Anthony Kaldellis, Hellenism in Byzantium: The Transformations of Greek Identity and the Reception of the Classical Tradition, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2007
[13] Marin Preda, Moromeții
[14] Citatul acesta, ca și celelalte citate ce-i aparțin lui Nikos Dimou, este preluat dintr-un articol al lui Michael Kimmelman din The New York Times, intitulat Elgin Marble Argument in a New Light și publicat în data de 23 iunie 2009.
[15] A se vedea Cap. I, Studiul istoriei bizantine, din Istoria Imperiului Bizantin de A. A. Vasiliev, trad. de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian-Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010. Vasiliev le atribuie vina deplină lui Gibbon și iluminiștilor pentru obscuritatea și imaginea negativă în care Bizanțul s-a cufundat până prin sec. al XX-lea și din care nu și-a revenit, cu adevărat, niciodată.
[16] Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru
[17] Vezi nota 14.
[18] Vezi nota 14.
[19] Psalmul 89, 4
