Andreea Nanu

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

The Trojan Women directed by Andrei Şerban, celebrating the centennial of La MaMa Theatre in New York

„The Word is written in order to be lived the very moment it is being uttered, in direct relation with the sound, with an infinity of states and moments, just like Music does. The Word exists by itself. It comes from somewhere, it lives and then it disappears. 
We feel its vibration. And we hold on to it. We can make it vibrate within us. ”
(Andrei Şerban) 

The Trojan Women, the groundbreaking theatrical performance of director Andrei Şerban who revolutionized the American Theater in the 1970’s, reopens this December at LaMama Theater in New York, marking the centennial of its founding figure, the celebrated Ellen Stewart. This Great Lady of the Theater, whose generosity and vision have inspired generations of artists, gathered everyone under her wings and offered actors and directors from all over the world of theater an unconventional framework to “live” and to “perform” at the highest standards of freedom and professionalism. The Trojan Women now belong to the personal history of LaMaMa as well as to the great history of Theater, inspiring generations of creators, opening the public’s taste for Theater as catharsis, as a privileged path to self-knowledge and as an original means of investigating reality. In the West, The Trojan Women represent a chapter by themselves, travelling around the globe, gathering artists and creative energies with a wide variety of cultural, religious and ethnical backgrounds. These days in New York, The Trojan Women Project Festival reunites artists from the original production as well as artists from Cambodia, Kosovo and Guatemala, a proof that The Trojan Women are also a way of enjoying diversity, bringing together different people, their stories and the rich experiences that inspired them. 

At the beginning of the 90’s, Trojan Women were a landmark in national theatre. The show directed by Andrei Şerban, at that time Director of the National Theatre in Bucharest, represented a groundbreaking event in an ambitious project whose purpose was to renew the Romanian Theater, freed at last after the fall of Communism from the burden of ideology and old mentalities. Despite their tremendous success at that time, the Trojan Women only came back on stage in 2012 at the National Opera in Iasi, in a new staging featuring Elisabeth’s Swados original music. Thus, Trojan Women are more than just a theatrical performance; inspired by Euripides, Trojan Women are a living story, a tapestry weaving in its threads all those who are willing to participate in Theatre as a direct form of artistic communion, a purifying experience, a personal attachment to the immemorial cultural and psychological strata which define our shared humanity.    

Nowadays we cannot be sure what the Greeks understood by Theater, how their plays were interpreted. A few years back, while visiting the ancient Amphitheater at Epidaurus, I became aware of the fact that Theater was part of a complex dedicated to God Asclepius, the healer. Thus, Theater was inseparable from the purifying rituals; it represented a direct participation to a collective experience meant to restore the balance of body and soul, to heal the human person in order to give it back to its community, as part of a living organism.  This conception seems to contradict contemporary individualism, as well as the alienation of the self, fragmented and lost in the global city. Still, Trojan Women show us how Theater can become an extraordinary time travelling vehicle, which allows us to unchain locked energies within ancient texts, in order to recuperate founding spiritual experiences and make them our own, in today’s world.   

The Trojan Women come from an archaic world of rituals and sacred energies; they speak to us in an ancient language that resonates deep within ourselves, emanating from the elements of nature, from the mysterious symbols unraveled by the director’s labor who, as a fine archeologist, leads us to the complex strata hidden underneath. Trojan Women have the coherent construction, the precise technical execution, the dramatic force of a ritual. We enter their world as crossing the threshold of a sanctuary. Just as we are being reminded, by all theologies, that we all have a universal priesthood. Andrei Şerban has brought to life a liturgical Theater.  Trojan Women take hold of us, an overwhelming presence both auditory and visual; an outburst of freedom constructed on rigor, discipline and intensity. Even before the performance begins, spectators enter the backstage, a space delimitated from the main stage, suggesting we have to integrate into an inner world, quite different from the outside realm. Some will try to understand, others will make an effort to participate. Certainly, the ritual is a living reality, where nothings grows old nor out of fashion. Perhaps everything started with Peter Brook’s advice to young Andrei Şerban to stage a play in a forgotten language; indeed, director Andrei Şerban has uncovered a universal language, an Esperanto of sacred theater. The language of The Trojan Women functions as a liturgical language that is not reduced to words but includes incantation and the presence of sacred objects, torches, flames, totems. The entire choreography between the master of sacred ceremonies and the believers – meaning us, the spectators, is composed of assumed theatrical gestures, which invoke and provoke our participation. Every soloist, from Hecuba, Andromache, Achilles, becomes, as a certain moment, the Great Priest celebrating the Mystery of Theater.  

Decades after their miraculous birth on stage, it is necessary to ask ourselves how the contemporary individual perceives the world of the Trojan Women; this modern man, the “Magritte serial individual” for whom Ritual is mere a set of ancient regulations, not an existential landmark. However, here lies the provocation of director Andrei Şerban and his unique vision of the world behind the curtain. The originality of The Trojan Women comes from the fact that they dissipate the modern, romantic aura of ancient myths, without tearing apart their core essence. We can always have a cultural experience of ancients Myths, enriched but also devitalized by an excess of added information. But there is another way towards Myths, based on decanting, on carefully separating the different strata obscuring them – to touch the depths of the human soul, to listen to its reverberations. The Trojan Women follow this second path, of kenosis. Answers concerning human nature are to be found by participating into something mysterious, transmitted to us beyond words. We need Theater as Happening, that is a moto dear to Andrei Şerban, familiar to those who have worked with him, of have been trained by him, at the Columbia University or on stage. How can we participate in the dimension of the Sacred, without an intelligent emotion? How does emotion become intelligent? By practical experience, by sharing rituals leading to the mystery of all in one. This search continuously renewed by Andrei Şerban in different stagings of The Trojan Women, resonate with the questions asked by Peter Brook, taken one step forward: „What is the relation between verbal and nonverbal theater? What happens when the sound and gesture become word? What is the role of the word within the theatrical expression? Is it vibration? Is it a concept? Is it music? Is there within the structure of the sound a forgotten language?”

What is the meaning of compassion, love, beauty, sacrifice, oppression, exile? Each of these fundamental human experiences have been altered by our romantic transcriptions. The Trojan Women bring forth a different perspective, allowing us to reposition ourselves with regard to these experiences, in order to understand them, to escape indifference, fear. Thus, to what extent can Greek Tragedy become an experience of Emotion, not just Intellect? How do we rediscover the human Person, the personal dimension of the other? Hecuba, with her royal tiara and her impressive voice seems to be the prototype of Greek women, proud and fearless, profoundly mysterious in their feminity. They know exactly who they are which part they fulfill in their community. They live according to rituals, communicate in a language that uses imprecations and symbolic gestures; they are fantastic storytellers, unravelling their mythology as they weave the canvases of the ships taking them far away into exile.  Everything is word and meaningful gesture, ancient traditionpassed along generations. Although powerful and vocal, these Women of Troy possess the art of whispering. Just as women in old rural communities would whisper prayers into their children ears, in order to chase evil and tame the spirits. However, there is a nuance, made evident by Andrei Şerban: the world of the Trojan Women is not Ranevskaia’s Cherry Orchard, revisited with novelistic melancholy; this is a living world addressing contemporary dilemmas; a world which continues to be, here and now. The Trojan Women give us the strength to live in the present.   

In a world of conquering men, how powerful the Trojan Women are… even in captivity! Because they represent something together, their strength emanating from the collective whole they give a soul to. Their unity is not monolithic, ideological, but a living, breathing chain of Being, based on the continuity among generations, fed by sacrifice and creative energies. Their hieratical gestures, the costumes with their simple and sober poetry remind me of the heights of the Acropolis, lightened by the sun. As the Women mount the wooden scaffolds, we feel their fear but also their determination. Together they create a realistic human landscape, endowed with exuberance, vitality, sensuality. Far from making us feel sorry for the frailty of faith, their courage is mobilizing. Andromache washes her son’s body, preparing him for death, like in a “pagan” baptism, a water anointment. The collective weeping unites their bodies into a general overflowing, an organic expression of solidarity, beyond reason and language, down to mother Eve. The rape of Helen is an act of divine justice. The women extract a rotten organ from their collective body, as an act of redemption. Sequences like the “dance of the rope” tying down and humiliating Cassandra, or the “rape dance ritual”, made me think that, besides the current aesthetics, there is a paradoxical esthetic of Cruelty. For the Ancient Greeks, as in traditional, archaic communities, cruelty had its regulatory role, in order to purify and restore a human balance as through “the sword and the fire”. The “Ghost” of Achilles reminded me of the traditional dance of the Masks on New Year’s Eve. Another memorable scene is the one in which the Vestal stabs herself, sliding down the scaffolding – a modern counterpoint.  In the 1974 staging, there was a weaving woman, a magical Clotho whispering with her spinning in the language of entrails and mysteries. The incipit of the performance, in the back-stages, deep down into the layers of our collective subconscient transforms the scenography into an initiatic path. The road to Troy is the path to Myth. A universe inside which we are called to function as a whole; in order to survive, one must learn to find its proper place and to belong. Afterwards, the passage across the stage down into the theater hall is a salutary anchorage into the present.  The theatrical convention and the ritual communicate naturally; passages are exempt of asperities, there is no fracture between worlds. Everything flows and grows, as the dough of a dream; a lucid dream as a premonition, a prophetic trance of Cassandra. The Trojan Womenhave the coherence and the unity of a fairytale, a parable for modern times. Each fragment becomes a concentrated human experience among which, perhaps the most poignant one remains that of exile. No theater has ever created an image so beautiful as the one of the Trojan Women giving a body with their own bodies to the sailing ship. To the waves. To Silence.      

It would be interesting to discover how Greek Tragedy dialogues with the American spirit of today. The newly imagined Trojan Women of director Andrei Şerban will most surely provide a fresh answer. However, I believe that regardless of times, Americans will have, perhaps even more that the Europeans, a strong reaction to The Trojan Women, a special empathy to their world of sacred rituals. Maybe in America, where people still arrive from all over the world, the need for roots will always grow, if not greater than before. We are less and less free. And all the more lonelier. Only the anchorage into the Sacred can fully free us, achieving unity with the others as well as within ourselves. Although apparently rough, perhaps sometimes cruel, The Trojan Women is an outstanding performance of Living Theater, filled with Poetry and Beauty. Like the silk canvas my grandmother Anica would weave, as the threads of light and time traversed it, without ever making it loose its vivid colors. The Women of Troy fight to the death with their destiny, just like Jacob fought with the Angel of God. If Euripides gave the Trojan Women a name, Andrei Şerban gave them a Soul.  

Troienele, 1974

Troienele (TNB, 1990)

Troienele, Opera din Iaşi, 2012

Troienele, Opera din Iaşi, 2012

Ellen Stewart, founder of LaMama Theatre in New York and director Andrei Şerban

 

The Romanian version can be accessed here: https://revista22.ro/cultura/troienele-lui-andrei-serban-la-centenarul-teatrului-lamama-din-new-york

Călătorie în Italia (I)

Călătorie în Italia. Sub semnul lui Goethe vă voi împărtăși câteva impresii despre Roma; Roma reală și cea imaginată, unde mi-am petrecut vacanța de vară. Am regăsit Cetatea după o absență de câțiva ani, timp în care am scris romanul Insula Melc. Povestea lui, turnată în forma unei cochilii baroce, a „prins” pe tărâmul propice al estetizării la care Roma predispune din plin. Firește, aceasta e numai una dintre posibilele chei de lectură ale Romei. Și ca să nu spuneți că sunt excesiv de estetizantă, am remarcat de data aceasta și fisuri, asperități care te zdruncină – uneori violent – din plăcerea pură a contemplației. De exemplu, o întâmplare banală la metrou. O hoață de buzunare, de etnie romă (poate nu e politically correct dar, din păcate, e adevărat), prinsă cu mâna în buzunarul unui… indian. Hoața strigă hoții, la propriu, asmuțind opinia publică – pe noi, călătorii – împotriva victimei căreia, printr-un pervers joc al prejudecăților, nimeni nu-i dădea crezare. Ba, chiar voiam să ajutăm sărmana copilă… Poliția a sosit, tardiv, nu a mai prins hoțul dar…l-a reabilitat pe indian, adeverindu-i spusele. Cazul era notoriu, se pare. Ne aruncă un „tigani romeni” și pleacă. Instinctiv, toți ne pipăim buzunarele, ne strângem bagajele la piept. Aud de lângă mine: „Haidi măi Giani câ ti sun io…Nu mai vorbi românește!”

