Andreea Nanu

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Scrisoarea… fereastră deschisă spre sine

„Fotoliul meu și al tău, față în față, lângă fereastră. Îmi amintesc că stăteau la fel și înainte de accident, doar că locul meu era mai mult gol. Am fost ani de zile marele absent din viața ta. Iar tu ai fost soția mereu prezentă și neobservată. Dacă am fi fost un cuplu celebru și dacă am fi tentat prin celebritatea noastră curiozitatea vreunui paparazzi, îți imaginezi ce istorie întreagă ar fi ieșit din toate astea…Eu știu bine că cel mai ușor e să brodezi pe marginea unei scene ca cea în care ne aflăm acum. Tăcerea prelungită inspiră privitorului necultivat cele mai cumplite certuri iar cele mai mărunte gesturi devin, pentru ochii avizi de suspiciune, comploturi inavuabile. Firește că nu e așa. Tu ai știut asta dintotdeauna, eu abia acum aflu. Te îndrepți spre bibliotecă, trecându-ți privirea peste cotoarele frumos aliniate. Minunat, vei alege o carte. De ce oare m-am îndoit că vei face acest lucru devreme ce era opțiunea cea mai bună și tu ai știut întotdeauna să alegi din viață ce e mai bun? Aș vrea să alegi Oscar Wilde. Îmi concentrez din toate puterile gândul asupra ta, încercând să-ți determin alegerea. Oare îți amintești că e autorul meu preferat, cel despre al cărui hedonism și histrionism ai spus că mă vor duce la extreme, mai ales o fire influențabilă ca a mea? Știu, ai dreptate, dar cu toate astea te rog să alegi Wilde. Am nevoie să mai ascult paradoxurile lui fermecătoare, acum că nu mai am altă plăcere decât jocurile inteligenței. Întinzi mâna spre raftul cunoscut. Nu pot să văd limpede ce carte ai ales. Voi afla când vei începe să citești. Nu spui nimic. Te așezi în fotoliul din fața mea și dai pagină după pagină. Apeși cotorul, semn că acea carte nu a mai fost deschisă de multă vreme.

 

            – „…Voi începe prin a-ți spune că mă învinuiesc cumplit. În nopțile tulburi și agitate de neliniște, în zilele lungi și monotone de suferință, pe mine mă învinuiesc…”

 

…Aici stau și mă învinuiesc. Un alt fel de a spune aici stau și nu pot altfel, nu-i așa? Ah, Ida, e teribil începutul din De Profundis. Și tocmai acum când eu însumi sunt închis în cea mai rea închisoare, a propriului trup. Una în care trebuie să înfrunt cea mai grea pedeapsă, singurătatea. Citești cu o voce egală, vocea pe care ți-o știu și care capătă, pe măsură ce descoperă textul uitat, modulații emoționante. Scoți la iveală lucruri noi de dragul meu, încerci să faci un pas spre lumea mea, dându-mi șansa să înaintez și eu spre tine, purtat de tine. Ascult și încerc să înțeleg. Da, există o diferență  între singurătate și solitudine. Singurătatea e rea, e negație, e înstrăinare, izolare față de ceilalți. E numele a ceea ce respingem, refuzăm, nu vrem să cunoaștem, să auzim, să simțim. Solitudinea înseamnă mai degrabă acceptare a sinelui care-ți cere să-i vorbești. Conștiința e mereu acolo, bate la ușă, dar am fost prea ocupat să-i răspund. Acum am tot timpul din lume însă nu vreau să-l irosesc făcându-mi procese de conștiință. Wilde scrie o scrisoare de iubire dintr-o închisoare zidită pe ura și ignoranța celui care n-a știu să fie recunoscător. Î cazul de față, cel nerecunoscător am fost eu. Ascult vocea ta, Ida, și mă simt de parcă mi s-ar citi o sentință. Mi se potrivește atât de bine pe alocuri încât, dacă aș putea, aș fugi ca mai înainte. Și viața mea ar lua-o de la capăt, în cerc, cu aceleași greșeli, fără să învăț nimic. Mă bucur, din pricina asta, că o forță mai puternică decât mine a hotărât că trebuie să mă opresc… Limba lui Oscar Wilde are o frumusețe desăvârșită. Ascultându-l, simt că nu există lege mai puternică în om decât frumusețea și nu poate fi o morală mai înaltă decât ea, nici n-ar fi posibilă în afara ei. Iasomia lovește în geam, făcând să răsară inflorescențele albe din întunericul mătăsos. Îți ridici ochii din carte, privindu-mă. Pleoapa mea stângă clipește.”

