Catalin-Teodor Dogaru

Catalin-Teodor este redactorul-sef al revistei online de jurnalism cultural "Memorie Culturala".
El crede ca fiecare dintre noi putem deveni mai buni in ceea ce facem, in fiecare zi.
De aceea, prin articolele publicate, prin seminariile tinute, prin sfaturile oferite, incearca sa puna in aplicare acest crez.

Avem libertatea de a alege?

Conform unui experiment desfășurat de Benjamin Libet[1], în creierul unui individ care vrea să desfășoare o acțiune din propria voință se întâmplă o schimbare de tip electric. Această schimbare se întâmplă cam cu 500 ms înainte de actul propriu-zis. Indivizii devin conștienți de intenția de a face ceva cam cu 350-400 ms înainte ca schimbarea de care vorbeam să aibă loc și cam cu 200 ms înainte de a purcede la acțiunea motorie aferentă. Prin urmare, procesul volitiv este inițiat inconștient

Totuși, dacă dorim, conștient, putem să controlăm acțiunea și să ne oprim. Așadar, liberul arbitru nu este exclus. El este parte din acțiune, însă, conform experimentului prezentat anterior, el ”nu poate iniția un act voluntar dar poate controla performanța acelui act”[2]. Și ne întoarcem, iarăși, la deja celebra și mult-discutata chestiune a ”liberului arbitru”. După cum se întreabă și Libet[3], ”sunt acțiunile libere și voluntare subiectul unor legi macro-deterministe sau pot ele apărea fără nicio constrângere de acest fel, fără a fi determinate de legi naturale și cu adevărat libere?”

Chestiunea liberului arbitru a fost îndelung dezbătută și abordată din toate perspectivele: deterministe, experimentale, logice etc. De fiecare dată, însă, preocuparea cea mai mare a fost cea legată de efect – mai avem, oare, libertatea de a alege? Această preocupare este una normală întrucât probabilitatea de a descoperi că toate alegerile noastre sunt pre-determinate și că, în fapt, noi nu avem libertatea pe care o clamăm permanent, ar fi extrem de greu suportat la nivel individual pentru o majoritate covârșitoare.

Totuși, interesant este că nu ne punem problema că însuși conceptul de libertate nu este unul absolut. Libertatea în lumea noastră fizică este mereu legată, dependentă de libertatea fizică a oamenilor din jurul nostru. După cum spune și R. Kane (citat de E. Nahmias)[4] ”Din experiența mea, oamenii obișnuiți (..) cred că este un fel de conflict între libertate și determinism; și ideea că libertatea și responsabilitatea sunt compatibile cu determinismul li se pare la început că un <<subterfugiu mizerabil>>(Kant)”. Prin urmare, acțiunile noastre nu sunt (sau cel puțin nu mai par) atât de libere atât timp cât trebuie să avem grija ca ele să nu afecteze libertatea celor din jur. Paradoxal, însă, pentru oamenii obișnuiți (oamenii care nu caută sensuri filosofice sau care nu cercetează în această direcție), acest tip de ”determinism” nu este neapărat relevant sau atât de relevant cât probabilitatea de a știi că toate alegerile pe care noi le facem nu sunt voluntare ci predeterminate (practic, nu există liberul arbitru). Mai mult, faptul că determiniștii au adus în discuție ideea că foarte multe dintre acțiunile noastre sunt determinate de nevoia înnăscută de a căpăta cât mai multe cunoștințe, pentru a obține, în final, autonomia, adâncește și mai mult teama că alegerile/deciziile noastre sunt constrânse și programate.

În acest punct, trebuie să menționez că, din punctul meu de vedere, o alegere/decizie constrânsă rămâne totuși o alegere/decizie pe care avem puterea să o anulăm oricând și pe care o putem judeca din punct de vedere moral. Aceasta este și concluzia pe care experimentele lui Libet par să o indice – chiar dacă nu avem liber arbitru (free will), putem beneficia totuși de capacitatea de ”a acționa conștient pentru a împiedica acțiunea ce urmează unei decizii luate de creier” (free wont)[5]. Apare, din nou, în prim plan, nesfârșita ”luptă” conștient – inconștient.