Am regăsit, așadar, o Romă pestriță, un mozaic uman. Asiatici, indieni, africani. A propos, cea mai gustoasă pizza o găsiți în restaurantul unei familii de chinezi, pe Via Merulana, peste drum de Santa Maria Maggiore! Dacă vă treziți răpuși de sete prin Campo dei Fiori, africanii vă văr veni imediat în ajutor cu un refren răcoros, în sticle proaspăt scoase de la gheață: coolwater, coolwater!… Dacă te rătăcești sau nu știi cum să compostezi biletul, un pakistanez – purtând în piept o insignă cu însemnul „Extra Ecclesiam nulla salus (În afara Bisericii nu există mântuire)”, poate varianta italiană a lui „Privește cerul” – îți vine în ajutor. Firește că am întâlnit și… italieni. Italianul care se ridică de pe scaun în autobuz ca să-ți cedeze locul; italianca elegantă care ajută o soră catolică să-și ducă bagajul și îi aranjează voalul – fără să-i strige din urmă „băi Pomohaci!” – așa cum mi se întâmplă mie și soțului meu în capitala țării, București…

Contraste așadar, între Roma reală și Roma imaginată, la adăpostul decantărilor succesive, necesare, inevitabile. O spun cu o urmă de regret amestecat cu teamă, fiindcă ceea ce rămâne din prezent este, adesea, doar intensitatea unei emoții… O emoție estetică menită, așa cum spunea Goethe, să ajute spiritul să se purifice. Poate că am refăcut o parte din călătoria personajelor mele din Insula Melc. Da, Anna și Maxim Tauber m-au însoțit în peregrinările sub soarele torid, prin Fori Imperiali, de-a lungul străduțelor întortocheate din Trastevere, chiar și în catacombele romane, unde o binevenită adiere răcoroasă te face să te simți pentru o clipă învingător în lupta cu căldura sufocantă de afară, cu lumina puternică ce sfidează piatra, făcând să pară imponderabilă până și cea mai obstinată materie: timpul. Timpul și tempoul lui Ottorino Respighi, în „Pini di Roma”, poem simfonic pe care l-am ascultat plimbându-mă pe sub bolțile generoase ale pinilor în grădinile Borghese. Compozitorul Andre Durand avea să-l descopere pe Respighi odată cu jurnalul de călătorie în Italia al lui Goethe. Îl voi lăsa să vă povestească în locul meu.

foto: din arhiva personală

„– Profesore Tauber, sunteți pentru prima oară la Roma?

– Da.

– O primă impresie?

– Întoarcerea în timp, așa cum vă spuneam, la acele experiențe ale începutului care ne configurează lumea interioară.

– Cum vă explicați forța trecutului asupra vieților noastre, cu toate că trăim în secolul vitezei și, ar spune mulți chiar dacă n-o recunosc, într-un timp al abundenței care ne dizolvă în loc să ne îmbogățească?

– Cred că-l voi lăsa pe Durand să ne vorbească. Pentru că, deși sunt autorul și vocea lui Durand, mă prevalez de faptul că am stat cuminte, o iarnă întreagă, în cochilia gândurilor și a muzicii lui. Am scris ce am auzit, ce am reușit să înțeleg. Cred că pot să afirm, fără să exagerez, că trăia o stare de exuberanță când s-a întors la Roma. Dumneavoastră, fiind familiari cu toate compozițiile lui, mă puteți înțelege. Mi-l imaginam cum coboară din tren, în acordurile acelui fragment Sole romano, în lumina intensă a lui iulie. Își începea din nou viața, la o vârstă la care mulți se gândesc deja, cu nostalgie, la anii care nu se mai întorc: Roma e pur și simplu fermecătoare în lumina asta, în luna lui iulie de care turiștii se feresc, de teama căldurii sufocante. Dar pe mine tocmai asta mă atrage. Ca să savurezi Roma și să se simți în același timp suveran trebuie să ai de partea ta o putere mai mare decât aceea a timpului care a sfărâmat pietrele și a măcinat până la pulbere construcțiile mărețe ale vechiului imperiu. Da, întotdeauna am avut lumina de partea mea. Arșița nu mă deranjează câtuși de puțin. Sunt ca o cămilă în deșert, am vocație de beduin, păcat că nu am avut prilejul să-mi dovedesc asta niciodată. Cu puțină apă și capul bine acoperit sunt în stare să cutreier Fori Imperiali și străduțele de primprejur ceasuri la rând, din zori până la lăsarea întunericului. Mai poposesc la câte o cafenea, sau mă odihnesc pe o bancă la umbra chiparoșilor și a pinilor. Mă gândesc la plimbările de când eram copil, cu doica mea de neam german, atât de severă când era vorba de educația mea, de la care nu făcea nici un rabat, și totuși atât de drăgăstoasă, mai ales când se apropia de frumusețile naturii care-i umpleau sufletul de nostalgie. Îmi amintesc că veneam aici, pe malul Tibrului. Departe de zumzetul bulevardului, ne retrăgeam într-un colțișor în care intimitatea ne era adăpostită. Eu în soare, aruncând pietricele în apă, ea la umbră, citind. Era pe atunci pasionată, îmi amintesc bine, de jurnalul de călătorie în Italia al lui Goethe. Probabil acea lectură îi amintea de meleagurile natale, de Salzburgul pe care-l părăsise de la o vârstă atât de fragedă. Călătorise prin Europa, fusese guvernantă în familii bune, scrisorile care o recomandaseră casei noastre erau ireproșabile. Se atașase însă de Italia. Venirea la Roma, în casa Durand, fusese pentru ea o binecuvântare și a ținut să-mi amintească de darul pe care-l primise, datorită mie, până în ultima zi a vieții ei. Mi-a lăsat moștenire volumașul legat în piele cafenie cu însemnările lui Goethe, pe care-l purta mereu cu sine, mai ceva ca pe biblie. Găsise în acele descrieri o voce care se acorda perfect lumii ei lăuntrice, viselor celor mai intime. Dorința de regăsire, de limpezire a spiritului goethean căpătau o căldură aparte în decorul exuberant al Romei. Paradoxal, îmi spusese de multe ori cum Roma, un oraș al ruinelor, devine prin dialogul cu natura, mai ales cu lumina verii, un tărâm al tinereții veșnice… Au trecut zeci de ani de atunci. Fără să vreau, pașii m-au adus la locul în care Frau Edelweis mi-a făcut cunoștință cu Goethe. Port volumașul cu mine, în buzunarul hainei. Îl recitesc pentru a mia oară, în căutarea unui loc în care să mă stabilesc pentru a putea, în sfârșit, să mă dedic muzicii mele…Nu știu cum au trecut primele săptămâni. Camera mea de la Paisiello a devenit mai ceva ca un loc de pelerinaj. Prietenii vechi, și mai ales cei noi, rudele care au aflat de întoarcerea mea vin să mă vadă. Fug de toți și de toate. Invitații la bal, cu toate că nu a început sezonul dansului, dejunuri, vizite de curtoazie, cum să mă sustrag de la toate astea? Culmea, credeam că după grozăvia războiului, lumea se va retrage în cochilie, dacă nu mai sobră, cel puțin mai reținută. Dar de unde, pare că pacea regăsită amplifică exuberanța, dorul după luxul de odinioară. Și cel mai mare lux rămâne, firește, pierderea timpului. Un lux pe care eu, personal, nu mi-l permit. Asta e lucrul care mă înspăimântă cel mai mult. Mă bucur că soarele Romei mă obligă să umblu pe străzi camuflat, cu pălărie, ochelari și șalul alb care-mi acoperă umerii. Cu greu m-ar putea recunoaște cineva. Regăsesc Roma copilăriei mele. Da, până la urmă Roma e una singură, indiferent de timp, de epocile istorice care-i modelează chipul într-un fel aparte. Îmi regăsesc până și elanurile adolescenței, inocența cu care priveam atunci lumea. Am idei noi, inspirația mă înviorează, îmi dă speranțe că voi găsi ceea ce caut. Îmi notez impresiile în carnețelul cu portative, ah, fericită invenție!… ”

(Fragment din romanul Insula Melc, ed. a II-a, Eikon, 2016)

La frişcă!

…Încă un fragment din copilăria (mea) glorioasă. Scris ca și cum ar fi fost decupat cu grijă din foaia velină, casantă, a unei zile ca toate celelalte, scăldată în pura bucurie de a fi. Alt episod din lumea alcătuită din cuvinte al căror sens nu-l înțelegeam deplin. Unul dintre ele era „alimente”. Avea o sonoritate ambiguă dar plăcută datorită vocalelor repetate. Cuvântul „alimente” era utilizat în împrejurări în care mai apăreau și altele aparținând aceleiași misterioase familii lexicale: lipsă, cartelă, coadă… Alimentele erau „lipsă”, ca să le obții trebuia să ai „cartelă” și să stai la „coadă”… E coadă la Stăneață, striga triumfătoare maia de la Onești. Îmi imaginam o vulpe roșcată cu coada făcută covrig, asaltată de curioșii care cu noaptea în cap (și cu un scăunel pliant în sacoșă, ca tataia Nicolae) se îmbulzeau s-o întrezărească, fie și numai pentru câteva secunde!… La noi în sat, situația se repeta cu mici variațiuni. Îmi deveniseră familiare o serie de locuri pe care le frecventam cu regularitate și care, în harta mea mentală se adânciseră ca atunci când încercuiești cu pixul un anumit loc, până-l transformi într-o mică depresiune… Grădinița, biserica, dispensarul, brutăria, căminul cultural…și alimentara! Tocmai fiindcă era legată de mâncare, de hrană, un subiect neinteresant pentru mine pe vremea aceea, Alimentara nu mă atrăgea. Mi se părea plictisitor fiindcă la ușa magazinului se formau cozi lungi la care trebuia să stai în picioare cu ceasurile, până ajungeai cu bărbia în dreptul ferestruicii prin care ți se întindea – fără să mai fi întrebat! –  produsul unic… Dacă stăteai la coadă devenea de la sine înțeles că-l doreai!… Imaginația mea umplea de multe ori golurile, neajunsurile, absența ingredientelor care făceau ca un produs să fie realmente ceea ce scria pe etichetă… Aveam cinci ani și nu mai auzisem până atunci de frișcă! În ceasurile petrecute „la rând” am avut timp să-mi imaginez de toate. Așadar, putea fi orice: o jucărie nouă, o călătorie îndepărtată, rochia cu volane din muselină albă (reținusem culoarea!) a vecinei care tocmai se măritase… sau chiar evenimentul „săvinămamasămăia” pe care-l asociasem cu descrierea produsului rar „de care nu te mai saturi niciodată”. Mi s-a spus, în cele din urmă, că deși „se mănâncă”, nu era „mâncare” obișnuită… Vă relatez marea mea descoperire într-un fragment din Cartea cuvintelor chivot

sursa foto: bucurestiivechisinoi.ro

*

               „Eram lăsată la Anica în grijă până când avea „să vină mama să mă ia”. „Săvinămamasămăia” era un fenomen cosmic, de proporţii inimaginabile, pe care-l aşteptam în fiecare zi cu aceeaşi înfrigurată disperare cu care aşteptau cosmonauţii să fie recuperaţi de nava-mămă şi deşertul african să vină ploaia… şi „copiii din Kenya să bea degetarul zilnic cu lapte”.

Mama folosea această ultimă imagine pentru a-şi exprima culmea disperării atunci când eu nu mâncam; disperare pe care nu o înţelegeam fiindcă nu-mi plăcea laptele şi pentru că nu vedeam ce-ar putea fi rău în Kenya. Aşadar, mai erau câteva ceasuri bune până când avea să se întâmple „săvinămamasămăia”. Citeam într-o carte cu poze despre o plantă care mă fascina. Mai ales rădăcina răsfirată şi tot sistemul acela fragil şi complex de ramificații prin care circula apa, pentru că semăna mult cu felul în care comunicam eu cu mama.

Sună telefonul. Anica face o grimasă de parcă ar fi aflat că vin americanii! Era ceva mai mult: primiseră frişcă la alimentară, unde tovarășa vânzătoare era al doilea om în sat, după primar; uneori şi prima, în funcţie de starea de foamete a populaţiei. Cum era posibil? Frişca ţinea de domeniul imaginarului şi, întrucâtva, al plăcerilor interzise din lumea capitalistă – „lumea de dincolo” cum era numită în casă şi pe care o confundam cu „lumea cealaltă” de unde cei din poveşti se întorceau când voiau; dar se pare că „de dincolo”, din occident, nu te mai întorceai cu una cu două… Frişca a introdus o schimbare neaşteptată în rutina acelei zile liniştite de sfârşit de toamnă. Anica a luat o plasă croşetată, o sticlă cu gât lung şi pe mine. Eu eram fericită din două motive. Cu gândul la frişcă şi pentru că ajungeam mai aproape de „săvinămamasămăia”, alimentara fiind la jumătatea drumului dintre Anica şi şcoala satului.

