Pornind de la metafora Chalmyriei Rosa, am scris mai demult în Literatura de Azi despre feerie și vegetal. Cine este această Chalmyria? Unul dintre personajele romanului „primăverii”, din tetralogia AnoTimpurilor, Numele ei era Uitare… Dacă urmărim detaliile plantei surprinse pe diapozitiv de Henry Fox Talbot, un adevărat magician al imaginii, realizăm că vegetalul are, prin broderia diafană a nervurilor și prin ramificații, o înrudire cu narativul; structura vegetalului spune întotdeauna o poveste. În Numele ei era Uitare am surprins feericul, din care însă nu lipsesc nervurile otrăvite ale istoriei ce invadează viața personajelor condamnându-le la moarte, așa cum Chalmyria Rosa încolăcește plantele fragede, sugrumându-le. Christian Crăciun descifrează în eseul său intitulat sugestiv chiar cu o frază din roman „Cu Lete pe umăr, în loc de aripă”, semnificația Chalmyriei drept „o engramă a timpurilor noi”. Dacă la capătul feericului, Doamnanela aude șoaptele mătăsii în suava poveste de dragoste cu Hagop, fiul negustorului armean Mardichian din Bucureștiul interbelic, la celălalt capăt, care se descompune lent în apele fetide ale comunismului, Nela cade ea însăși victimă plantei otrăvite. Chalmyria Rosa este, ca în imaginile lui Henry Fox Talbot, un negativ al istoriei negative, al „timpurilor noi” condamnate să asiste neputincioase la nașterea „omului nou”, a insului „recent” care, imaginându-și că poate câștiga facil lupta cu timpul, plătește prețul (mult prea) scump al propriei dez-rădăcinări.
*
„-Şi acum, îi spuse Dan, Făt-frumos trece, fără să ştie, pe lumea cealaltă. Vezi?
…Lete suspină şi închise ochii. Îşi amintea. Vedea. Doamnanela urcase scara ca o felină leneşă. Cunoştea treptele spre mansardă cu ochii închişi. Erau vechi şi miroseau a motorină şi a clor. Partea de jos a peretelui fusese vopsită în verde închis iar partea de sus era proaspăt văruită. Dacă puneai degetul arătător pe dunga roşie care despărţea cele două jumătăţi puteai să ţii o linie continuă, neîntreruptă, doar cu câteva mici volute, acolo unde nu ajunsese vopseaua; semăna întocmai cu viaţa ei, a Nelei, previzibilă de la un capăt la altul, liniară, care avea la un moment dat să se întrerupă, atunci când vopseaua roşie s-ar fi terminat și inima ar fi încetat să-i mai bată… Ajunse în capul scărilor şi descuie. Balamalele vechi se lăsaseră şi abia putu să împingă uşa. Uneori îşi spunea că era inutil să-şi ia atâtea precauţii, oricum nu ar fi avut nimeni ce să-i fure. Ar fi lăsat descuiat dacă nu ar fi colcăit peste tot şoarecii. Pusese grămăjoare cu otravă pe la colţuri, dar degeaba, rozătoarele se infiltrau prin zidăria de paiantă şi scotoceau prin măruntaiele pereţilor, dându-i senzaţia, mai ales noaptea, că aveau să năvălească peste ea, că întreg trupul avea să-i fie prins sub o avalanşă de pământ şi resturi de scânduri măcinate. Camera era mică şi joasă, de forma unei alveole alungite în care abia putuse să intre patul şi o chiuvetă cu oglinda ciobită. Un lighean, o periuţă, o sforicică cu câteva cârlige pentru rufe, o helancă cu mânecile întinse pusă la uscat, de parcă ar fi fost o pasăre împăiată. Dulapul era mai degrabă o improvizaţie de rafturi acoperite cu ziare. Avea la capul patului o mică noptieră, de fapt singurul mobilier autentic din toată camera. Era din lemn adevărat, cu mici înflorituri pe margini, lăcuit cu negru. Acolo Doamnanela îşi ţinea lucrurile de preţ, deşi nu socotea neapărat că ar fi deținut aşa ceva. Câteva cărţi poştale legate cu sfoară, un ceas de mână pe care nu-l purta pentru că se defectase şi