Daniel Kahneman, în ”Thinking, Fast and Slow”[6], intervine și el în această ”luptă” și susține că tot ceea ce noi gândim (alegem/decidem etc.) se află sub puterea a două sisteme[7]:

  • Sistemul 1 (rapid) – care operează automat și rapid, cu efort minimal sau fără efort și fără control voluntar (și este asociat inconștientului)
  • Sistemul 2 (încet) – care alocă atenție efortului mental necesar pentru activitățile aferente, incluzând aici și calculele complexe. Operațiunile care se desfășoară în acest sistem sunt asociate, de cele mai multe ori, cu experiențele subiective legate de alegeri (și este asociat conștientului)

Atunci când ne gândim la noi, ne auto-identificăm cu Sistemul 2, conștientul, eul nostru rațional care ”are credințe, face alegeri și decide ce să gândească și ce să facă”[8]. Practic, Sistemul 1 este sursa impresiilor și a sentimentelor care devin apoi declanșatori pentru credințele explicite și pentru alegerile deliberate pe care le regăsim în Sistemul 2. Prin urmare, teoretic, dacă am putea controla Sistemul 1, atunci am putea controla și Sistemul 2 și, implicit, individul.

Experimentul efectuat de Patrick Haggard, Profesor de Neuroștiințe Cognitive la University College London, a încercat să demonstreze tocmai această posibilitate de a controla ceea ce alegem. Folosind stimularea magnetică trans craniană, prin activarea unei bobine în apropierea capului, profesorul a reușit să determine mișcarea degetului arătător a subiectului (întâmplător, subiectul era chiar profesorul, experimentul fiind realizat de către o asistentă a sa). Haggard a și descris experimentul aferent într-o prezentare tip TED, intitulată foarte sugestiv ”Who is in control”[9] (Cine deține controlul).

Intervalul de timp dintre acțiunea bobinei și mișcarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicația dată de Haggard pentru acest timp este legată de durata parcurgerii distanței de la creier la deget de către semnalul electric, durată care poate crește în funcție de mușchiul care trebuie antrenat – „Pentru a controla un mușchi facial, durata este mai scurtă, iar pentru a controla un muşchi al piciorului durata creste”[10]. Astfel, demonstrația arată, conform Profesorului Haggard, că „nu există liber arbitru, așa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acțiunii unei mașinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice și chimice. În cazul unor circumstanțe identice, nu putem acționa altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”[11]

Putem observa că evenimentele ”electrice și chimice” pe care le menționează Haggard sunt similare cu schimbarea menționată de Libert în cadrul experimentelor pe care el le-a desfășurat. Și în cazul lui Haggard, ca și în cazul lui Libert (așa am cum menționat și la începutul lucrării) nu avem parte de o contrademonstrație a existenței liberului arbitru, de o infirmare a acestuia. Mai degrabă, fiecare dintre cei doi cercetători își dorește, în fapt, să amendeze conceptul așa cum este el definit sau înțeles la momentul actual. Haggard chiar concluzionează că libertatea noastră de a alege este, de fapt, produsul complexității ființei umane, iar ” termenul de «liber arbitru» se referă la această complexitate”[12].

Reținerea aceasta de a ”ataca” frontal existența liberului arbitru este (oarecum) justificată. Probabilitatea de a descoperi că toate alegerile noastre sunt pre-determinate și că, în fapt, noi nu avem libertatea pe care o clamăm permanent, ar fi extrem de greu suportat la nivel individual pentru o majoritate covârșitoare. Pentru o funcționare corectă a noastră ca societate, aparent, este necesar să credem în liberul arbitru. Și asta, din nou, în ciuda unor paradoxuri destul de evidente.