*

            „… Nu mi-am imaginat vreodată că răsăritul poate să dureze atât de mult, pare că nu se mai termină, ca o naștere grea. Nașterea, dacă stau bine să mă gândesc, e experiența primei despărțiri cu care omul intră în lume. De ce oare? Poate și pentru a ne aminti că, mai mult decât întâlnirile, esențial rămâne felul în care ne despărțim. Privesc tot ce mi-a fost dăruit: tu, doctorul, grădina, răsăritul. Cât de mult poate să dureze, de parcă totul s-ar derula cu încetinitorul. Toate în mine încetinesc, plutesc… Acum cred că înțeleg de ce. Am primit șansa să iubesc din nou ceea ce am irosit. Un răgaz ca să te redescopăr și o șansă de a mă împăca cu mine însumi. Și cu cât te iubesc mai mult, cu atât mă apropii de moarte… Ida, citește scrisoarea mea nescrisă. Știu că ai făcut-o deja. Am rămas împreună așa cum, în toate tablourile acelea misterioase, Hammershoi și Ida sunt legați de o pagină fără cuvinte, albită de timp sau de lumină, până când dispare cu totul în cel mai tainic loc: Iubirea. ”

*

(fragment din Scrisoare pentru Ida, de Andreea Nanu

ed. EIKON, 2017)

Scrisoare in alb

Privesc peisajul imobil. Privesc imobil peisajul care se desenează prin ceața diafană dincolo de fereastră. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea? E vară. Vara dă adesea impresia de imobilitate, poate e imaginea celei mai desăvârșite încremeniri în miezul copt al timpului, în frumusețe. Fixitate ademenitoare, ca aceea a unui fruct pârguit care-ți face semne tainice de pe creanga unui pom, invitându-te să-l culegi. Am agățat cuvinte în loc de fructe, pe care încerc să le adun cum mă pricep de pe ramurile acestui pom al imaginației. Uneori cuvintele ne sunt oprite, ca roadele din care părinții noștri au mușcat și au căzut din rai. Am mușcat din fructe prea devreme. Și cuvintele pot fi gustate uneori prea timpuriu, atunci când încă nu le putem pătrunde miezul. Vine însă și o vreme a cuvintelor.

Femeie citind, Vilhlem Hammershoi
sursa foto: Biblioklept

Oamenii din jurul meu cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu sunt cel care am devenit, prin forța împrejurărilor, martorul vieților lor secrete. Nu există secret mai profund decât ceea ce se vede, tocmai fiindcă este expus indiferenței cu care trecem unii pe lângă alții. Neatenția e cauza cea mai frecventă a întâlnirilor ratate, irosite. Oscar, de ce nu ești atent? Dacă aș putea, aș închide ochii ca să aud mai limpede vocea cunoscută care tocmai m-a vizitat; fulgurație de o secundă, realizez că e amprenta sonoră a unei ființe pe lângă care am trecut de multe ori neatent: mama. De ea se leagă amintirea pătrunderii conștiente în lume, în cele din afara individualității mele care abia atunci, în vara lui 1960, învăța să spună eu. Încă imitam. Eram ecoul plin de drăgălășenie al persoanelor pe care le observam curios și printr-ale căror picioare mă împotmoleam, alergând în toate părțile ca un mânz nărăvaș. Ah, nimic n-o să îmblânzească vreodată copilul ăsta, zicea mama. Oare chiar trebuie, intervenea tata, lăsându-și întrebările să plutească în aerul sufocant al amiezii, încărcat de parfumul trandafirilor de mai și al iasomiei care-și pocnea bobocii pe crenguțele negre ca tăciunii. Păsările ciuguleau bobițele poamelor sălbatice rostogolite în pământul reavăn, afânat. Norii ca niște cocoloașe de vată brăzdau cerul de un albastru sticlos. Îmi amintesc bine începutul acelei veri, o vară ce răsare din amintirea mea mai reală aproape decât cea la care privesc prin geamul ferestrei. Fereastra noastră are geamul separat în pătrate mici, elegante, după moda englezească, așa ți-a plăcut ție, draga mea Ida, și eu m-am bucurat să-ți pot face o plăcere care nu mă costa nimic. Am fost întotdeauna un generos diletant. Adică unul din cei care nu știu să dăruiască fără rest, riscând goliciunea. Acum privesc vara tolănită leneș în grădina noastră printr-unul din aceste ochiuri mici. Pleoapa stângă, puțin căzută, mă face să văd anumite detalii distorsionat, ca acoperite de un văl cețos. Stinghiile albe care separă ochiurile de geam îmi dau impresia unei închisori delicate, zăbrele interpuse între mine și lume, între mine și silueta ta fragilă aplecată matern deasupra trandafirilor de mai. Un mai târziu…”