Când am ajuns în faţă la Alimentară, coada era deja formată. Nici chip s-o iei pe de o parte. Era ca un animal hotărât, îndârjit, la pândă, gata să rupă gratiile cu lacăt mare pe care numai ea, vânzătoarea, putea să le deschidă. Acolo am văzut atunci, pentru prima dată, ceva tare frumos. O fetiţă blondă îmbrăcată cu o rochie lungă, mov, cu dantelă, care se ţinea de mama ei: „unde te împingi, nu vezi că stau cu copilul la coadă?” Copilul rodea la un fir de păpădie, aşa ireală în culorile cenuşii şi zdrenţuite ale mulțimii. Oamenii vorbesc, schimbă impresii. Şezătoare.

Vine vânzătoarea. Ajunge la colţ. Își face loc cu coatele prin mulțimea compactă. Deschide magazinul. Se încuie înăuntru şi lasă doar un gemuleţ liber în faţă, prin care se umpleau şi se distribuiau sticlele celor norocoși. Coada se pune în mişcare. Animalul prinde viaţă în timp ce babele fără dinţi şi copiii mucoși salivează cu gândul la frişcă, din care fie că mâncaseră la marile praznice fie că doar auziseră ca prin vis că e „ceva dulce”… Se face târziu (nu citeam ceasul dar interpretam fără greș semnele soarelui pe cer, cum mă învățase Anica). Vine mama. Vine şi tata. Stăm cu toţii la coadă. Deja, frişca îşi pierde din însemnătate. Nu mai este ceva vital pentru mine, având în vedere că „avenitmamasămăia.” Dar nu m-ar fi supărat să fie şi cu puţină frişcă deasupra… Oare mai stăm mult? Nu ştiu cum a reuşit Anica să mă învârtă ca pe un şurubel prin mulțime şi să mă întindă victorioasă spre tejghea, cu sticla în mână. Gestionara o ia, o umple şi mi-o dă înapoi. Totul se petrece cu viteza luminii. Oricum, marfa nu se examinează, nu se comentează. Se mănâncă doar.

Stupoare: în loc de frişcă este un lichid, cam ca laptele în care mai pui ceva apă ca să sporească. Strig: tanti, asta nu e frişcă. „Lasă că e foarte bunăăă”. Aud. Dar nu înţeleg. Oare lumea nu vede că nu e frişcă? De ce merge liniştită acasă ca şi cum ar fi? Fetiţa cu rochie mov a plecat demult, printre primii. Ei ce i-o fi pus în sticlă?… „Sunt adventişti”, aud lumea vorbind. Atunci, se explică… A fost doar un pic de frişcă la suprafaţă pe care a primit-o fetiţa cu rochie mov, ca o zână. Trebuie să fi fost frişcă. Pentru că ea era ca o zână. Şi pentru că zânele nu beau zer.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

„Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”

M-am întrebat dacă fragmentul care urmează are nevoie de introducere. Ezit, fiindcă, se știe, copilăria este grăitoare. Ea singură poate ieși din timp, strecurându-se ca un copil desculț prin iarbă, știe să fie atemporală fără să devină inactuală. Și cu toate astea…câteva gânduri de la cea care se privește acum în oglinda acestui portret alb-negru, prea modest în raport cu impresia puternică, viu colorată a momentului imortalizării… Uitasem s-o anunț pe mama că „ne pozează pentru panou”… panoul de onoare cu șoimii patriei, firește! Prin urmare, în mulțimea pestriță de șoimi zburdalnici, eu nu aveam uniforma corespunzătoare. Nici chip s-o cumperi, pentru asta trebuia să facem un drum anevoios la oraș…și nu aveam nici mașină, nu trecea nici o „ocazie”… După ce elita „sănătoasă” a șoimilor a fost imortalizată pentru următorul cincinal, s-a găsit o soluție și pentru mine. Mama a împrumutat bluza de la fata tovarășei de la Alimentara și basca de la fata milițianului. Pe mine mă interesa în mod special sarafanul, fiindcă era albastru. Nu l-am primit, nu mai era timp pentru mofturile mele estetice, istoria nu aștepta, fotograful transpira în soare. Nu mișca, vorba lui Sergiu Nicolaescu, și asta a fost tot!..

Autoarea, pe vremea șoimilor patriei…

…Încă un detaliu. În momentul fotografierii, ni se spunea să privim spre răsărit! Locul era rezervat unui personaj misterios care arăta în fiecare an la fel. Deși noi creșteam, treceam de la grupa mică la cea mare, anotimpurile lunecau unul după altul și țara se schimba și ea îndreptându-se spre un progres insesizabil, personajul din fotografie rămânea pe loc, suspendat, atemporal, misterios, pe jumătate ascuns, umbrit cu evlavie de firele unui asparagus bolnav. Îl vedeam întreg numai când floarea era coborâtă de pe soclu ca să fie udată…Da, încă de mici, ni se spune în ce direcție trebuie să privim. Se presupune că la un moment dat discernământul se autonomizează și suntem în stare să alegem singuri spre ce sau spre cine ne îndreptăm privirile… Și azi, după decenii de la pragul 1989, unii, poate chiar descendenți ai șoimilor, continuă să privească nostalgic spre misteriosul personaj. Despre cine e vorba? Descoperiți, în Cartea cuvintelor chivot.

*

               „Pentru că şederea mea la oraş se prelungise, Maia a hotărât că trebuie să merg şi eu cu Adrian, verișorul meu, la grădiniţă. Mai fusesem pentru puţină vreme la grădiniţa din sat, dar presimţeam că lucrurile aveau să fie cu totul altfel acum şi priveam cu destulă neîncredere planul faţă de care nu îmi dădusem întru totul acordul.

Mai întâi, la oraş lucrurile se desfăşurau după un program fix, un ritual care nu putea să varieze în funcţie de umorile personale. Orice abatere era drastic sancţionată, părinţii erau făcuţi de ruşine în faţa colectivităţii de minori şi orice încercare de a-ţi recâştiga reputaţia era zadarnică. Cu o zi înainte de înregimentare am mers cu Maia să testăm terenul şi educatoarea s-a arătat binevoitoare, zâmbindu-mi cu dintele ei de aur şi spunând că mă primeşte în grupa mijlocie, cu condiţia să mănânc toată mâncarea adusă la pachet. Maia a promis ea în locul meu că negreşit, aşa voi face, şi tocmeala s-a făcut ca să încep din ziua următoare.

Ne-am trezit dimineaţa devreme şi Maia m-a echipat cu ce aveam eu mai bun. Mi-a agăţat de umăr o gentuţă cumpărată de mama de la librărie dar care nu îmi plăcea pentru că era maro, cu un „V” roşcat ca singur ornament şi, după ce că mai era şi lunguiaţă, tot nu reuşea să acopere gâtul sticlei de „frucola” în care mi se pusese ceai. În incintă am făcut joncţiunea cu Adrian care era îmbrăcat cu hăinuţe mai colorate decât ale mele şi avea deja o reputaţie în acea grădiniţă în care educatoarea îi expusese cu alai lucrările de traforaj pe care le finisase cu Giginel, tatăl lui. Drept urmare, avea şi poză la panoul de onoare. Nu mai era nici un loc la panou, locurile se eliberau mai greu ca la academie în mica societate a nemuritorilor care râdeau, știrbi și cu părul zburlit.

Am traversat şi am ocolit restaurantul „Moldova”, în spatele căruia se ascundea grădiniţa, un cub imens de beton într-o incintă invadată de gălbenele. Holul de la intrare era deja plin de mame care se întreceau în amabilităţi cu educatoarea şi de copii care aşteptau să fie descălţaţi. Lângă sala de clasă fusese amenajată un soi de garderobă în care ne lăsam hainele şi încălţămintea, la rând, în ordinea sosirii. Cum toate încălţările noastre erau la fel, adică sandale albe de plastic, două fete au avut plăcerea de a le încurca ordinea pentru ca fiecare să ia la sfârşit ce mai apuca. Grupa mijlocie locuia la parter şi toţi copiii trăiau cu nădejdea că anul viitor, când vor trece la grupa mare, să apuce şi ei să urce la etaj pe scară de unde ar fi putut să fluture din mână cu condescendenţă la cei rămaşi jos. Adrian era la grupa mijlocie dar, fiind considerat avansat din multe puncte de vedere, i se permitea să urce la grupa de la etaj când avea chef să studieze vreo jucărie din cele mai „complicate”, de care aveau parte numai cei mari.

În clasă erau două şiruri de băncuţe acoperite cu jocuri diferite. Alegeai ce-ți plăcea sau, de cele mai multe ori, poposeai la masa unde erai primit. La masa cuburilor erau cei mici care nu înţelegeau nimic din ce li se întâmplă; cuburile erau ca nişte cărămizi moi de plastic și ne puteam lovi în cap cu ele fără să fim expuşi vreunui pericol. Masa următoare era destinată figurinelor care se legau unele de altele formând structuri prea abstracte pentru gustul meu, așa că am trecut mai departe; era un joc repetitiv care nu ducea la nici un rezultat, cel mai fericit părea să fie cel care consuma toate piesele şi nu mai lăsa nimic celorlalţi. Lângă perete fusese aşezată o masă plină cu beţişoare, unele periculos de ascuţite, dar cu capetele colorate. În mod ciudat, locul acela era cel mai populat şi m-am apropiat să văd care era motivul. Adrian convinsese pe toată lumea că masa era de fapt o navetă spaţială pe care noi, ca extratereştrii ce ne aflam, trebuia neapărat să facem experimente. Cum altfel am fi putut comunica cu celelalte specii? Prin urmare, am fost şi eu primită pentru că oricând era nevoie de voluntari. Deocamdată masa era ocupată de un trupuşor fusiform care se termina cu un cap ovoid, tuns chilug. Respectivul experiment se numea Dabija care mai avea o soră geamănă dar care nu mai încăpuse pe masă şi îşi aştepta rândul să fie împunsă cu beţişoare, ascunsă de un fir de asparagus. Alături, o altă fetiţă amesteca într-un ceainic roşu din plastic apă cu bucăţele de hârtie pe care i le dădea colegei să le înghită. Dabija a reuşit performanța să ingereze o foaie întreagă de dictando înmuiată în apă. Atinsese un record pe care nimeni nu mai îndrăznea să îl conteste.

„Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceaușescu!” Educatoarea lansase apelul către toate fiinţele dotate cu viaţă inteligentă din acea sală; cei mari şi antrenaţi începură să se conformeze îndată. Tovarășa ne încolona în patru rânduri cu faţa spre acelaşi loc, repetând ritmic îndemnul: „Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!” Eu nu vedeam pe nimeni şi nu înţelegeam ce urmează, când deodată educatoarea ne arată tuturor cu degetul tabloul conducătorului tronând pe peretele clasei, impunător şi măreţ printre jerbele de asparagus. Mai văzusem portretul şi la şcoală la mama, acelaşi în fiecare an. Personajul mai putea fi văzut şi seara la televizor, când ne întrerupea desenul animat cu „Miaunel şi Bălănel” pentru agenda externă a ţării. Acum toţi priveam ţintă tabloul. Simţeam că urmează ceva important. Educatoarea a lansat corul fredonând deschiderea din „Trei culori cunosc pe lume”. Majoritatea credea că „Treiculoricunoscpelume” înseamnă un singur cuvânt şi-l rosteau ca atare, drept pentru care nu înţelegeam grandoarea momentului şi nu puteam fi mişcaţi corespunzător de mesajul patriotic. Imnul era începutul oficial al zilei de joacă. Aşa cum mamele şi taţii noştri îşi făceau datoria în câmpul muncii, aşa şi noi eram datori să ne jucăm cu drag şi spor până când veneau ei să ne ia seara acasă.