ceasornicarul îi spusese că nu mai are ce să-i facă, trebuia să-şi ia altul, un carneţel şi un pix în care mai scria câte ceva, înainte de culcare. Cam asta era tot. Şi o pereche de ochelari pe care îi purta doar când citea. Pe noptieră cartea rămăsese deschisă. Demonii. Citise câteva pagini de cu seară apoi adormise, cu senzaţia acelui lucru care se furişa pe nesimţite şi izbucnea în suflet, ceva asemănător cu pornirea care o făcuse să-l plesnească pe Bebe nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru simplul fapt că exista, că respira, că viaţa lui măruntă şi inutilă o ţinea acolo, prizonieră între zidurile orfelinatului. (…)
Nela descuie uşa fostului laborator de pesticide. Priveliştea care i se oferea din prag o luă prin surprindere. Lucrurile nu arătau deloc aşa cum îşi imaginase, privite din afară. E adevărat că dinspre zidurile exterioare nu vedeai în partea nordică a clădirii decât câteva ferestruici. Odată înăuntru, perspectiva se schimba în întregime. Mai întâi, era înălţimea încăperii din care lipseau pereţii despărţitori. Tavanul înalt lăsa grinzile acoperişului descoperite, ca într-un hambar. Prin ferestrele cocoţate sus, chiar pe partea cu soarele, cerul albastru şi lumina gălbuie, încă necoaptă, se revărsa în frânghii răsucite, oblice, pe mesele lungi, acoperite cu tot felul de vase de sticlă şi eprubete prăfuite. Pereţii erau văruiţi şi tencuiala nu căzuse ca în partea cealaltă, dimpotrivă, aerul era aici uscat şi Doamnanela îşi duse instinctiv mâna la gât. Uscat şi sufocant, ca şi cum ar fi deschis capacul unei conserve închise ermetic. Părea că timpul nu mai lucrase demult în laborator, chiar şi pânzele de păianjen rămăseseră pe jumătate neterminate, exact ca în acel august 1959 când încăperea fusese sigilată şi abandonată din ordinul direcţiunii. Acum, printr-o întâmplare, camera-conservă de la mansardă fusese redeschisă. Pereţii erau acoperiţi cu tot felul de planşe şi Bebe fu cât pe-aci să chiuie de bucurie, pentru că erau colorate, dar Lete îi înfundă entuziasmul imprudent la loc pe gât, cu podul palmei, şi îl trase în spatele dulapului ticsit cu mulaje din plastic. Doamnanela părea foarte impresionată, cel puţin din câte puteau deduce însoţitorii ei nevăzuţi. Lete şi Bebe priveau fascinaţi mulajele şi toată dezordinea aceea colorată. Aveau forme care mai de care, cu etichete pe care li se scriseseră numele şi povestea, dar pe care nu le puteau descifra. Oricum, nu avea nici o importanţă. Erau exploratori şi tocmai găsiseră o lume nouă. A lor şi numai a lor. Îşi jurară unul altuia tăcere, ca doi gândăcei prinşi în lumina de ambră coaptă care inunda acum toată podeaua, prelingându-se până în cele mai ascunse colţuri, ca un lichid gălbui şi moale, acolo, foarte aproape de vârfurile ghetelor lor. Teama de a nu fi descoperiţi le colorase obrajii, dar nu aveau de ce să se teamă, pentru că Doamnanela era la rândul ei absorbită de neaşteptata descoperire. Sub şirul ferestrelor înalte erau două mese ancorate în zid, vase de sticlă cu gâturi lungi, care se umflau şi se încolăceau într-un balet mut şi imobil. Unele dintre ele îşi deschideau gurile în ţevile subţiri, roşii sau albastre, întinse orizontal de-a lungul peretelui. Erau şi robinete subţiri, nichelate care, odată învârtite, cine ştie ce ar fi putut să declanșeze, aşa că Doamnanela îşi trase temătoare mâna. În colţ fusese amenajat un fişier cu cărţi şi planşe îngrămădite de-a valma. Părea că o furtună se iscase în interior şi totul rămăsese imobilizat în acea clipă a spulberării obiectelor, ca şi cum ar fi fost imortalizate pe