Bookfest. Sau despre sărbătoarea „focului negru pe focul alb”

8 mins read

Tocmai m-am întors de la deschiderea oficială a Salonului internațional de carte Bookfest. Într-adevăr, avem nevoie de o sărbătoare a Cărții. De o celebrare a spiritului prin lectură. De o călătorie infinită spre cunoaștere prin poveste. Moto-ul Suediei, invitata de onoare a ediției din acest an, sună chiar așa: creating stories. Răsfoind presa scrisă și virtuală observ că abundă, ca o pregătire a startului pentru „pescuirea minunată” a cărților și autorilor noi, topuri, shortlist-uri, cifre de vânzări… Pe ecranul de lângă scena Agora se proiectează statistici, grafice care măsoară pulsul pieței de carte. Se cântăresc șansele cărții tipărite într-o lume a virtualului, a ebook-urilor, audiobook-urilor… Cartea, devenită în epoca globalizării fenomen de masă, se luptă, ca și noi de altfel, să supraviețuiască, să-și păstreze identitatea, să-și transmită propria istorie… Și pentru asta, cartea are nevoie de ajutorul nostru. Ca să duci mai departe povestea Cărții, trebuie să faci parte din ea… Peste un milion de volume la Bookfest!… Poate la fel de mulți vizitatori… „Contează mult dacă standul e mai spre centru sau spre periferie”, îmi flutură pe la ureche… Remarc, printre altele, viteza cu care se propagă în târgul abia deschis mirosul de mici de la grătarele din curtea Romexpo… Fast-food, reader’s digest… Asaltat de informație, de publicitate, cititorul caută confirmări, sau mai degrabă etichete care uneori nu au nici o legătură cu discernământul literar, cu valoarea reală a unei cărți. Am aflat câte ceva citind un volum interesant, „O istorie a bestsellerului”, de Frédéric Rouvillois… Așadar, nu vă voi recomanda un titlu anume, dar vă doresc, fiecăruia, întâlnirea providențială cu Cartea. Ea singură, la un moment dat, vă poate schimba viața. Nu-i de mirare că, dintre toate, cartea, „focul negru pe focul alb” potrivit unei vechi legende, rămâne personajul meu preferat. Ne vedem la Bookfest!

*

            „– Poezia, dragii mei, dă relief realității. Nu vă pot vorbi obiectiv despre Privirea Letiției, pur și simplu pentru că este o reconstituire istorică ratată. Elanul imaginației e cel care a triumfat, motiv pentru care am primit, cu oarecare timiditate, recunosc, aprecierea că n-aș fi, la urma urmelor, decât un poet deghizat.

– Imaginea de pe copertă e înșelătoare, ochii Letiției.

– Ce vreți să spuneți?

– Albastrul lor pare să sugereze o apă, un fir care leagă, asemenea unei curgeri albastre, un loc de un altul, un peisaj de o casă, de un eveniment istoric, de un fragment al unei zile. Dar de fapt, nu apa din ochii Letiției e cea care v-a călăuzit, nu-i așa profesore Tauber?

– Dezlegați, vă rog, și pentru mine, misterul…

Focul, profesore Tauber. Focul din privire, din gestul mâinii care ține firul de tuberoză ca pe spada arhanghelului, gata să-l pedepsească pe cel care comite vreo impietate. Să-mi fie iertat dacă spun lucruri deșarte. Dar, de la linearitatea apei, trebuie să ne oprim și să coborâm în adâncimile spre care ne îndreaptă focul, da, da, uitați, focul din privirea Letiției; sabia-tuberoză stă să taie capul celui care nu va reuși să-i dezlege misterul și care, totuși, în mândria lui de muritor, a îndrăznit să-i contemple frumusețea.

…Bărbatul care vorbise folosea o limbă veche, de parcă ar fi venit din lumea unui manuscris, dintr-un scriptoriu medieval. Maxim îl privi cu atenție, scrutându-i trăsăturile acviline și ochii jucăuși care sclipeau la fel de puternic ca soarele împrăștiat în cerculețe luminoase pe podea.

– Aveți dreptate, într-un fel, personajul a trecut prin focul istoriei, nu-i așa? Un astfel de foc lasă urme…

– Felicitări profesore Tauber, ați păstrat focul din Jurnal, l-ați ocrotit nestins în paginile romanului… Da, mă voi explica îndată, spuse studentul al cărui nume nu era scris pe nici o cartolină. Maxim încerca să-și amintească dacă mai zărise, de când începuse conferințele, părul acela înfoiat, silueta firavă și glasul atât de straniu, subțire ca al unui pițigoi. Studiez viețile copiștilor, continuă străinul, poate că eu însumi am fost unul într-o altă existență. Compar un manuscris cu un altul, încercând să găsesc locul în care o mână străină intervine, un alt ochi își suprapune voința și perspectiva peste ceea ce altul a început. Și pot să spun, din ce am observat până acum, că focul se pierde.

– Puteți fi mai exact?

– Oh, da…focul literelor, al semnelor, al cuvintelor. Credeți oare că Privirea Letiției a fost rodul unei împrejurări fericite, într-un tempo al carierei dumneavoastră academice, sau că ați găsit Jurnalul ei tot printr-o simplă întâmplare?

– Aștept să-mi răspundeți…

-… ca de altfel tot auditoriul, răspunse Maxim puțin încurcat de faptul că nu putea deloc să anticipeze spusele personajului cu înfățișare excentrică.

– Ați fost urmărit de foc…unul creator desigur, dar care s-a ținut de șotii.

Șotii?