Zis şi făcut. Educatoarea a adus o tablă în faţa clasei pe care a desenat o umbrelă şi picături de ploaie șiroind pe alături, îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru, cu grijă ca nu cumva picăturile de ploaie să atingă umbrela. Eu am zis că nu se poate să plouă şi să nu atingă umbrela, drept pentru care am desenat picături mari și strâmbe peste tot. La sfârşit educatoarea a examinat cu atenţie fiecare lucrare şi a ajuns la concluzia că eu fusesem singura care nu înţelesesem ce trebuia să fac, motiv pentru care opera mea nu a putut să candideze pentru panoul de expoziţie. În timp ce ceilalţi copii mă etichetaseră ca fiind un caz special, „de la ţară”, eu începusem să mă întreb dacă nu cumva ploaia are o traiectorie diferită la oraş putând să evite, în funcţie de umoarea momentului, anumite obiecte, sfidând gravitația și legile firescului…

Clopoțelul anunţă ora de masă. Toţi copiii se reped la cuier şi îşi iau gentuţele cu mâncare. Mie îmi pusese Maia un sendviş enorm pe care a trebuit să-l îndes cu înghiţituri de apă. Am dat o parte surorilor Dabija care au înfulecat recunoscătoare şi mi-au spus că de acum pot oricând să mă joc „de-a experimentul cu ele.” Lângă noi se aşezase Tanţa, care avea parte de un regim preferenţial pentru că, deşi venea mereu târziu la grădiniţă, mama ei era vânzătoare la Alimentara şi aducea de fiecare dată plase doldora educatoarei. În schimbul acelor plase strecurate gracil Tanţa primea, la ora de desen, creionul roz, unicul şi cel mai râvnit din dotare. Avea la discreție ciocolată învelită în staniol din care, la urmă, dăruia celor care îi intrau în graţii o bucăţică de poleială pe care o netezeau atent cu unghia. Avea şi gumă în formă de ţigarete şi pufarine. Toată mâncarea ei era colorată şi uşor de mestecat, de aceea termina mereu prima şi era lăudată de educatoare. Cum puteam noi concura cu așa ceva? Spre amiază, la încheierea zilei oficiale de joacă, educatoarea ne-a întors iar pe toţi „cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Doar că acum nu s-a mai cântat imnul ci s-a spus o poezie din care, oricum, nimeni nu a înţeles nimic. Copilul care o spusese era sâsâit, dar primise această cinste pentru că era ziua lui de naștere.

La plecare, Maia a întrebat-o pe educatoare cum m-am comportat dar se pare că aceasta nu a găsit nimic demn de semnalat, în afara faptului că eram „cam înceată.” La cuier, eu şi surorile Dabija încercam să ne identificăm încălţările care ne fuseseră amestecate de dimineaţă. Uneia dintre surori i s-a făcut sete şi mama ei i-a spus să aştepte puțin, că o să bea acasă pe săturate. La pledoaria educatoarei, mama ei a cedat şi a vârât trupuşorul filiform cu gura deschisă sub robinet, ținându-l de picioare peste marginea căzii din baie. Dabija a devenit instantaneu o fântână arteziană, gâlgâind şi împroşcând în toate părţile. A doua zi, mama lor le-a trimis cu câte un buchet lung de garoafe, unul roşu şi altul alb; gemenele erau ele însele de forma unor garoafe îmbobocite, fără reliefuri anatomice lămuritoare, lunguieţe şi cu capul oval, plecat galeş într-o parte.

Maia m-a întrebat dacă mi-a plăcut la grădiniță şi a vrut să-i povestesc ce am făcut. I-am zis că ne-am tot foit „Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

 

„La ajutoare!”

“ (…) când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare

mai repede decât cunoștințele și deprinderea libertății,

apare un moment când oamenii se dezlănțuie

și par ieșiți din minți la vederea acestor bunuri noi

pe care sunt gata să le apuce.” 

 

Alexis de Tocqueville,  Democrația în America

 

Aceste rânduri din Tocqueville îmi aduc dinainte două lecturi, una mai recentă, cartea lui Gabriel Liiceanu, România – o iubire din care se poate muri și romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Dar și Jurnalul indirect al Monicăi Lovinescu, Unde scurte, în care autoarea, vorbind despre romanul lui Bulgakov, demontează resorturile psihologico-politice ale bogăției căzute din cer (de fapt, aduse din iad!) într-o lume în care legile libertății și ale moralei nu mai guvernează. Moscova lui Stalin. România anilor 90. Un continuum înfricoșător leagă vremurile, aruncând asupra noastră, a contemporanilor mai mult sau mai puțin dezmeticiți, umbre ca într-un teatru chinezesc în care misterul lasă loc stuporii și groazei. Misterioasă rămâne cu adevărat numai copilăria; doar ea, parfumul tare care prinde pe suportul candorii, salvează lumea de la absurd. Doar ea, copilăria, poate să pledeze pentru noi. Să o ascultăm…

*

               „Era într-o duminică după-amiază. După o ploaie zdravănă, soarele începuse să se arate, albind norii. Mama a primit un telefon. Vorbeşte uitându-se speriată pe geam. În fața porții noastre înnegrite de ploaie oprise o maşină mare, albă, de care aveau numai străinii. Eu nu cunoșteam decât „daciile”. Semăna cu cele la care eu şi Lenuţica făceam cu mâna, ca să ne arunce șoferii gumă de mestecat. Pe geam îl văd pe domnul J. alergând. „Au venit francezii şi nu ne putem înţelege cu ei”… Mama se îmbracă cu ce are ea mai frumos şi pleacă înaintea noastră, promițându-mi că o să trimită mai târziu și după mine, fiindcă nu mai era loc în maşină.

Evenimentul cel mare, anunțat cu câteva luni înainte, se întâmpla în sfârșit, nu mai puteam de bucurie. În toate satele de primprejur veneau străinii cu ajutoare şi se născoceau tot soiul de povești pe seama lor. Urma așadar să am parte de spectacol şi de dulciuri….şi, speram eu, şi de jucării. Fuga, trebuia să ne îmbrăcăm. De obicei o întrebam pe mama dacă hainele mele „se asortează”. Acuma, devreme ce mama plecase, puteam să mă îmbrac cu ce voiam eu. M-am gătit cu o rochiţă cafenie care nu-i plăcea mamei dar eu o alesesem fiindcă semăna cu ce purta și Lenuţica. Pe cap mi-am pus pălărioara mov pe care mi-o cumpărase Maia de la magazinul Universal. Era din fetru şi cam mică, îmi stătea mai mult pe vârful capului, ca o antenă parabolică. Am ieşit cu tata în drum şi „am făcut cu mâna la ocazie”. Acum treceau parcă mai multe maşini pe drum…

Coborâm în faţa şcolii. Mulțimea se aduna încet-încetișor în jurul unui monstru mare și alb, ca o râmă cu burta la gură. Era camionul „cu ajutoare”. Toți sătenii de vază erau înghesuiți în cancelarie. Se auzea vocea mamei şi o vedeam cum dă din mâini rostind cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam. O mai auzisem înainte la şcoală, doar că acum erau şi alte voci care îi răspundeau în sonorități similare. Toţi se uitau la mama care devenise centrul atenţiei ; fără ea ceilalţi nu puteau comunica cu francezii şi cu lumea pe care aceşti mesageri coloraţi şi parfumaţi o aduseseră împachetată în balena aplecată într-o rână, eșuată taman în mijlocul șoselei.

S-a hotărât ca marele camion să fie parcat în curtea CAP-ului. Era centrul public al satului nostru. Un soi de forum. Locul de unde ştiau toţi că nu dispare nimic şi unde totuşi, se putea face orice. Pachetele aveau să fie descărcate şi depozitate în magazia de cereale. Acum era plină pe jumătate cu grâu şi cineva pusese un lacăt mare pe uşă.

Apare mama. Când mă vede, are un moment de stupoare în faţa pălărioarei pe care mi-o ancorasem între cozi şi strigă : „Draga mamiii …Aoleu, treci încoace!”. Mă recunoscuse şi mă trăsese la o parte dintre oamenii mari, ca să nu deranjez… Acum eram fericită că mă ţineam după ea şi priveam la tot ce se întâmplă, în deplină legitimitate. Mama era pașaportul meu, permisul de liberă trecere. Francezii erau coloraţi. Purtau pelerine de ploaie şi adidaşi foarte albi în picioare, de care se lipise deja un strat de noroi galben, clisos. Bătrânele reverenţioase se uitau de peste drum la ei ca la mirese. Maurice, cel mai în vârstă dintre oaspeți, care apucase şi Războiul Mare, se bucura să-şi retrăiască tinereţea gustând din sălbăticia noastră care-l făcea să ne privească cu o mare duioşie. Clipea des – cu un singur ochi – şi mă întreba ceva cu mâinile dar eu mă ascundeam după mama, la adăpost de tot ce nu putea fi înțeles ori neclar în mărunta mea existență.

Tata era primar. Purta o cămașă maro cu mâneci scurte şi îi crescuse părul foarte mare. Toţi ai noştri erau îmbrăcați în culori închise, cu toate că puseseră pe ei ce aveau mai bun. Strădania de a face impresie era evidentă. Încă din prima seară francezii au fost repartizaţi să doarmă la cei care aveau case arătoase şi mâncare, ca să fie hrăniţi cât mai bine. La noi nu se punea problema nici de una nici de alta. Unii aveau şi toaleta în casă, ceea ce pentru francezi avea să fie o reală consolare.

Camionul era condus de Cristian, un brunet uscățiv şi cu mustaţă. S-a descărcat o zi întreagă în hambarul plin pe jumătate cu grâu. Nu mai văzusem atâtea pachete în viaţa mea. Spre seară au terminat iar a doua zi avea să înceapă împărţeala. Lumea s-a dus acasă într-o aşteptare înfrigurată, plină de nădejde. Eu am dat fuga la Lenuţica să-i povestesc. Acum aveam altă trecere în ochii ei, numai gândindu-se la câtă gumă o să-i dau şi ei din ce urma să primesc.

M-am trezit a doua zi cu noaptea-n cap. Afară ploua mărunt şi rece. Lenuţica a spus că n-ar strica să mergem noi înainte la CAP să vedem ce au adus francezii. Am pornit cu Lenuţica şi cu verişoara ei, Mirela, spre siloz. În curte totul era securizat prin mijloacele tehnologice cunoscute în sat. Pe uşă depozitului fusese aplicată o bucată de plastilină cu un desen pe ea, adică sigiliul. Lenuţica a vrut să o desfacă dar s-a gândit că era prea simplu, sigur trebuie să fi fost vreo şmecherie de prins hoţii. Aşa că, după un moment de ezitare, a scuipat în palme şi a pus plastilina la loc. Geamurile erau cocoțate foarte sus. Lenuţica şi Mirela mi-au ţinut scăriţa din palmele lor împletite, îndemnându-mă să urc. Geamurile erau murdare aşa că oricum nu puteam să văd nimic. Ce e acolo ? Nu se vede…. Dau semne de dezechilibru. Sunt lăsată jos și privită cu neîncredere. Nu ne rămânea mare lucru de făcut, trebuia să ne resemnăm. Ni se făcuse şi foame aşa că ne-am întors acasă. Mama era îmbrăcată cu o bluză din catifea albastră pe care nu mi-o mai aminteam, aşa că am întrebat cu voce tare : ne-au dat şi nouă un pachet !??, la care mama răspunde iute : „Taci, vrei să ne audă vecinii !!!” Fusese o alarmă falsă…

În ziua următoare ploile s-au mai îndepărtat şi soarele promitea ceva bun. Mama a plecat devreme, urma să facă parte din comitetul care împărţea ajutoarele iar eu am rămas la Anica. Aveam să venim şi noi mai târziu, ca toată lumea. Am mâncat repede, în timp ce fantazam cu Anica despre ce urma noi să primim de mâncat şi de îmbrăcat…și de încălțat, aici era veșnica problemă! Eu descriam în culorile cele mai vii pe care mi le puteam imagina belşugul din camionul francezilor, până când Anica zicea: „Taci, că îmi vine răăău !” Eu eram foarte fericită. Din două motive principale: unu, după masă nu mai eram obligată să dorm, pentru că acum aveam de îndeplinit o misiune mai înaltă, aceea de a observa cum se scria istoria la noi în sat şi doi, aveam să fiu foarte aproape de mama. Anica a luat o plasă din material imprimat cu flori, şi astfel gătite am plecat spre CAP. Pe drum lumea întreba „da unde te duci fa’ Anică?” Răspunsul era invariabil. Noi mergeam „oleacă pân’ la deal”.