o placă fotografică veche. Deschise vitrina şi planşele se risipiră pe podea. Nela le contemplă în tăcere, cu bucuria timidă a haosului pe care-l provocase în locul secret pe care îndrăznise să-l profaneze. Un catalog de format mare, cu coperţile învelite în pânză, îi atrăsese atenţia. Conţinea o sumedenie de planşe şi fotografii înfăţişând tot felul de paraziţi, de cotropitori ai recoltelor. Nela ridică catalogul masiv şi îl sprijini de pervaz, ca să vadă fotografiile la lumină. Să fi fost, parcă, un ţesut verde, un perete de celule de clorofilă ca bobiţele de smarald, mai închise sau mai deschise, într-o geometrie perfectă. Pe pagina alăturată fusese fotografiat un antebraţ, cu palma mâinii întoarsă în sus. Pielea palidă, aproape străvezie, era împânzită de vinişoare subţiri care alergau, se contopeau şi se despărţeau iarăşi într-un labirint perfect, în care te-ai fi putut pierde cu uşurinţă. Acolo, aproape de încheietură, pielea devenea roşie, ca un soare ars de vânt, şi o masă de lichid gălbui crease o alveolă cu margini neregulate. Aceea, citi explicaţia de sub ilustraţie, era un strat de piele contaminat cu Chalmyria Rosa.
…Chalmyria avea un nume frumos şi o structură firavă, rozalie, în formă de spic. Se pare că lua întocmai forma plantei pe care se pregătea să o paraziteze, mai ales în timpul dimineţii, în condiţii de ceaţă uşoară. Atunci, după ploaie, Chalmyria Rosa se trezea şi intra cu sutele ei de picioruşe microscopice în fibra spicelor coapte, hrănindu-se cu seva lor. Chalmyria călătorea neobosită de la o plantă la alta, de la un anotimp la altul, neputând fi distrusă decât prin foc. Se pare că această misterioasă Chalmyria producea şi un soi de mutaţii, provocând o reacţie alergică a pielii, destul de puternică încât să provoace moartea unui om. O moarte roz şi neaşteptată. Cel puţin aşa arăta antebraţul fotografiat în catalog, expus cu palma deschisă, cu degetele rigide şi vinete. Doamnanela îşi acoperi gura cu palma, ca pentru a-şi înăbuşi un ţipăt de groază. Poate că şi din cauza asta laboratorul fusese sigilat, din cauza morţii rozalii. Îşi privi pielea antebraţului, albă şi poroasă. Acolo, în jurul încheieturii, era locul preferat al Chalmyriei care începea prin a topi cu un acid fin primul strat de celule moarte al pielii după care îşi croia drum spre sânge, inhibând circulaţia. Din acel moment reacţia organismului la infecţia letală era doar o chestiune de ore. Să zicem de dimineaţă până seara. O zi în care nimic nu îţi dă de bănuit, în mod special. O zi în care te trezeşti, îți faci tura de dimineaţă, apoi speli holul cu clor şi te aşezi o clipă în pat ca să te odihneşti. Chalmyria Rosa avea pesemne o înţelegere secretă cu timpul, adică şi-l supunea ca pe un iubit docil. Ea singură hotăra când era momentul ca alveolele rozalii să se spargă, eliberând otrava în sânge. Tot ce îi rămânea timpului era să însoţească inima obosită ale cărei bătăi se opreau la un moment dat, ca un ceasornic programat. Doamnanela se şterse pe mâini cu o cută a rochiei şi închise enciclopedia. Poate că nu era un loc atât de fermecător pe cât i se păruse la început. Închise uşa laboratorului în urma ei şi coborî la etajul patru. Acum privea cu alţi ochi până şi asparagusul care se lungea, palid şi firav, de-a lungul tavanului. Nici măcar el nu mai era de încredere, chiar şi acolo, în frumuseţea lui pur decorativă se putea încuiba acel parazit roz care sfârşea prin a devora încet locul pe care se fixa. Deschise uşa salonului patru şi făcu verificările de rigoare. Lete şi Bebe erau adormiţi în pătuţurile lor.