– Da, șotii. V-a scos din carapacea studiilor de specialitate care, trebuie să recunoaștem, devin uneori destul de aride făcându-vă să vă înecați, mai ceva ca praful dintr-o sală de lectură prost amenajată. V-a tentat cu un joc în care ați intrat și mă bucur că ați acceptat, altfel ne-ați fi lipsit de o carte admirabilă. Are toate șansele să rămână în istoria literaturii…

– Mă flatați, nu aș merge atât de departe, e cam devreme pentru astfel de afirmații, nu credeți, întrebă Maxim, din ce în ce mai jenat și nesigur.

– Firește, firește, soarta cărților e schimbătoare și vai, atât de perisabilă. De ajuns să stârnești mânia unui critic, a unui public nemulțumit că te abați de la rețetă…

– Să ne întoarcem la subiect, vă rog.

– Da, la subiect, cum spuneam, focul s-a ținut de șotii și v-a făcut o surpriză de toată frumusețea, tentându-vă să vă pierdeți în labirintul imaginației poetice, al unei povești de dragoste care din nefericire se termină tragic, cu o moarte; însă dincolo de asta, arta, muzica, Zăpada lui Durand supraviețuiește, renăscând ca pasărea Phoenix din cenușa iubirii lui pentru această tânără încântătoare, suavă, răpusă de tifos. Ah, ah, mărturisesc că finalul m-a făcut să plâng în hohote…

Personajul era caraghios, fără nici un dubiu și cu toate astea nimeni nu râdea; studenții din sală îl urmăreau curioși, într-o așteptare de gheață. Soarele își adunase într-un ungher stropii luminoși de pe podea de parcă ar fi încercat să se apere în fața unei primejdii nevăzute iar lemnul închis al podelei oglindea umbra piezișă a celui care uitase – sau poate că nu voise! – să-și scrie numele pe cartolina de pe pupitru. Dar, să nu mă abat de la subiect, reluă personajul după ce-și suflă zgomotos nasul. Șotia constă în faptul că focul – numai cel care nu i-a urmărit vâlvătăile jucăușe va îndrăzni să mă contrazică și i-o voi reteza numaidecât! – focul așadar v-a ademenit să imitați creatorul – acel Creator, își întări spusele, îndreptând profetic degetul spre cer – însă cu condiția de a coborî de pe piedestalul științei în miezul vieții. Un miez la fel de plin de mister și de prozaic, de sublim – spusese sublim prelungind i-ul într-un crescendo teatral – și de ridicol, de eternitate și de putreziciune. Iar noi, sărmane făpturi trecătoare, trebuie să acceptăm provocarea focului creator cu ochii plecați, conștienți de limitele naturii noastre care înțelege și ea ce poate din viață, din moarte, din iubire, toate aceste taine pe care doar lumina unui foc o poate scoate la iveală… Focul care se joacă și care ne-a învățat și pe noi să ne jucăm, cu viața, cu noi înșine. Pun pariu, profesore Tauber, că homo ludens s-a născut dansând în jurul unui foc, undeva într-o peșteră prin care pluteau ca niște aripi, umbrele semnelor, ale primelor cuvinte…… Sala izbucni în aplauze. Erau acele aplauze care se aud oarecum mecanic, care țâșnesc inconștient în momentul în care o diatribă spectaculoasă – așa cum o rostise curiosul nostru personaj – ia sfârșit.

– Oh, mi-e greu să apropii mica mea creație de ceea ce numim îndeobște Creație. Cu siguranță Creatorul a avut la îndemână instrumente mai elaborate.

– Da de unde, de unde…Nu spune în Scriptură că la început a fost cuvântul?

– Vă rog, nu scoateți din context…Cred că nimeni în sală nu e teolog, ne-ar fi prins bine…

– Ei, sigur, sigur. Cuvântul era și el ceva creat, ori cum să-l folosești la Creație dacă însuși creația nu exista? Ei, și atunci vă întreb, ce a folosit? Ochii îl urmăreau, mâinile se crispaseră pe bănci, nimeni nu mai nota nimic de mult. Focul, dragii mei, reluă personajul care reușise să răpească publicul în întregime pentru sine. „Focul negru” al cuvintelor pe „focul alb”, al pielii brațului lui Dumnezeu, este scris în midrașul Aseret ha-Diberot; cuvintele curg ca un foc negru, ca părul iubitului, negru și ondulat…Fără foc nu e cuvânt, fără cuvânt nu e nimic din cele ce sunt…iar Privirea Letiției e mai jucăușă decât ne închipuim, decât ne lăsați să credem…V-ați jucat cu focul și ați fost răsplătit!… Ați ajutat-o pe Letiția să renască, întocmai ca pasărea Phoenix, din cenușa cuvintelor ei, a însemnărilor banale dintr-un jurnal abandonat într-o bibliotecă.

– Mă declar învins, e cea mai spectaculoasă interpretare antropomorfă a nașterii unei pagini de literatură.

– Ah, rațiunea criticului, bat-o vina! Personajul mai sorbi o dată zgomotos din paharul cu apă și, scoțându-și ceremonios pălăria de modă veche, salută asistența și părăsi amfiteatrul…

– Profesore Yehuda, cine e acest…student, întrebă Maxim, amuzat și îngândurat în același timp.

– Nu l-am mai văzut în viața mea…Ce-i acolo?

– Seamănă cu o carte de vizită…a lui probabil.

–  Federico Diabolo….Mi s-a părut mie că vorbește cu un accent străin…Italienii aceștia se rătăcesc peste tot…Ce personaj!

– Sincer, sper să fie doar atât. (…) ”

(fragment din romanul Insula Melc, ed. a II-a, Eikon, 2016)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Previous Story

Viață și cărți : „Trăiam lectura ca pe o sfâșiere”

Next Story

Cum a descoperit Mircea Cărtărescu formația The Beatles

Latest from Blog