Și am să mai aduc în prim plan încă unul (reliefat și de către Daniel Kahneman, în ”Thinking, Fast and Slow”). În momentul în care ne aflăm într-un pericol iminent, Sistemul 1 preia controlul și alocă prioritate maximă acțiunilor pentru a ne proteja. Pentru a merge pe exemplul lui Kahneman[13], imaginați-vă că sunteți la volanul unei mașini, pe care o conduceți și care începe să alunece pe o pată de ulei. Veți începe să reacționați și să faceți tot felul de acțiuni chiar înainte de a conștientiza în totalitate situația. Prin urmare, ceva preia controlul (probabil, nevoia de auto-conservare) și, teoretic, deciziile nu ne mai aparțin, nu mai alegem (cel puțin conștient) ceea ce facem.

Revenind, conform majorității cercetătorilor – deși sunt și voci destul de vehemente și care se împotrivesc – iluzia liberului arbitru este una necesară. Corectitudinea acestei afirmații poate fi ea înseși subiectul unei lucrări separate. Totuși, felul în care Libet își încheie lucrarea despre existența liberului arbitru, mi se pare mai mult decât potrivit pentru a tranșa (pentru moment) această dispută. ”Concluzia mea despre liberul arbitru, unul autentic liber într-un sens non-determinist, este că existența lui este o opțiune științifică cel puțin la fel de bună (s.m), dacă nu mai bună (s.m.) decât negarea lui de către teoria deterministă”[14]. Prin urmare, în acest punct, ar fi bine să ne bucurăm de libertatea de a alege (atât cât este ea) pentru a crește calitatea vieții noastre de zi cu zi.

[1] Benjamin Libet, Do We Have Free Will, Journal of Consciousness Studies, 6, No. 8-9, 1999, pp. 47-57

[2] Benjamin Libet, op.cit.

[3] Benjamin Libet, op.cit.

[4] Eddy Nahmias, The Psychology of Free Will, Lucrare nepublicată, Georgia State University, 2008, pag 4

[5] Marius Comper, Este liberul arbitru doar o iluzie? Neuroștiințele oferă răspunsul, https://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul

[6] Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011

[7] Daniel Kahneman, op. cit., pag. 42

[8] Ibidem

[9] Patrick Haggard, Who’s in Control, https://www.youtube.com/watch?v=knvGvWghRIE

[10] Marius Comper, Este liberul arbitru doar o iluzie? Neuroștiințele oferă răspunsul, https://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011, pag. 70

[14] Benjamin Libet, Do We Have Free Will, Journal of Consciousness Studies, 6, No. 8-9, 1999, pp. 47-57

Săptămâna 12 – 18 martie 2018 la Filarmonica „George Enescu”


Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /wp/wp-includes/formatting.php on line 3360