În curtea CAP – ului se făcuse zarvă mare. Lume multă, locul plin de noroi şi raţe care se zbenguiau în băltoace, în timp ce de sus se scurgeau streşinile în creștetul celor care se adăpostiseră chiar sub ele. Din când în când mai ploua cu soare. Cei mai vânjoşi se avântau prin mulţime ca să ajungă mai aproape de uşiţa prin care se distribuiau ajutoarele. Bătrânele mai firave şi care nu aveau nici o şansă în luptele corp la corp se strânseseră, înţelepte şi firoscoase, de cealaltă parte a silozului, de unde puteau medita în voie la spectacolul ce li se oferea. Deşi urgenţa momentului îi determina pe mulţi să urle şi să se calce în picioare, noi aveam certitudinea că nu vom fi lăsaţi pe dinafară. Mamaia Anica vorbea cu tanti Otilia. Tanti Otilia, nevasta lui nenea Mircea, își prinsese părul într-un coc sus în vârful capului arborând pe deasupra un batic care flutura ca un stindard palid, asortat cu vocea ei care se auzea slab în comparație cu inflexiunile expresive ale Anicăi. La un moment dat am început să mă plictisesc. Până când mai stăm aici ? Anica zice : „pân’ la miezul nopții. Aşa cum Iuda n-o plecat pân’ la ceasul doișpe când s-o lepădat, aşa nu plecăm nici noi de aici”, repetă ea înflăcărată de comparaţia care tocmai îi fulgerase prin minte. Acuma văd că încurca oarecum personajele. Oricum, ideea era că nu puteam să ne întoarcem acasă cu plasa goală. Zarva nu mai contenea. Lumea se cam impacientase. Din când în când câte o femeie mai trupeșă, asudată toată, venea pe la noi să ne arate ce a primit. Zahăr, ulei, făină, orez, haine, papuci. Ne plăceau toate pentru că ambalajele erau ca nişte opere de artă, multe dintre cutiile respective înfățișând reproduceri după impresioniști. Eram săraci dar pictura impresionistă nu lipsea de la noi din casă… Nu mai văzusem atâtea culori nici la grădiniţă. Educatoarea avea un singur creion roz, la care toţi se uitau cu jind şi care la mine nu ajungea niciodată. Doar Tanța, fiica șefei de la Alimentara îl primea!

…Vine tata. Mă agăţ de el ca să străbat marea de oameni şi să ajung la mama, dincolo de tejgheaua improvizată. Puteam să stau fără mâncare dar nu fără mama! Între zona de sub streaşină unde staționam şi zona principală de încăierare se săpase un şanț plin cu apă şi noroi, făcând depozitul să arate ca o fortificaţie. Acum eram în siguranţă lângă mama, dar a trebuit să-i dau drumul pentru că ea „nu avea timp”… Mi-a luat câteva minute să mă obișnuiesc cu obscuritatea din siloz. Construcția era foarte înaltă şi întunecoasă, mirosea a seminţe şi a tot felul de ambalaje din cutiile desfăcute. Am început să explorez. Distingeam prin întuneric culori, texturi şi mirosuri. Pachetele se înălţau ameţitor, stivuite până aproape de tavanul silozului. La intrare era o coşarcă plină cu nişte mingiuci portocalii. Ce să fie oare? Le-am pipăit. Nu săreau, mi s-a explicat că erau portocale. Știam că asta înseamnă ceva rar şi scump care se mânca numai la ocazii. Am cojit o portocală şi am mâncat-o. Am mai luat una. Şi tot aşa, până când nu am mai putut. Jean Lecerf, cercetător cu acte în regulă la CNRS[1] în viaţa lui de fiecare zi, se plimba meditativ prin depozit, cugetând calm la sălbăticia noastră. Se uită la mine şi îmi face un semn spre portocale. M-am oprit din mestecat. Nu înţeleg dacă mă ceartă sau dacă mi le cere înapoi. Nu se întâmplă nimic din toate astea aşa că deduc că pot să mănânc în continuare… Eram sătulă. Puteam așadar să trec la un nivel superior. Mă evaluez, privindu-mă de sus până jos. În picioare aveam o pereche de pantofiori din muşama albastră, rupţi la vârf. La un pas se înălța ademenitor o grămadă mare de pantofi, amestecaţi. Caut prin ea şi găsesc nişte balerini din pânză înflorată. Mi se potrivesc, ca turnați! Îi încalţ pe cei noi şi îi pun pe ai mei în loc. Totul era aşa de simplu, ca într-un vis… Am început să mă caţăr sus pe pachete, ca pe o căpiţă. M-am aşezat pe moale într-un carton cu haine, în timp ce cu cealaltă jumătate a corpului mă îmbăiam într-un morman de jucării, care mai de care mai pufoase şi colorate. Multe aveau sonerie şi cântau dacă trăgeai de o sfoară cu inel. Mi-am pus şi eu deoparte un ursuleţ albastru. I-am arătat prin semne lui Maurice (Maurice Prost, spre marele amuzament al sătenilor care-l strigau „domnulprost!”) că-l vreau şi mi l-a oferit, plus încă două pe deasupra. Nu mă mai dădeam dusă din depozit. Era raiul pe pământ. De sus, priveliştea era cum nu se poate mai generoasă. În grămada mare de grâu, Aurică proba blugi, după care îi îngropa adânc în valul de seminţe. Deodată îşi dă seama că îl văd şi îmi face semne disperate să nu spun la nimeni. Aproape de mine, alte două personalități ale satului nostru se ocupă, discret şi cu un aer ştiinţific, cu distribuţia şi selecţia. Distribuţia pentru mulţimea înfiptă în tejghea şi selecţia pentru ei. Mă învaţă şi pe mine să pun deoparte, că oricum o să primim şi noi, da aşa, ca să ştie francezii mai bine ce să ne dea, nu oricum, la întâmplare! Mama mi-a spus că dacă pun mâinile pe ceva, mi le taie. O altă doamnă firoscoasă, responsabilă cu educația tinerelor vlăstare, dosea şi spunea în acelaşi timp : „Să fim cinstite, fetelor !!!”  Aşa i-a rămas porecla de atunci…

Afară se înserase bine. Anica încă nu primise nimic dar urma să ne întoarcem a doua zi, nu renunțam noi așa ușor!… Pe drum i-am arătat mamei pantofiorii şi i-am povestit isprăvile mele. A vrut să mă certe, dar n-a lăsat-o inima, cedând în fața instinctului meu de supraviețuire care biruise. Mama se mira, speriată şi bucuroasă în acelaşi timp, cu gândul numai la marea schimbare culturală pe care francezii aveau s-o aducă, de acum înainte, în viaţa noastră.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, EIKON, 2015)

[1] CNRS – Centre National de Recherche Scientifique (fr.)

Orfelinatul. Sau altfel despre (dis)continuitatea ideilor

Am început data trecută povestea dez-rădăcinării brodând în jurul unuia dintre personajele mele preferate din romanul Numele ei era Uitare, Chalmyria Rosa. Trecând de fruntariile botanicii, pășind cu precauție pe tărâmul metaforei grăitoare, dezrădăcinarea e un fenomen ale cărui vibrații maligne ating istoria (nu doar Istoria cu majusculă ci și micro-istoriile noastre personale), societatea, ideile, creația umană în ansamblu (împiedicând-o tocmai să devină ansamblu, să capete coeziune prin continuitate, să se ridice astfel la demnitatea unui patrimoniu universal). După Chalmyria Rosa, un alt loc emblematic cu rol de personaj în tetralogia AnoTimpurilor: orfelinatul. Cine nu își amintește de „România orfelinatelor”, descrisă cu lux de amănunte și filmată avid de străini în anii 90? Dar chiar așa, își mai amintește oare cineva? Ca să reiau o întrebare în jurul căreia s-a purtat o dezbatere interesantă și necesară: cum îi explici unui tânăr comunismul? … Orfelinatul e locul unde copiii (proiecte umane incipiente) sunt abandonați dintr-un motiv sau altul. Locul unde ceea ce ar fi trebuit continuat, crescut, îngrijit, este curmat brusc, siluit prin neputință sau indiferență.

William Henry Fox Talbot – Stejar în iarnă, c.1842-43
sursa foto: http://www.widewalls.ch/

Mi s-ar putea reproșa paralela cu lumea ideilor, pe care poate ați intuit-o deja; un om nu este o idee, e mai mult decât atât, existența concretă se opune abstracțiunii, oricât de interesantă ar fi aceasta. V-aș putea răspunde: viața unui om depinde uneori de o idee, așa cum mulți (dintre elitele noastre decapitate în vremea comunismului) au demonstrat că în vremuri de cumplită dezrădăcinare ideologică, viața se salvează printr-o idee, printr-o rugăciune îndreptată către „Dumnezeul culturii”, cum spunea Constantin Noica.

Cultura română are, pe lângă calități incontestabile, și „meritul” de a fi un mare orfelinat; locul în care ideile de anvergură, proiectele valoroase, sunt abandonate. Au noroc ideile care sunt preluate, salvate, adoptate de „străini”. De exemplu: dadaismul a pornit de la noi, acum unde sunt tinerii care ar putea reînvia avangarda? Recunosc că întrebarea Norei Iuga (la lansarea cărții „Mai drăguț ca Dostoievski”) m-a trezit! Aceeași întrebare, cu titlu pur ilustrativ, ar putea fi extrapolată spre alte domenii în care nu sunt specialistă, de la economie până la artă: idei valoroase de sorginte autohtonă care au fost nevoite să caute exil în altă patrie, în altă generație (genealogie) pentru a putea evolua, pentru a putea rodi mai departe…. Suntem țara împăratului din poveste, ale cărui mere de aur sunt furate de hoți în noapte, bătrânul rămânând cu frustrarea de a nu putea gusta din roadele ce i s-ar fi cuvenit…  La noi nu funcționează efectul de generație în sensul pozitiv, al continuității, al adopției filiale, ci mai degrabă în sens negativ, al abandonului egoist, al fracturii resentimentare, al dezmoștenirii revanșarde.

Ca să nu plutesc în derivă, mă voi rezuma la câteva considerații despre roman fiindcă (vorba domnului Andrei Pleșu), asta știu să fac, cu asta mă ocup. Și nu atât despre „măruntaiele” romanului românesc contemporan (sarcina aceasta le revine mai întâi criticilor), cât despre climatul nesănătos, despre atmosfera de orfelinat în care romanul românesc trebuie să se descurce. Ați fost vreodată într-un orfelinat? Legea locului e dictată de instinctele primare care impun o permanentă și nefirească stare de alertă, de pândă a oportunităților care ar putea să asigure o mai bună supraviețuire, vizibilitate. Da, oamenii (și cărțile) au nevoie de „înfiere” pentru a supraviețui. Una dintre condițiile síne qua non ale culturii este chiar asumarea ei la nivel personal, adopția. Cât despre roman… E bine știut că avem o capacitate slabă de difuzare a cărții (s-a afirmat și în deschiderea Bookfest), scriitorii români sunt insuficient traduși în limbile de circulație internațională, literatura română neavând astfel acces (decât cu prea puține excepții) la piața de carte din occident. Am spus bine „piața” de carte, pentru că aceasta asigură, fie că ne place sau nu, veriga spre publicul cititor. Iar regulile pieței nu favorizează întotdeauna continuitatea, ci dimpotrivă, stimulează noul înțeles ca fractură, discontinuitate, negare a trecutului (literar), toate acestea fiind confundate cu (sau exaltate ca) ingrediente ale originalității…. Nu cred în originalitatea care-și neagă propriile origini. Dex-ul definește originalitatea ca „excentricitate”, „bizarerie”. „O atitudine, un fel particular de a fi, calitatea de a reuși să aduci ceva nou”. Însă și noul își are rădăcinile (datele tradiției!) subînțelese în propria definiție, acestea îl fac să fie credibil, valabil și, de ce nu, durabil… Da, e necesar să-i citim pe cei de dinainte, fiindcă de ei „atârnă viitorul literaturii”[1], însă la fel de urgent este să-i citim pe scriitorii contemporani (înainte de a vorbi despre inexistența prozatorilor tineri de anvergură, despre decadența „douămiistă” fără a-i cunoaște nuanțat toate vocile, despre inapetența tinerilor pentru continuitate[2])… Ca o volută personală premergătoare concluziei: cel mai mare compliment pe care l-am primit ca scriitor în cei trei ani de la debut a fost din partea scriitoarei Ana Blandiana care a descris tetralogia AnoTimpurilor (deja la ediția a II-a la Gaudeamus în 2016) drept un proiect extrem de „neromânesc”[3]

…Ascultam ieri înregistrarea unui interviu din anii 90 cu Monica Lovinescu în care deplângea faptul că numai noi, românii, punem problema (literaturii, căci acesta era subiectul) în termeni de generație când, de fapt, ar trebui să acordăm atenția cuvenită vocilor individuale! Aceste voci care, neputând fi etichetate facil (fie pentru că nu sunt citite, fie pentru că au căzut în dizgrația unei tabere sau alta) riscă să ajungă la „orfelinat”; un no reader’s land, un limb în care destinele literare (încă) așteaptă.