*

 Privesc și caut. Privesc fără să caut ceva anume. Asta înseamnă să-ți oferi, la capătul disperării, o clipă de răgaz. Mama numea această îndeletnicire plăcerea contemplației. Nu am încercat niciodată până acum. E adevărat că îți trebuie o anumită artă, o doză de curaj. Bunul simț practic al vremurilor noastre ne-a învățat să nu pierdem timp, orice clipă înseamnă bani. Banii pe care i-am câștigat grație profesiei mele nu-mi mai sunt acum de nici un folos, așa că o să-mi permit să irosesc timpul, să-mi dau plăcerea clipelor care se trec și se petrec alunecând unele în urma celorlalte, ca un șir de fecioare caste. Nici nu știm cât de ușor pângărim timpul cu cele mai nesăbuite ocupații, alergând, cum îi plăcea mamei să spună, după cai verzi pe pereți. Când eram mic mă atrăgea combinația de culori și imaginea acelor cai verzi alergând pe pereți, promisiunea unui lucru imposibil care ațâța mintea mea de copil. Am devenit adult și mi-a pierit cheful pentru asemenea jocuri de cuvinte… Ce-ar fi dacă m-aș întoarce la acei căluți fantastici? I-am văzut odată în acvariu, într-o vacanță la mare; pluteau prin apa limpede, albaștri și verzui, ca de jad. Unul din ei mă privește drept în ochi, în cel a cărui pleoapă înțepenită îmi expune irisul la soare. Mă întreabă ceva, reflectând în ecoul neverosimil al rostirii lui acvatice propria mea temere: ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine? Asta e întrebarea…”

Interior, Vilhlem Hammershoi
sursa foto: THE BLUE LANTERN

(Fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la editura EIKON, 2017)

Prolog la o Scrisoare…

​„Dragă Ida, îți scriu o scrisoare în minte. Nu voi putea să aștern pe hârtie aceste cuvinte, nici să le rostesc vreodată, sunt doar frânturi de gânduri din care vreau să fac confesiunea mea către tine. Voi continua să-ți scriu în fiecare zi, până când va veni aceea pe care ne-am obișnuit să o numim „sfârșit”.

Ida și Vilhelm Hammershoi
sursa foto: thebluelantern.blogspot.ro

Deși acum nu mai sunt atât de sigur că sfârșitul există, cel puțin nu așa cum ni-l imaginăm. Despre început și sfârșit. Multe lucruri ar fi aici de reconsiderat. Situația mea de acum mă face să privesc lucrurile altfel, mai puțin obstinat și, cine știe, poate cu mai puțin egoism. Acolo unde se încheie viața cuiva poate să înceapă viața altuia. Viețile noastre sunt verigi în marele lanț al existenței. Viața mea și a ta, legate una de alta, două zale puțin slăbite de timpul care a trecut peste noi, uneori strânse cu forța de cleștele încercărilor prin care, cu sau fără voie, a trebuit să trecem. Sfârșitul vieții mele va fi pentru tine un nou început, fără îndoială că lucrurile trebuie să fie așa. Acum te privesc în timp ce tu ștergi praful de pe cotoarele cărților pe care tot tu le-ai așezat frumos în bibliotecă, după ce le-ai comandat de la o faimoasă librărie londoneză… Alunec spre lucruri lipsite de importanță, dar n-am ce face, nu le pot opune rezistență. Fiecare dintre gândurile mele devine o fugă, un contrapunct la un eveniment prezent care se desface în mii de fire pe care le observ și le analizez atent. Mă ajută să nu-mi pierd mințile. Mintea omului are nevoie să rumege în permanență ceva. Trebuie hrănită cu mare grijă, altfel se intoxică, se îmbolnăvește. Și bolile spiritului sunt cel mai greu de vindecat…Voi încerca să nu rumeg amărăciune, Ida. Scrisoarea mea e un sol de pace, un pod peste tristețile noastre, peste greșelile mele și peste rănile tale rămase nevindecate.