Clasic e fantastic. Cum să înțelegem muzica. Închidere de stagiune

Filarmonica “George Enescu” și Asociația “Clasic e fantastic” au încheiat stagiunea de concerte 2016-2017 din proiectul Clasic e fantastic. Cum să înțelegem muzica. Aceasta a șaptea stagiune a început în luna octombrier a anului 2016 cu concertul Orchestre inginerilor “Petru Ghengea” codusă de dirijorul Andrei Iliescu.
Au urmat două spectacole (noiembrie) cu opera Motanul încălțat de Cornel Trăilescu, realizate în colaborare cu Universitatea Națională de muzică București. Anul s-a încheiat cu o Lecție de jazz. De iarnă oferită de Irina Sârbu Band. Anul 2017 a început cu un Concert de concerte susținut de elevii Colegiului Național de Arta “Dinu Lipatti” din București, dirijori Nicolae și Andrei Ștefan Racu.
În februarie 2017, proiectul Clasic e fantastic.Cum să înțelegem muzica i-a avut oaspeți pe membrii corului Preludiu și pe dirijorul Voicu Enăcescu, într-un program dedicate vocii umane. În luna martie 2017, Trio Mozaic și actorii Anca Sigartău, Mihai Bisericanu și Sandu Mihai Gruia au spus Povestea soldatului așa cum a scris-o Igor Strawinski pentru ca în aprilie, Orchestra Colegiului de artă “Dinu Lipatti” din București să revină pe scena Sălii Mari a Ateneului Român într-un concert intitulat Șlagărele muzicii simfonice (1).
Stagiunea s-a încheiat în 11 iunie cu un concert-spectacol Clasic e fantastic. Și marii muzicieni au fost copii dedicat copilăriei lui George Enescu și realizat de trupa Clasic e fantastic în colaborare cu Teatrul Odeon. Zece dimineți de duminică în care cca. 7000 copii, părinți și bunici au pășit cu emoție în splendida sală a Ateneuluii Roman – de la a cărei inaugurare în 2018 vom sărbătorii trecerea a 150 de ani! – , s-au familiarizat cu atmosfera de concert, s-au bucurat de frumusețea muzicii clasice și au învățat să o înțeleagă. Numărul crește considerabil dacă îi adăugăm și pe cei care s-au aflat în Sala Mare și în Sala Studio a Teatrului Odeon din București, unde au loc, cu o medie de opt spectacole pe lună, reprezentațiile de teatru și muzică pentru copii Clasic e fantastic. Copilăriile marilor muzicieni.
De asemenea, nu trebuie uitați nici spectatorii care au umplut sălile la reprezentațiile de turneu ale trupei Clasic e fantastic și ne bucurăm mult să putem spune că, în această stagiune am jucat cu bucurie la Ploiești, Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea, Timișoara, Piatra Neamț, Târgu Neamț….
Proiectul stagiunii 2017-2017 este gata. Vom începe în 15 octombrie cu un concert susținut de Orchestre inginerilor “Petru Ghengea” codusă de dirijorul Andrei Iliescu și intitulat Șlagărele muzicii simfonice (2); în noiembrie avem oaspeți, formația Lupus dacus care va prezenta un program spectaculos de muzică medievală, cu instrumente și costume de epocă; în lunile decembrie 2017 și februarie 2018 elevii Colegiului Național de Arta “Dinu Lipatti” din București conduși de dirijorii Nicolae și Andrei Ștefan Racu vor susține două concerte iar cel de al doilea are statut de eveniment special căci va marca împlinirea celor 50 de ani de activitate pe care profesorul Nicolae Racu i-a petrecut la pupitrul dirijoral al acestui ansamblu; în ianuarie 2018 pentru concertul Șlagărele muzicii de cameră (1) vom colabora cu Fundatia “Remember Enescu”; în martie am programat o nouă Lectia de jazz cu Irina Sârbu Band; în aprilie am ales să prezentăm o nouă poveste, acum Frumoasa din padurea adormită în colaborare cu formația de suflatori Bucharest Winds; în mai, propunem o Călătorie muzicala în Indonezia si în iunie, copiii se vor putea bucura de spectacolul Rossini și Povestea lui Wilhelm Tell.
Proiectul Clasic e fantastic se susține doar cu ajutorul sponsorilor și al colaboratorilor. De aceea, în semn de recunoștință, la fiecare sfârșit de stagiune, aceștia sunt invitați pe scena din Sala Mare Ateneului Român, prezentați, aplaudați și recompensați cu câte o diplomă care atestă statutul de susținători ai proiectului. Pentru stagiunea care tocmai s-a încheiat, sponsorii și colaboratorii au fost Dacia, Centrul Național de Artă Tinerimea Romană, EY, Schoenherr și Asociații, Generali, Fundația H. Mălineanu, Laboratoarele Remedia, B.Smart Language Center, Corina Alexandrescu/ Be You, Ambasada Elveției și Fondul Cultural Elvețian (Rossini și Povestea lui Wilhelm Tell), Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucureşti (Bartok și Povestea prințului cioplit în lemn). Tuturor, mulțumiri și recunoștință cu speranța că ne vor rămâne alături și pe viitor.
Cristina Sârbu – director de proiect
[email protected]
0722 20 42 63
www.clasicefantastic.ro
Biroul de presă
[email protected]