*

William Henry Fox Talbot
sursa foto: www.artsy.net

„Primul cadru apăru, cu litere roşii pe peretele alb: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte….

Lete îl ţinea strâns de mână, apăsând cu unghiile mici în podul palmei lui. Se lipise întreagă de el – o simţea ca pe o iederă de-a lungul trupului – şi respira uşor primind povestea până în locul cel mai adânc în care aceasta putea pătrunde. Era ca un fel de sondă magică, al cărei vârf răscolea în sufletul ei imagini şi chipuri din copilărie. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, atât de trişti că nu aveau copii….Vocea lui Dan înainta stăruitoare şi caldă în mintea ei, printre straturile memoriei, împăturite ca un cearşaf uitat într-un dulap. Împărăteasa şedea la fereastră şi plângea…Da, „Doamnanela” se aşezase în ziua aceea lângă fereastră şi plângea. Ninsoarea se schimbase în ploaie, albul devenise străveziu, lăsând să se vadă întreg înaltul cerului ca cenuşa. Doamnanela se lipise de fereastra salonului – i se părea că la etajul patru ploaia ţopăia drăceşte pe acoperişul de tablă – şi privea printre zăbrele până departe, spre Plumbuita. Tocmai aduseseră un nou locatar, probabil din acelaşi loc de unde venise şi Lete. Nu avea nume, nu fusese timp pentru aşa ceva, aşa că i se spusese pur şi simplu Bebe. Doamnanela îl primise cu aceleaşi braţe indiferente şi îl schimbase într-o salopetă cu elefanţi roz, pentru că Bebe tocmai se scăpase pe el. Copilul stătea în picioare în pătuţ, tuns chilug şi privea nostalgic pe geam, imitând-o pe femeie care începuse să-şi muşte buzele de necaz. Avea ceva din privirea placidă a lui Baubau şi părea să plutească, fără crâcnire, într-un vis nedesluşit. Doamnanela venise să instaleze şi acest ultim „caz”, apoi se lăsase furată de privelişte şi de privirea copilului care părea să-i întoarcă propria imagine, ca într-o oglindă miniaturală. Tristeţe, lehamite şi mai ales acea nevoie de a-şi legăna trupuşorul într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi fost comandat de un mecanism invizibil. Împărăteasa era tristă pentru că pruncul pe care-l purta în pântece nu se putea naşte. Doamnanela strânse draperia mâncată de molii şi o legă cu cordonul, descoperind marginea caloriferului vechi, care supura rugină. Gerul fusese cumplit şi ţeava de alimentare pocnise, ca de fiecare dată.

…Pusese dedesubt o găleată de plastic să adune apa. Picăturile cădeau ritmic şi Bebe se legăna înainte şi înapoi, împletind din apa murdară şi din gestul lui reflex un descântec care o făcu pe femeie să tresară, cu trupul ei subţire şi ofilit. Era duminică, o zi liberă şi tocmai din această pricină dureroasă, pentru că ştia că nu are ce să facă cu libertatea ei. Decât o aşa zi, mai degrabă un măr otrăvit. Ceilalţi mergeau acasă, în oraş, unde aveau familie. Dar ea, Nela, locuise dintotdeauna în mansarda orfelinatului, o prizonieră printre prizonieri, cu singura diferenţă că statura şi vârsta pe care le căpătase îi dădeau putere de viaţă şi de moarte asupra micilor locatari. Era înaltă şi trupul trecut de patruzeci de ani i se subţiase. O șuviță albă i se lipise de tâmpla dreaptă. Îşi purta părul strâns la spate într-un coc şi pielea întinsă îi alungea colţurile ochilor, ca la chinezoaice. Se îmbrăca cu aceeaşi rochie de stofă gri, uneori bleumarin, cu nasturi închişi până sub gât, acolo unde îi apărea mereu o dungă roşie. Avea o ţinută ordonată şi pantofii cu flecuri de metal răsunau ca nişte potcoave sinistre pe holurile goale şi reci. Copiii puteau să decodifice multe dintre intenţiile Doamnei Nela din felul în care ea călca. Atunci când pocniturile flecurilor se precipitau, însemna că era inspecţie sau careu şi toată lumea se ridica la marginea patului, gata pentru încolonare. Uneori paşii îşi întrerupeau în mod inexplicabil cadenţa, ca o rafală de vânt peste care închizi fereastra. Distanţa dintre paşi creştea iar copiii aşteptau cu urechea ciulită şi cu sufletul la gură, să vadă când şi cum anume avea să-şi pună pasul suspendat. Dar liniștea se prelungea şi nimeni nu putea ghici ce se petrecea în sufletul Doamnei Nela în pauza dintre paşi, un lux pe care şi-l permitea atunci când nu era, la rândul ei, supravegheată de îngrijitoarea-şefă…

…Era duminică, trecuse de amiază, şi Doamnanela îşi suspendase iarăşi pasul, ca o barză, pe holul rece inundat de lumină. Deschisese toate ferestrele, să se aerisească. Saltelele micilor locatari fuseseră scoase din pătuţuri, spălate cu furtunul şi aliniate de-a lungul peretelui, să se scurgă. Holul mirosea a clor şi a apă sălcie. Lumina era crudă, ca primăvara, şi aproape că nu avea consistenţă. Doamnanela îşi suspendase pasul acolo, măsurând absentă distanţa dintre saltele. Timpul trecea repede. Unele trebuiau să fie deja întoarse, ca să se zvânte şi pe partea cealaltă. Etajele inferioare erau pustii, copiii fuseseră scoşi la iarbă verde. Chiar şi cei de la etajul patru. Doar Lete rămăsese la vatră şi se bucurase mult de venirea lui Bebe, ai cărui ochi rugători îi aminteau atât de mult de Baubau. Doamnanela terminase de întors saltelele. Apa scursă formase băltoace mici în adânciturile holului acoperit cu şapă veche de beton. Construcţia căpătase un aspect lacustru. Apa, chiar şi în cele mai mici ochiuri şi adâncituri, era atât de înfometată de lumină, o absorbea prin fiecare crăpătură, oricât de mică. Doamnalela se oprise acolo – Lete şi-o amintea cum nu se poate mai limpede – în mijlocul caierului de fire luminoase care străpungeau prin cercevelele roase. Bebe îmbrăcat în salopeta cu elefănţei roz continua să se legene în faţă şi în spate, ca un mic hopa-mitică. Doamnanela îl ameninţase cu degetul arătător, adică să nu se mai scape pe el, şi i-l dădu lui Lete în grijă. Apoi se aşeză pe calorifer, cu fruntea lipită de geamul murdar. Plouase peste lapoviţă şi aerul încă rece acoperise totul cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Apa nu mai picura atât de tare şi găleata pusă sub ţevile roase nu se umpluse încă. Picăturile de rugină se desprindeau rar de gura ţevii sparte şi atingeau, aproape tandru, suprafaţa lichidului adunat în căldare. Lete alunecase jos din pătuţ şi venise spre Bebe, pe care-l luase de mână fără să obţină o reacţie din partea lui. Copilul privea pe geam, cu ochii larg deschişi, şi Doamnanela îşi frânse mâinile spunându-şi că mai venise unul cu mintea rătăcită, căruia nu aveai oricum ce să îi faci…Ce straniu, cum viaţa alegea să răsară pe gunoi, în locurile cele mai murdare, în mocirlă. Copiii ăştia aduşi de la Canal, ca ciulinii Bărăganului, o ţineau prizonieră în locul ăsta uitat de Dumnezeu şi de lume. Femeia îşi cuprinse cu amândouă braţele pieptul uscat, căzut între umeri, şi suspină. Purta acolo în suflet şi în pântecele supt o fericire care nu putea să se nască. Ar fi făcut orice, ar fi promis orice, s-ar fi culcat cu oricine aşa cum făcuseră şi altele înaintea ei, numai să iasă de aici, îşi spuse, deşi nu ar fi avut niciodată curajul s-o facă. Îşi pipăi nasturele de la gât, era închis cum trebuie. Îşi întinse cutele rochiei de-a lungul trupului uscăţiv, toate erau la locul lor. Îşi făcea treaba şi nu incomoda pe nimeni, era o prezenţă insesizabilă, chiar şi pentru ea însăşi. Noul chiriaş o privea cu un zâmbet tâmp şi femeia se năpusti să-l plesnească. Copilul ţipă şi Nela se trezi ca din vis. Era vie, durerea era prezentă şi stăruia, în ea şi în faţa ei, era pretutindeni, continua să picure din ţeava ruginită a caloriferului. Şi nu putea să o oprească cu nici un chip. Nu avea voie. Trebuia să o lase să picure, cel puţin până la sfârşitul lunii, aşa spusese instalatorul, pentru că altfel îngheţa pe circuit şi trebuia să desfacă tot. Da, totul era ruginit şi putred, simţea asta până în adâncul sufletului, în toate măruntaiele instalaţiei de încălzire care nu funcţionau. Clădirea era veche. Adăpostise pe rând un centru de corecţie, o seră, apoi un laborator de pesticide. Acum redevenise orfelinat, unul pentru cazurile speciale. Doamnanela mai aruncă o privire prin geamul murdar apoi lăsă perdeaua să cadă peste toată priveliştea care, oricum, nu îi făgăduia nimic bun. Lete şi Bebe deveniseră prieteni, comunicând în muţenia lor. Doamnanela îi mai ameninţă odată cu arătătorul şi închise uşa, lăsându-i pe cei doi în semiobscuritate, pentru că era oricum vremea somnului de amiază. Lete îl culcă pe Bebe, făcându-i semn să închidă ochii, că aşa se doarme. Dar se pare că Bebe era greu de convins, pentru că dormea cu ochii deschişi. Albastrul stăruia în pupilele deschise chiar şi în întuneric, continuând să transmită mesaje indescifrabile către lumea exterioară, ca un sonar abandonat pe fundul mării. Lete asculta sunetul ochilor lui Bebe, în penumbra obloanelor trase. Fâşii de lumină pătrundeau până la ei, prin draperia găurită de molii. Era un fel de morse, cu sclipiri minuscule.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, EIKON, ed. a II-a, 2016)


[1] „Viitorul literaturii atârnă de trecutul ei”, Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache în revista Literatura de Azi (https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/autobiografice/viitorul-literaturii-atarna-de-trecutul-ei-25596)

[2] http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/andreea-nanu-cred-in-continuitatea-ideilor-a-traditiilor-culturale-care-tin-laolalta-o-comunitate-de-oameni-ii-de-stelian-turlea-15526594

[3]… datorită faptului că a fost dus la bun sfârșit, tocmai în ideea acelei continuități literare mult râvnite, evocând spiritul Hortensiei Papadat-Bengescu.   

Chalmyria Rosa. Despre istorie și vegetal

Pornind de la metafora Chalmyriei Rosa, am scris mai demult în Literatura de Azi despre feerie și vegetal. Cine este această Chalmyria? Unul dintre personajele romanului „primăverii”, din tetralogia AnoTimpurilor, Numele ei era Uitare… Dacă urmărim detaliile plantei surprinse pe diapozitiv de Henry Fox Talbot, un adevărat magician al imaginii, realizăm că vegetalul are, prin broderia diafană a nervurilor și prin ramificații, o înrudire cu narativul; structura vegetalului spune întotdeauna o poveste. În Numele ei era Uitare am surprins feericul, din care însă nu lipsesc nervurile otrăvite ale istoriei ce invadează viața personajelor condamnându-le la moarte, așa cum Chalmyria Rosa încolăcește plantele fragede, sugrumându-le. Christian Crăciun descifrează în eseul său intitulat sugestiv chiar cu o frază din roman „Cu Lete pe umăr, în loc de aripă”, semnificația Chalmyriei drept „o engramă a timpurilor noi”. Dacă la capătul feericului, Doamnanela aude șoaptele mătăsii în suava poveste de dragoste cu Hagop, fiul negustorului armean Mardichian din Bucureștiul interbelic, la celălalt capăt, care se descompune lent în apele fetide ale comunismului, Nela cade ea însăși victimă plantei otrăvite. Chalmyria Rosa este, ca în imaginile lui Henry Fox Talbot, un negativ al istoriei negative, al „timpurilor noi” condamnate să asiste neputincioase la nașterea „omului nou”, a insului „recent” care, imaginându-și că poate câștiga facil lupta cu timpul, plătește prețul (mult prea) scump al propriei dez-rădăcinări.