Wilhelm Hammershoi

Cum ar fi potrivit să încep? Îți amintești de tabloul pe care l-am fotografiat cu prilejul călătoriei la Helsinki? Hammershoi, Ida citind o scrisoare. Era o dimineață rece, cufundată în ceață. Mai aveam un ceas până la interviul programat și nu știam cum să-mi omor timpul. Am așteptat o vreme în fața acelei clădiri albe, ca o fantasmă în decorul cenușiu cu ziduri severe, neștiind că în casa în care locuise Hammershoi se afla, la parter, una dintre cele mai frumoase colecții cu tablourile artistului. Am fost sfătuit să vizitez galeria, ceea ce am și făcut. Am trecut de la un interior la altul, cu o senzație vagă de angoasă, neînțelegând preferința lui Hammershoi pentru zecile de nuanțe de gri, alb, negru.

Ida Hammershoi

Ida mi-a atras atenția. Nu era doar numele cel care-mi amintea de tine, ci prezența-absență a femeii pe care artistul o pictase cu stăruință, în aceeași ipostază, în același decor. Ida citind o scrisoare. Le-am luat la rând pe fiecare, privindu-le de aproape, încercând să observ acele detalii care le-ar fi individualizat. Am rătăcit în labirintul imaginilor asemănătoare, atât de fidele unui gând, unei impresii unice și puternice. Aproape nici o diferență la exterior. Înseamnă că răspunsul la ghicitoarea articulată în înșiruirea cronologică a tablourilor cu aceeași temă se găsea în adâncul compoziției, în măruntaiele acelei scrisori din care nu-mi era dat să văd decât o coală albă. Cuvintele nu fuseseră nici măcar schițate, în nici unul dintre tablouri. De la un an la altul, Ida continua să citească o scrisoare goală. Am mers mai departe, perseverând în căutarea mea, stăruind în încercarea de a înțelege. În camera alăturată, Ida își arată vârsta. Chipul ei alb-trandafiriu e voalat de riduri ușoare, la fel ca mâinile în care ține aceeași scrisoare. Spre sfârșit – se pare că moartea l-a luat prin surprindere pe Hammershoi – Ida întoarce spatele celui care privește, lumii întregi. Păstrează însă, prin poziția capului ușor aplecat în față, cu privirea concentrată, sugestia puternică a unei prezențe: scrisoarea, deși nevăzută, continuă să existe acolo, în mâinile ei, subiectul unei lecturi atente, neîntrerupte. Pânza aproape că șoptește un cântec fără cuvinte, alb ca pagina acelei scrisori pe care pictorul n-a schițat nici un cuvânt. E onest; în fond, cuvintele nu sunt arta lui. Dar stăruința acelei prezențe și a dorinței ascunse în ea ca într-o cochilie nu s-ar putea traduce decât printr-un singur cuvânt: iubire.
​…Ida, citește scrisoarea mea. Am nevoie să cred că într-un fel sau altul ea va găsi o cale să ajungă la tine.”

*

(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)

Fotografie de familie

„Cititorul va coborî în poveste apăsând cu grijă pe fiecare cuvânt, aşa cum păşea Anica pe treptele care duceau în pivniţă. După aceea va căuta să vadă dacă cuvintele sunt vii, aşa cum asculta Anica ouăle de cloşcă, ducându-le la ureche să afle dacă mai trăiesc puii înăuntru. Pe cele pe care le va auzi ciocănind le va pune la locul lor, în cuibul cărții, şi se va bucura de promisiunea vieţii.”

*

„Primită de la băieţi după înmormântarea mamei. E mama, tata şi eu. Mama a fost înmormântată în cimitirul bisericii din Bogdănești în ziua de 27 Decembrie 1988. Andrușcă E. Neculai din comuna Bogdănești, judeţul Bacău.”