(preluare Newsletter – Filarmonica George Enescu)

Milenarii si memoria

Granitele s-au topit. Pentru noi, „acasa” poate fi oriunde in aceasta lume ». Fara patima si perfect echilibrat, tanarul aflat in dreapta mea a verbalizat ceea ce gandeste (probabil) o intreaga generatie. „Millenials” (sau „milenari” – cum i-a numit chiar el) – caci despre generatia lor este vorba – nu mai idolatrizeaza „iarba verde de acasa”, nu mai tin atat de mult la „pomul care era acolo si acum nu-stiu-cati-ani”. Lumea e a lor – nu doar la figurat – si felul lor de a fi reflecta tocmai acest lucru.

Ruptura fata de generatiile anterioare este evidenta. Discursurile (uneori prea) lacrimogene legate de „dorul de (a)casa”  – pe care le primim, totusi, cam des de la inaintasii nostri – genereaza o reactie prompta si ferma: Noi (milenarii) va intelegem, insa timpurile s-au schimbat si noi suntem altfel, vrem altceva, functionam diferit.

Fiecare generatie si-a creat propria soarta. Si, de cele mai multe ori, aceasta a presupus o negare, o respingere a credintelor si a valorilor promovate de generatiile anterioare.  Probabil, dorinta de a avea un nou inceput, un „punct zero” propriu, amplificata si de contextul (mereu) diferit, a determinat aceasta opozitie continua, generatoare de conflicte. De  aceasta data, cu „milenarii”, ceva e totusi diferit. Anterior, chiar daca „cei noi” au daramat constructia anterioara, fundatia a fost pastrata. Radacina a ramas, indiferent de cat de mult si de diferit am evoluat. Acum, insa, pentru cazul „milenarilor”, nu mai reusesc sa vad aceasta „radacina”.

Propriul EU („eu sa fiu mai bun”, „eu sa reusesc”, „eu sa…”) capata prim planul din ce in ce mai mult. Si totul in jur incurajeaza aceasta abordare – „10 pasi prin care TU poti deveni lider”, „Rutina care TE va face mai eficient”, „Cartile care ITI vor schimba viata” s.a.m.d. Intr-o lume interconectata, noi ne deconectam – atat de cei din jur cat, mai ales, de radacina care ne „alimenteaza” pe toti.

Pentru a deveni ceea ce suntem (uman, social), pentru a progresa si a evolua, ne-am bazat pe si am folosit tot ceea ce umanitatea a creat si a dezvoltat inaintea vremurilor noastre. Teoriile, ideile, principiile, legile, normele, valorile, credintele etc – toate aceste elemente, impreuna, constituie memoria noastra culturala (indiferent ca vorbim de cultura tehnica sau cultura politica sau orice alt tip de cultura). Prin aceasta memorie culturala am reusit si reusim sa evoluam ca specie umana. Iar ea se regaseste in radacina noastra, pe care o avem/ o simtim, indiferent unde ne-am afla si tot ea are grija (printre altele) de tot ceea ce inseamna dezvoltarea, performanta si succesul nostru (al fiecaruia si al tuturor).

Individualizarea excesiva, accentul asupra ego-ului si deconectarea din comunitate reprezinta, de fapt, incercari de „dezradacinare”. De data aceasta, insa, nu mai vorbim de o dezradacinare spatiala. Granitele nu mai exista, localizarea aproape ca nici nu mai conteaza.  Specific pentru „milenari”, are loc o dezradacinare spirituala. Ei sunt in permanenta indemnati sa se scoata din context, sa faca tot ce e mai bine pentru ei, sa fie aparte – dar nu in sensul bun – ci in sensul izolarii si anonimizarii totale.