*

            „-Şi acum, îi spuse Dan, Făt-frumos trece, fără să ştie, pe lumea cealaltă. Vezi?

…Lete suspină şi închise ochii. Îşi amintea. Vedea. Doamnanela urcase scara ca o felină leneşă. Cunoştea treptele spre mansardă cu ochii închişi. Erau vechi şi miroseau a motorină şi a clor. Partea de jos a peretelui fusese vopsită în verde închis iar partea de sus era proaspăt văruită. Dacă puneai degetul arătător pe dunga roşie care despărţea cele două jumătăţi puteai să ţii o linie continuă, neîntreruptă, doar cu câteva mici volute, acolo unde nu ajunsese vopseaua; semăna întocmai cu viaţa ei, a Nelei, previzibilă de la un capăt la altul, liniară, care avea la un moment dat să se întrerupă, atunci când vopseaua roşie s-ar fi terminat și inima ar fi încetat să-i mai bată… Ajunse în capul scărilor şi descuie. Balamalele vechi se lăsaseră şi abia putu să împingă uşa. Uneori îşi spunea că era inutil să-şi ia atâtea precauţii, oricum nu ar fi avut nimeni ce să-i fure. Ar fi lăsat descuiat dacă nu ar fi colcăit peste tot şoarecii. Pusese grămăjoare cu otravă pe la colţuri, dar degeaba, rozătoarele se infiltrau prin zidăria de paiantă şi scotoceau prin măruntaiele pereţilor, dându-i senzaţia, mai ales noaptea, că aveau să năvălească peste ea, că întreg trupul avea să-i fie prins sub o avalanşă de pământ şi resturi de scânduri măcinate. Camera era mică şi joasă, de forma unei alveole alungite în care abia putuse să intre patul şi o chiuvetă cu oglinda ciobită. Un lighean, o periuţă, o sforicică cu câteva cârlige pentru rufe, o helancă cu mânecile întinse pusă la uscat, de parcă ar fi fost o pasăre împăiată. Dulapul era mai degrabă o improvizaţie de rafturi acoperite cu ziare. Avea la capul patului o mică noptieră, de fapt singurul mobilier autentic din toată camera. Era din lemn adevărat, cu mici înflorituri pe margini, lăcuit cu negru. Acolo Doamnanela îşi ţinea lucrurile de preţ, deşi nu socotea neapărat că ar fi deținut aşa ceva. Câteva cărţi poştale legate cu sfoară, un ceas de mână pe care nu-l purta pentru că se defectase şi ceasornicarul îi spusese că nu mai are ce să-i facă, trebuia să-şi ia altul, un carneţel şi un pix în care mai scria câte ceva, înainte de culcare. Cam asta era tot. Şi o pereche de ochelari pe care îi purta doar când citea. Pe noptieră cartea rămăsese deschisă. Demonii. Citise câteva pagini de cu seară apoi adormise, cu senzaţia acelui lucru care se furişa pe nesimţite şi izbucnea în suflet, ceva asemănător cu pornirea care o făcuse să-l plesnească pe Bebe nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru simplul fapt că exista, că respira, că viaţa lui măruntă şi inutilă o ţinea acolo, prizonieră între zidurile orfelinatului. (…)

Nela descuie uşa fostului laborator de pesticide. Priveliştea care i se oferea din prag o luă prin surprindere. Lucrurile nu arătau deloc aşa cum îşi imaginase, privite din afară. E adevărat că dinspre zidurile exterioare nu vedeai în partea nordică a clădirii decât câteva ferestruici. Odată înăuntru, perspectiva se schimba în întregime. Mai întâi, era înălţimea încăperii din care lipseau pereţii despărţitori. Tavanul înalt lăsa grinzile acoperişului descoperite, ca într-un hambar. Prin ferestrele cocoţate sus, chiar pe partea cu soarele, cerul albastru şi lumina gălbuie, încă necoaptă, se revărsa în frânghii răsucite, oblice, pe mesele lungi, acoperite cu tot felul de vase de sticlă şi eprubete prăfuite. Pereţii erau văruiţi şi tencuiala nu căzuse ca în partea cealaltă, dimpotrivă, aerul era aici uscat şi Doamnanela îşi duse instinctiv mâna la gât. Uscat şi sufocant, ca şi cum ar fi deschis capacul unei conserve închise ermetic. Părea că timpul nu mai lucrase demult în laborator, chiar şi pânzele de păianjen rămăseseră pe jumătate neterminate, exact ca în acel august 1959 când încăperea fusese sigilată şi abandonată din ordinul direcţiunii. Acum, printr-o întâmplare, camera-conservă de la mansardă fusese redeschisă. Pereţii erau acoperiţi cu tot felul de planşe şi Bebe fu cât pe-aci să chiuie de bucurie, pentru că erau colorate, dar Lete îi înfundă entuziasmul imprudent la loc pe gât, cu podul palmei, şi îl trase în spatele dulapului ticsit cu mulaje din plastic. Doamnanela părea foarte impresionată, cel puţin din câte puteau deduce însoţitorii ei nevăzuţi. Lete şi Bebe priveau fascinaţi mulajele şi toată dezordinea aceea colorată. Aveau forme care mai de care, cu etichete pe care li se scriseseră numele şi povestea, dar pe care nu le puteau descifra. Oricum, nu avea nici o importanţă. Erau exploratori şi tocmai găsiseră o lume nouă. A lor şi numai a lor. Îşi jurară unul altuia tăcere, ca doi gândăcei prinşi în lumina de ambră coaptă care inunda acum toată podeaua, prelingându-se până în cele mai ascunse colţuri, ca un lichid gălbui şi moale, acolo, foarte aproape de vârfurile ghetelor lor. Teama de a nu fi descoperiţi le colorase obrajii, dar nu aveau de ce să se teamă, pentru că Doamnanela era la rândul ei absorbită de neaşteptata descoperire. Sub şirul ferestrelor înalte erau două mese ancorate în zid, vase de sticlă cu gâturi lungi, care se umflau şi se încolăceau într-un balet mut şi imobil. Unele dintre ele îşi deschideau gurile în ţevile subţiri, roşii sau albastre, întinse orizontal de-a lungul peretelui. Erau şi robinete subţiri, nichelate care, odată învârtite, cine ştie ce ar fi putut să declanșeze, aşa că Doamnanela îşi trase temătoare mâna. În colţ fusese amenajat un fişier cu cărţi şi planşe îngrămădite de-a valma. Părea că o furtună se iscase în interior şi totul rămăsese imobilizat în acea clipă a spulberării obiectelor, ca şi cum ar fi fost imortalizate pe o placă fotografică veche. Deschise vitrina şi planşele se risipiră pe podea. Nela le contemplă în tăcere, cu bucuria timidă a haosului pe care-l provocase în locul secret pe care îndrăznise să-l profaneze. Un catalog de format mare, cu coperţile învelite în pânză, îi atrăsese atenţia. Conţinea o sumedenie de planşe şi fotografii înfăţişând tot felul de paraziţi, de cotropitori ai recoltelor. Nela ridică catalogul masiv şi îl sprijini de pervaz, ca să vadă fotografiile la lumină. Să fi fost, parcă, un ţesut verde, un perete de celule de clorofilă ca bobiţele de smarald, mai închise sau mai deschise, într-o geometrie perfectă. Pe pagina alăturată fusese fotografiat un antebraţ, cu palma mâinii întoarsă în sus. Pielea palidă, aproape străvezie, era împânzită de vinişoare subţiri care alergau, se contopeau şi se despărţeau iarăşi într-un labirint perfect, în care te-ai fi putut pierde cu uşurinţă. Acolo, aproape de încheietură, pielea devenea roşie, ca un soare ars de vânt, şi o masă de lichid gălbui crease o alveolă cu margini neregulate. Aceea, citi explicaţia de sub ilustraţie, era un strat de piele contaminat cu Chalmyria Rosa.

William Henry Fox Talbot. sursa foto : The Getty Iris

Chalmyria avea un nume frumos şi o structură firavă, rozalie, în formă de spic. Se pare că lua întocmai forma plantei pe care se pregătea să o paraziteze, mai ales în timpul dimineţii, în condiţii de ceaţă uşoară. Atunci, după ploaie, Chalmyria Rosa se trezea şi intra cu sutele ei de picioruşe microscopice în fibra spicelor coapte, hrănindu-se cu seva lor. Chalmyria călătorea neobosită de la o plantă la alta, de la un anotimp la altul, neputând fi distrusă decât prin foc. Se pare că această misterioasă Chalmyria producea şi un soi de mutaţii, provocând o reacţie alergică a pielii, destul de puternică încât să provoace moartea unui om. O moarte roz şi neaşteptată. Cel puţin aşa arăta antebraţul fotografiat în catalog, expus cu palma deschisă, cu degetele rigide şi vinete. Doamnanela îşi acoperi gura cu palma, ca pentru a-şi înăbuşi un ţipăt de groază. Poate că şi din cauza asta laboratorul fusese sigilat, din cauza morţii rozalii. Îşi privi pielea antebraţului, albă şi poroasă. Acolo, în jurul încheieturii, era locul preferat al Chalmyriei care începea prin a topi cu un acid fin primul strat de celule moarte al pielii după care îşi croia drum spre sânge, inhibând circulaţia. Din acel moment reacţia organismului la infecţia letală era doar o chestiune de ore. Să zicem de dimineaţă până seara. O zi în care nimic nu îţi dă de bănuit, în mod special. O zi în care te trezeşti, îți faci tura de dimineaţă, apoi speli holul cu clor şi te aşezi o clipă în pat ca să te odihneşti. Chalmyria Rosa avea pesemne o înţelegere secretă cu timpul, adică şi-l supunea ca pe un iubit docil. Ea singură hotăra când era momentul ca alveolele rozalii să se spargă, eliberând otrava în sânge. Tot ce îi rămânea timpului era să însoţească inima obosită ale cărei bătăi se opreau la un moment dat, ca un ceasornic programat. Doamnanela se şterse pe mâini cu o cută a rochiei şi închise enciclopedia. Poate că nu era un loc atât de fermecător pe cât i se păruse la început. Închise uşa laboratorului în urma ei şi coborî la etajul patru. Acum privea cu alţi ochi până şi asparagusul care se lungea, palid şi firav, de-a lungul tavanului. Nici măcar el nu mai era de încredere, chiar şi acolo, în frumuseţea lui pur decorativă se putea încuiba acel parazit roz care sfârşea prin a devora încet locul pe care se fixa. Deschise uşa salonului patru şi făcu verificările de rigoare. Lete şi Bebe erau adormiţi în pătuţurile lor.

            – …Cu cât se apropia de casă, cu atât îmbătrânea, şi părul îi albea, fără ca Făt-Frumos să-şi fi dat seama

…În noaptea aceea Doamnanela rămase trează multă vreme, deşi ciorile făceau un tărăboi cumplit, agitate de ninsoarea care bântuia pe undeva pe la marginea cerului. Stătea în pat nemişcată, gândindu-se la pielea ei, acea portiţă atât de fragilă care se interpunea între ea şi lume. Pielea cu mai multe straturi de celule, cel mort de deasupra care proteja celulele vii de dedesubt. Ce ciudat, se gândi, ca tocmai celulele vii să fie undeva pe dedesubt, şi tocmai contactul lor cu viaţa, cel mai puternic dintre toate, să fie mijlocit de un strat de celule moarte. Era lucru dovedit, Chalmyria Rosa pătrundea prin celulele moarte tocmai ca să ajungă la cele vii, adică exact acolo unde dorea. Dacă viaţa ar fi fost la fel de insistentă ca bacilul acela toxic, îşi spuse, poate că existenţa ei ar fi fost cu totul alta. Dar viaţa nu insistase să ajungă la ea şi Doamnanela rămăsese la rândul ei deoparte, trăise tot timpul cu spaima infecţiilor cutanate, care puteau fi mortale. Ca şi viaţa. Avusese de timpuriu convingerea că viaţa era un fel de Chalmyria Rosa, dar nu fusese în stare să-i dea un chip, nu avea imaginaţie pentru astfel de lucruri. Planşa colorată din catalog îi dăduse de gândit, viaţa pe o pagină şi moartea pe cealaltă, care acum stăteau suprapuse una peste alta, între aceleaşi coperţi învelite în pânză.