– …Cu cât se apropia de casă, cu atât îmbătrânea, şi părul îi albea, fără ca Făt-Frumos să-şi fi dat seama…
…În noaptea aceea Doamnanela rămase trează multă vreme, deşi ciorile făceau un tărăboi cumplit, agitate de ninsoarea care bântuia pe undeva pe la marginea cerului. Stătea în pat nemişcată, gândindu-se la pielea ei, acea portiţă atât de fragilă care se interpunea între ea şi lume. Pielea cu mai multe straturi de celule, cel mort de deasupra care proteja celulele vii de dedesubt. Ce ciudat, se gândi, ca tocmai celulele vii să fie undeva pe dedesubt, şi tocmai contactul lor cu viaţa, cel mai puternic dintre toate, să fie mijlocit de un strat de celule moarte. Era lucru dovedit, Chalmyria Rosa pătrundea prin celulele moarte tocmai ca să ajungă la cele vii, adică exact acolo unde dorea. Dacă viaţa ar fi fost la fel de insistentă ca bacilul acela toxic, îşi spuse, poate că existenţa ei ar fi fost cu totul alta. Dar viaţa nu insistase să ajungă la ea şi Doamnanela rămăsese la rândul ei deoparte, trăise tot timpul cu spaima infecţiilor cutanate, care puteau fi mortale. Ca şi viaţa. Avusese de timpuriu convingerea că viaţa era un fel de Chalmyria Rosa, dar nu fusese în stare să-i dea un chip, nu avea imaginaţie pentru astfel de lucruri. Planşa colorată din catalog îi dăduse de gândit, viaţa pe o pagină şi moartea pe cealaltă, care acum stăteau suprapuse una peste alta, între aceleaşi coperţi învelite în pânză.
–Iar moartea îi trase o palmă zdravănă lui Făt-Frumos care se prăbuşi, vechi de zile, pe podele….
Se pare că aşa se întâmplase, în ianuarie 1990, când Lete se întorsese în casa de la marginea lacului Plumbuita. Locul părea dezafectat, nu mai găsise pe nimeni. Draperiile fuseseră trase, ca înaintea unei plecări. Holurile mai miroseau încă a motorină şi a clor. Urcase la etaj, apoi pe scăriţa îngustă care ducea spre camera secretă de la mansardă. Uşa era întredeschisă şi nu apucase să vadă decât un braţ întors, cu podul palmei în sus, cu degetele vinete şi cu pielea de la încheietură acoperită cu blastule rozalii. Ochii alungiţi spre tâmple ai Doamneinela nu mai mişcau; probabil că visau, deschişi ca ai lui Bebe, într-o lume străină.
-Lete, dormi, o întrebă Dan, scuturând-o uşor de umeri. Haide, s-a terminat povestea. Lete îl strânse de braţ, făcându-i semn că mai vrea, că povestea trebuia să continue. Da, povestea trebuia să meargă mai departe pentru ca ea să-şi poată aminti, dar era prea târziu… Diafilmul se terminase. Vraja fusese ruptă de lumina chioară a becului din sufragerie.”
(fragment din romanul Numele ei era Uitare, EIKON, ed. aII-a, 2016)