Apare un paradox (aproape) dureros: interconectarea tehnologica (celebra social media) reduce interactiunile umane directe si produce, de fapt, o amorfizare a comunitatii, in care, cu cat „grupul” este mai mare, cu atat mai singur si mai rupt de grup este individul. Concomitent si cauzal, presiunea asupra individului creste. Conform legilor fizicii, fortele aplicate unor suprafete din ce in ce mai reduse determina amplificarea presiunii. Iar, in cazul nostru – pentru „milenari” – grupul care ajuta la disiparea si amortizarea presiunii nu mai exista. Totul se concentreaza asupra fiecaruia dintre ei.

Mai mult, fortele exterioare se intensifica permanent. Se asteapta de la ei (si de la noi, pe langa ei) rezultate imediate, actiuni rapide, termene limita, angajamente si angajari continue. Sunt(em) angrenati permanent in ceva, cu putine momente libere, doar pentru reflectie. Iar atunci cand le avem, presiunea apare din alte surse. Fiecare element, fiecare detaliu din memoria culturala este pus la indoiala, este contestat, este cercetat. Nimic nu mai este sigur,  clar dovedit. Fiecare (posibila) ancora trebuie desprinsa, iar reperele eliminate.  Totul pare concertat in a induce individului o stare de stres, de nesigurantala nivel psihologic.

Astfel, dezradacinarea poate avea loc fara vreo opozitie. Un individ care nu are asigurate confortul si siguranta psihologica, nu va mai avea aspiratii, nu va mai dori sa se realizeze personal si profesional. Pentru el, memoria culturala va insemna doar memoria imediata, usor de rescris si de influentat. Ii se va putea aplica mult mai usor principiul bonsai – in varianta sa mai putin buna.

Bonsai (sau „gradinarit in tava”) reprezinta stiinta de a creste plante si arbori miniaturali, similari ca forma si aspect cu arborii in forma naturala. Cresterea lor este fortata, insa. in spatii mult mai restranse decat cele ce le sunt necesare in mod natural, iar hranirea cu apa si ingrasaminte este una minimala. Toate pentru a le da o forma care sa aminteasca de arborii naturali si, mai ales, sa sugereze varsta inaintata, maturitatea plantei.

Controlul crescatorului asupra plantei obtinute prin acest procedeu este unul total. El/ea decide cat de mult ii permite sa creasca, cata hrana primeste si ce forma poate lua. Bonsai presupune ca radacinile plantei sa fie mici (trebuie sa aiba loc in ghiveci) si cat mai la suprafata. Fiecare arbore tip bonsai creste singur si separat de orice alte plante. Prin urmare, maturitatea plantei este sub control, iar totul se concentreaza asupra aspectului exterior. Desi ar vrea sa sugereze maturitate, par mai degraba doar imbatraniti. Iar rolul lor este unul decorativ, departe de multiplele roluri pe care le poate avea un arbore natural.

Si se pare ca, pentru noi toti – dar, mai ales, pentru „milenari” – scopul final este „comunitatea” obtinuta pe baza de…bonsai. Trebuie sa „dam bine”, sa crestem ca in mediul nostru natural (chiar daca totul in jur este viciat), sa ne multumim cu cat primim si, cel mai important, sa avem fiecare, propria radacina cat mai superficiala, cat mai slaba si cat mai la vedere.  Vom fi separati, in propriul nostru „ghiveci”, imbatraniti dar nu maturi, miniaturi a ceea ce ar fi trebuit, de fapt, sa fim.

Putem sa nu ajungem acolo. Dar pentru asta, ne trebuie (printre altele) interactiune umana, grija fata de cei din jur si multa atentie la tot ceea ce constituie memoria noastra culturala. Nimeni nu contesta dreptul fiecarei generatii de a si croi propriul drum, de a si construi propria lume. Insa, fundatia (radacina)  trebuie pastrata, protejata si valorificata.  Fara ea si fara componenta ei principala – memoria culturala, suntem expusi si usor de manevrat, indiferent din ce generatie facem parte.