            –Iar moartea îi trase o palmă zdravănă lui Făt-Frumos care se prăbuşi, vechi de zile, pe podele….

Se pare că aşa se întâmplase, în ianuarie 1990, când Lete se întorsese în casa de la marginea lacului Plumbuita. Locul părea dezafectat, nu mai găsise pe nimeni. Draperiile fuseseră trase, ca înaintea unei plecări. Holurile mai miroseau încă a motorină şi a clor. Urcase la etaj, apoi pe scăriţa îngustă care ducea spre camera secretă de la mansardă. Uşa era întredeschisă şi nu apucase să vadă decât un braţ întors, cu podul palmei în sus, cu degetele vinete şi cu pielea de la încheietură acoperită cu blastule rozalii. Ochii alungiţi spre tâmple ai Doamneinela nu mai mişcau; probabil că visau, deschişi ca ai lui Bebe, într-o lume străină.

-Lete, dormi, o întrebă Dan, scuturând-o uşor de umeri. Haide, s-a terminat povestea. Lete îl strânse de braţ, făcându-i semn că mai vrea, că povestea trebuia să continue. Da, povestea trebuia să meargă mai departe pentru ca ea să-şi poată aminti, dar era prea târziu… Diafilmul se terminase. Vraja fusese ruptă de lumina chioară a becului din sufragerie.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, EIKON, ed. aII-a, 2016)

Bookfest. Sau despre sărbătoarea „focului negru pe focul alb”

Tocmai m-am întors de la deschiderea oficială a Salonului internațional de carte Bookfest. Într-adevăr, avem nevoie de o sărbătoare a Cărții. De o celebrare a spiritului prin lectură. De o călătorie infinită spre cunoaștere prin poveste. Moto-ul Suediei, invitata de onoare a ediției din acest an, sună chiar așa: creating stories. Răsfoind presa scrisă și virtuală observ că abundă, ca o pregătire a startului pentru „pescuirea minunată” a cărților și autorilor noi, topuri, shortlist-uri, cifre de vânzări… Pe ecranul de lângă scena Agora se proiectează statistici, grafice care măsoară pulsul pieței de carte. Se cântăresc șansele cărții tipărite într-o lume a virtualului, a ebook-urilor, audiobook-urilor… Cartea, devenită în epoca globalizării fenomen de masă, se luptă, ca și noi de altfel, să supraviețuiască, să-și păstreze identitatea, să-și transmită propria istorie… Și pentru asta, cartea are nevoie de ajutorul nostru. Ca să duci mai departe povestea Cărții, trebuie să faci parte din ea… Peste un milion de volume la Bookfest!… Poate la fel de mulți vizitatori… „Contează mult dacă standul e mai spre centru sau spre periferie”, îmi flutură pe la ureche… Remarc, printre altele, viteza cu care se propagă în târgul abia deschis mirosul de mici de la grătarele din curtea Romexpo… Fast-food, reader’s digest… Asaltat de informație, de publicitate, cititorul caută confirmări, sau mai degrabă etichete care uneori nu au nici o legătură cu discernământul literar, cu valoarea reală a unei cărți. Am aflat câte ceva citind un volum interesant, „O istorie a bestsellerului”, de Frédéric Rouvillois… Așadar, nu vă voi recomanda un titlu anume, dar vă doresc, fiecăruia, întâlnirea providențială cu Cartea. Ea singură, la un moment dat, vă poate schimba viața. Nu-i de mirare că, dintre toate, cartea, „focul negru pe focul alb” potrivit unei vechi legende, rămâne personajul meu preferat. Ne vedem la Bookfest!

*

            „– Poezia, dragii mei, dă relief realității. Nu vă pot vorbi obiectiv despre Privirea Letiției, pur și simplu pentru că este o reconstituire istorică ratată. Elanul imaginației e cel care a triumfat, motiv pentru care am primit, cu oarecare timiditate, recunosc, aprecierea că n-aș fi, la urma urmelor, decât un poet deghizat.

– Imaginea de pe copertă e înșelătoare, ochii Letiției.

– Ce vreți să spuneți?

– Albastrul lor pare să sugereze o apă, un fir care leagă, asemenea unei curgeri albastre, un loc de un altul, un peisaj de o casă, de un eveniment istoric, de un fragment al unei zile. Dar de fapt, nu apa din ochii Letiției e cea care v-a călăuzit, nu-i așa profesore Tauber?

– Dezlegați, vă rog, și pentru mine, misterul…

Focul, profesore Tauber. Focul din privire, din gestul mâinii care ține firul de tuberoză ca pe spada arhanghelului, gata să-l pedepsească pe cel care comite vreo impietate. Să-mi fie iertat dacă spun lucruri deșarte. Dar, de la linearitatea apei, trebuie să ne oprim și să coborâm în adâncimile spre care ne îndreaptă focul, da, da, uitați, focul din privirea Letiției; sabia-tuberoză stă să taie capul celui care nu va reuși să-i dezlege misterul și care, totuși, în mândria lui de muritor, a îndrăznit să-i contemple frumusețea.

…Bărbatul care vorbise folosea o limbă veche, de parcă ar fi venit din lumea unui manuscris, dintr-un scriptoriu medieval. Maxim îl privi cu atenție, scrutându-i trăsăturile acviline și ochii jucăuși care sclipeau la fel de puternic ca soarele împrăștiat în cerculețe luminoase pe podea.

– Aveți dreptate, într-un fel, personajul a trecut prin focul istoriei, nu-i așa? Un astfel de foc lasă urme…

– Felicitări profesore Tauber, ați păstrat focul din Jurnal, l-ați ocrotit nestins în paginile romanului… Da, mă voi explica îndată, spuse studentul al cărui nume nu era scris pe nici o cartolină. Maxim încerca să-și amintească dacă mai zărise, de când începuse conferințele, părul acela înfoiat, silueta firavă și glasul atât de straniu, subțire ca al unui pițigoi. Studiez viețile copiștilor, continuă străinul, poate că eu însumi am fost unul într-o altă existență. Compar un manuscris cu un altul, încercând să găsesc locul în care o mână străină intervine, un alt ochi își suprapune voința și perspectiva peste ceea ce altul a început. Și pot să spun, din ce am observat până acum, că focul se pierde.

– Puteți fi mai exact?

– Oh, da…focul literelor, al semnelor, al cuvintelor. Credeți oare că Privirea Letiției a fost rodul unei împrejurări fericite, într-un tempo al carierei dumneavoastră academice, sau că ați găsit Jurnalul ei tot printr-o simplă întâmplare?

– Aștept să-mi răspundeți…

-… ca de altfel tot auditoriul, răspunse Maxim puțin încurcat de faptul că nu putea deloc să anticipeze spusele personajului cu înfățișare excentrică.

– Ați fost urmărit de foc…unul creator desigur, dar care s-a ținut de șotii.

Șotii?

– Da, șotii. V-a scos din carapacea studiilor de specialitate care, trebuie să recunoaștem, devin uneori destul de aride făcându-vă să vă înecați, mai ceva ca praful dintr-o sală de lectură prost amenajată. V-a tentat cu un joc în care ați intrat și mă bucur că ați acceptat, altfel ne-ați fi lipsit de o carte admirabilă. Are toate șansele să rămână în istoria literaturii…

– Mă flatați, nu aș merge atât de departe, e cam devreme pentru astfel de afirmații, nu credeți, întrebă Maxim, din ce în ce mai jenat și nesigur.

– Firește, firește, soarta cărților e schimbătoare și vai, atât de perisabilă. De ajuns să stârnești mânia unui critic, a unui public nemulțumit că te abați de la rețetă…

– Să ne întoarcem la subiect, vă rog.

– Da, la subiect, cum spuneam, focul s-a ținut de șotii și v-a făcut o surpriză de toată frumusețea, tentându-vă să vă pierdeți în labirintul imaginației poetice, al unei povești de dragoste care din nefericire se termină tragic, cu o moarte; însă dincolo de asta, arta, muzica, Zăpada lui Durand supraviețuiește, renăscând ca pasărea Phoenix din cenușa iubirii lui pentru această tânără încântătoare, suavă, răpusă de tifos. Ah, ah, mărturisesc că finalul m-a făcut să plâng în hohote…

Personajul era caraghios, fără nici un dubiu și cu toate astea nimeni nu râdea; studenții din sală îl urmăreau curioși, într-o așteptare de gheață. Soarele își adunase într-un ungher stropii luminoși de pe podea de parcă ar fi încercat să se apere în fața unei primejdii nevăzute iar lemnul închis al podelei oglindea umbra piezișă a celui care uitase – sau poate că nu voise! – să-și scrie numele pe cartolina de pe pupitru. Dar, să nu mă abat de la subiect, reluă personajul după ce-și suflă zgomotos nasul. Șotia constă în faptul că focul – numai cel care nu i-a urmărit vâlvătăile jucăușe va îndrăzni să mă contrazică și i-o voi reteza numaidecât! – focul așadar v-a ademenit să imitați creatorul – acel Creator, își întări spusele, îndreptând profetic degetul spre cer – însă cu condiția de a coborî de pe piedestalul științei în miezul vieții. Un miez la fel de plin de mister și de prozaic, de sublim – spusese sublim prelungind i-ul într-un crescendo teatral – și de ridicol, de eternitate și de putreziciune. Iar noi, sărmane făpturi trecătoare, trebuie să acceptăm provocarea focului creator cu ochii plecați, conștienți de limitele naturii noastre care înțelege și ea ce poate din viață, din moarte, din iubire, toate aceste taine pe care doar lumina unui foc o poate scoate la iveală… Focul care se joacă și care ne-a învățat și pe noi să ne jucăm, cu viața, cu noi înșine. Pun pariu, profesore Tauber, că homo ludens s-a născut dansând în jurul unui foc, undeva într-o peșteră prin care pluteau ca niște aripi, umbrele semnelor, ale primelor cuvinte…… Sala izbucni în aplauze. Erau acele aplauze care se aud oarecum mecanic, care țâșnesc inconștient în momentul în care o diatribă spectaculoasă – așa cum o rostise curiosul nostru personaj – ia sfârșit.

– Oh, mi-e greu să apropii mica mea creație de ceea ce numim îndeobște Creație. Cu siguranță Creatorul a avut la îndemână instrumente mai elaborate.

– Da de unde, de unde…Nu spune în Scriptură că la început a fost cuvântul?

– Vă rog, nu scoateți din context…Cred că nimeni în sală nu e teolog, ne-ar fi prins bine…

– Ei, sigur, sigur. Cuvântul era și el ceva creat, ori cum să-l folosești la Creație dacă însuși creația nu exista? Ei, și atunci vă întreb, ce a folosit? Ochii îl urmăreau, mâinile se crispaseră pe bănci, nimeni nu mai nota nimic de mult. Focul, dragii mei, reluă personajul care reușise să răpească publicul în întregime pentru sine. „Focul negru” al cuvintelor pe „focul alb”, al pielii brațului lui Dumnezeu, este scris în midrașul Aseret ha-Diberot; cuvintele curg ca un foc negru, ca părul iubitului, negru și ondulat…Fără foc nu e cuvânt, fără cuvânt nu e nimic din cele ce sunt…iar Privirea Letiției e mai jucăușă decât ne închipuim, decât ne lăsați să credem…V-ați jucat cu focul și ați fost răsplătit!… Ați ajutat-o pe Letiția să renască, întocmai ca pasărea Phoenix, din cenușa cuvintelor ei, a însemnărilor banale dintr-un jurnal abandonat într-o bibliotecă.

– Mă declar învins, e cea mai spectaculoasă interpretare antropomorfă a nașterii unei pagini de literatură.

– Ah, rațiunea criticului, bat-o vina! Personajul mai sorbi o dată zgomotos din paharul cu apă și, scoțându-și ceremonios pălăria de modă veche, salută asistența și părăsi amfiteatrul…

– Profesore Yehuda, cine e acest…student, întrebă Maxim, amuzat și îngândurat în același timp.

– Nu l-am mai văzut în viața mea…Ce-i acolo?

– Seamănă cu o carte de vizită…a lui probabil.

–  Federico Diabolo….Mi s-a părut mie că vorbește cu un accent străin…Italienii aceștia se rătăcesc peste tot…Ce personaj!

– Sincer, sper să fie doar atât. (…) ”

(fragment din romanul Insula Melc, ed. a II-a, Eikon, 2016)