„Biblioteca și revistele culturale”

Sub acest generic, Asociația Ziariștilor Independenți din România (AZIR), Biblioteca Națională a României și Fundația „Maica Benedicta” propun, de-a lungul anului 2017, mai multe manifestări, cu scopul de a evidenția importanța bibliotecilor și a revistelor culturale în spațiul românesc și în noua paradigmă generată de tehnologiile electronice.

Prima dintre aceste manifestări este consacrată Bibliotecii Naționale a României și Revistei „Secolul 20”, publicație care a dominat valoric peisajul revuistic românesc din a doua jumătate a veacului anterior, fiind premiată, în 1987, la Beaubourg, în Franța, drept „cea mai bună publicație de literatură și artă din epocă”.

Dezbaterea va avea loc marți, 7 februarie 2017, ora 18:00, în spațiul „Symposion” al Bibliotecii Naționale a României. Organizatorii au ales această dată, întrucât Dan Hăulică, artizanul revistei „Secolul 20”, ar fi împlinit 85 de ani. În semn de omagiu, programul întâlnirii începe cu vernisajul expoziției de pictură Traian Cherecheș, cel mai tânăr artist plastic recomandat de Dan Hăulică. Prezintă: critic de artă Doina Mândru.

Despre excelența revistei „Secolul 20”, despre importanța ei în anii regimului comunist, despre spațiul generos al bibliotecii sunt așteptați să vorbească: Octavian Gordon, Lisandra Hăulică, Andrei Ionescu, Ana Blandiana, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Alex Ștefănescu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Magda Cârneci, Alexandrina Cernov, Ioana Diaconescu, Ruxandra Garofeanu, Cornel Ungureanu, Ioana Beldiman, Ruxandra Demetrescu, Dinu Flămând precum și alți potențiali participanți la această întâlnire.

Fragmente din filmul „Artistul și puterea”, documentar TVR, datorat regizorului Ion Cristodulo, realizat în urma expoziției cu același titlu, găzduită de Biblioteca Națională a României în 2012 și concepută de Ruxandra Garofeanu și Dan Hăulică, vor putea fi vizionate în desfășurarea programului.

Detalii despre prima intalnire pot fi gasite si in sectiunea dedicata Evenimentelor.

Mai jos, alaturi de un tablou al pictorului Horia Bernea, puteti regasi si o inregistrare cu Dan Hăulică vorbind despre Horia Bernea.

„Coloană” – Reproducere dupa Horia Bernea

 

Din marea de amar…

Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…

Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…

Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.

Din Romulus Rusan, Cronologia și geografia represiunii. Recensământul populației concentraționare din România (1945-1989), Fundația Academia Civică, 2007

COMUNICAT DE PRESA

Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ – administrată de Editura PARALELA 45, vă invită în data de 15 ianuarie 2017, de Ziua Culturii Naționale, la prezentarea noilor colecții ale editurii, a noului site www.cartearomaneasca.ro , precum și la lansarea primelor opt volume apărute în portofoliul ei.

Evenimentul se va desfășura la Botoșani, cinematograful „Unirea”, str. Unirii nr. 4, începând cu ora 17.00, cu ocazia acordării „Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu” pe anul 2016.

Invitați: Nicolae Manolescu, Călin Vlasie, Mihaela Miroiu, Medeea Iancu, Eugen Negrici, Petre Barbu, Marian Ilea, Gellu Dorian, Răzvan Voncu şi Cosmin Perţa.

Evenimentul marchează, de asemenea, preluarea oficială a administrării Editurii CARTEA ROMÂNEASCĂ de către Editura PARALELA 45 în urma hotărârii din 22.09.2016 a Comitetului Director al U.S.R., politica editorială fiind asigurată de către un Consiliu Director format din Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu (din partea U.S.R.) și Călin Vlasie (director al Editurii Paralela 45).

Cele opt volume lansate sunt:

  • Matei Vişniec, Opera dramatică, vol. 1-2, Colecţia “Cartea de teatru”;
  • Mihaela Miroiu, Cu mintea mea de femeie, Colecţia “Cartea de memorii”;
  • Medeea Iancu, Delacroix este tabu: suita românească, Colecţia “Cartea de poezie”;
  • Gellu Dorian, Calea de urmat, Colecţia “Cartea de poezie”;
  • Marian Ilea, Grăsane făcând baie cu uşile larg deschise, Colecţia “Cartea de proză”;
  • Petre Barbu, Căţărarea la cer, Colecţia “Cartea de proză”;
  • Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Colecţia “Cărţi fundamentale”.

Reînființată în 1970, după mai mult de două decenii de întrerupere, ca editură a Uniunii Scriitorilor din România, sub direcția lui Marin Preda, Cartea românească începe, iată, în 2017, o nouă viață, sub direcția lui Călin Vlasie și în administrarea Editurii Paralela 45. Este una din cele mai vechi edituri din țara noastră. Și totodată cea mai apreciată casă a cărții românești, după cum o arată, de altfel, numele. I-a publicat de-a lungul timpului pe toți marii scriitori români din secolul XX. Nicio altă editură nu se poate lăuda cu palmaresul ei. La început de viață nouă, îi urăm succes în promovarea operelor de valoare din repertoriul național.”
Nicolae Manolescu,
Președintele Uniunii Scriitorilor din România

Vreau să administrez o editură a scriitorilor puternică, autonomă ca structură, care să respecte linia editorială inițiată de Marin Preda în 1970, de a publica cu precădere scriitorii români consacrați și debutanți, la care se va adăuga dezideratul inițial împărtășit de fondatorii editurii, acela de a tipări cărți ieftine cu conținut literar și științific, ale autorilor români și străini, cărți care să contribuie atât la propagarea culturii, cât și la stimularea lecturii în rândul tinerilor.
<Cultură prin continuitate!> – acesta este sloganul Editurii Cartea Românească de la 1 ianuarie 2017
.”
Călin Vlasie,
Director Editura Paralela 45 și Editura Cartea Românească

Concert de Ziua Culturii Nationale la Filarmonica „George Enescu”/ Ateneul Roman

Concertul susţinut vineri seară, pe 13 ianuarie, de Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu“ şi dirijat de Iosif Ion Prunner, la Ateneul Român, de la ora 19.00, e dedicat Zilei Culturii Naţionale.
Programul se va deschide cu Rapsodia română nr. 2 de George Enescu.
Dirijorul concertului de la Ateneul Român, dedicat Zilei Culturii Naţionale, de pe 13 ianuarie, de la ora 19.00, va fi maestrul Iosif Ion Prunner.
În program vor mai fi lucrări de compozitorii Wolfgang Amadeus Mozart (Concertul nr. 22 pentru pian şi orchestră, în mi bemol major, KV 482) şi Franz Liszt (Simfonia Dante).
Solişti vor fi pianistul Tamas Vesmas şi soprana Laura Chera.

Program:

Vineri, 13 Ianuarie 2017, 19:00 în Sala mare

Concert dedicat Zilei Culturii Naţionale

Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu”

Dirijor : IOSIF ION PRUNNER
Solist : TAMAS VESMAS

Program:

  • George Enescu – Rapsodia română în re major, op. 11 nr. 2
  • Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul nr. 22 pentru pian și orchestră, în mi bemol major, KV 482
  • Franz Liszt – Simfonia Dante

Biletele se pot procura de la Casa de Bilete a Ateneului Român.
Program: Luni – Vineri 12:00 – 19:00
Telefon: 021.315.68.75

Pentru rezervari accesati site-ul www.fge.org.ro.

Biroul de presă
[email protected]