            „Aşa scrie pe spatele fotografiei în care tataia Neculai stă între mama lui, bunica Mariţa, şi tatăl lui, Enache Andrușcă. E îmbrăcat cu un ilicel alb din piele de oaie, brodat frumos pe margini, un brâu, pantalonaşi de lână şi o pălărie pe cap, trasă mai spre ceafă. Cu o mână o ţine pe bunica Mariţa iar cealaltă se odihneşte pe umărul bunicului Enache, şi el la fel de nedumerit şi oarecum mândru în vestimentaţia de sărbătoare. Mariţa poartă o fotă strânsă pe mijloc cu betele tricolore pe care mi le înfăşuram în jurul capului atunci când jucam capra prin casă în timpul iernii, o ie din borangic, batic şi pantofi. Bunicul Enache e așezat pe o laviţă, în timp ce bunica Mariţa şi Neculai stau în picioare. Zâmbetele lor sunt abia schiţate iar Mariţa se încruntase, pesemne ca nu cumva vreun surâs să-i trădeze poza marţială. Fotograful voise, pentru ocazia unică a imortalizării, să dea impresia de evadare din viaţa de toate zilele punând în spatele personajelor o draperie închisă la culoare, spânzurată pe o sârmă întinsă între doi pruni. Draperia se strânge însă undeva pe mijloc, lăsând să se ghicească de o parte şi de alta, la capătul unei alei pietruite, o grădină vastă cu tufe înalte de flori, căpițe de fân uscat, un foișor împrejmuit un coceni ca o fortăreață și alte acareturi. Pesemne, ca şi firul istoriei pe care oamenii o vor savantă, călcată şi apretată ca pentru parada de gală a posterităţii, draperia butaforică a fotografului nu acoperea decât un crâmpei din instantaneul vieții care se desfăşura mult la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos…

Fotografie de familie luată la Paști, în satul Bogdănești, în grădina familiei Andrușcă:
bunicii mei, Anica și Neculai, cu copiii în sărbătoare

…Curtea bunicilor mei din Bogdănești era mare şi labirintică… mi se părea din cale-afară de înaltă. Din șosea trebuia să-ţi iei avânt şi, ținând talpa pe o parte, coborai panta din faţa porţii mari. Lemnul se înnegrise de la ploaie şi atârna greu în balamale. Numai tata putea să ridice zăvorul ca să putem intra, eu și mama. Primul meu popas și loc de joacă era mormanul de bolovani de râu care se înălța din dosul porții ca o cocoașă de animal preistoric și peste care sătenii care făceau naveta la oraș își aruncaseră vreme de câțiva ani pantofii uzați. Soluția părea firească devreme ce casa bunicilor avea ieşire la şosea iar cei care veneau înglodaţi de prin uliţe primiseră încuviinţarea să îşi schimbe încălţările într-un colţ amenajat lângă atelierul cu unelte. În mijlocul grămezii, pe vârful căreia stăteam cocoţată ca să o văd pe mama venind pe pod de la şcoală, timp în care exploram diversele resturi de oale şi pantofi cu un băţ, era o salcie mare şi pletoasă. Cu ea purtam conversații extrem de interesante, argumentele mele o convingeau întotdeauna, ea nu știa decât să foșnească melancolic într-o parte și într-alta. La capătul celuilalt versant al grămezii, pe care îl escaladam ca pe-un munte, rămăsese un intrând nefolosit; acolo pământul era mereu umed din cauza umbrei şi se putea desena ușor scrijelind cu băţul. Lotul era împrejmuit cu un gărduţ din scânduri rare între care bunicul Neculai intercala, cu o oarecare fantezie, haragi : câte doi sau câte trei. E sigur că nimeni din sat nu mai făcea gardurile în același fel. Modelul cu pricina însemna pecetea lui „Ninaia” și doar zărindu-l lumea din sat înțelegea despre pământul cui era vorba! „Ninaia” era titlul de nobleţe pe care în căpătase bunicul pentru că atunci când era mic spunea stâlcit „ninaia” în loc de „nenea”.

De partea cealaltă, în stânga porţii mari, era un intrând simetric unde îmi amenajasem o prăvălioară care prospera și se îmbogățea de la o zi la alta cu noi vestigii pe care le agăţam în gard: cioburi verzi, resturi de străchini, o sită spartă şi un canaf roşu. Anica mai prindea de veste şi le arunca pentru că „o vedeau vecinii cu gunoaiele în gard”. În spatele prăvăliei mele începea poiata porcilor, un adăpost mixt în care cloştile care dădeau dovadă de bună purtare erau păzite şi observate atent. Anica ciocănea ouăle ca să măsoare starea vieţii dinăuntru, așteptând cu înfrigurare să iasă puii din găoace. Odată fuseseră adăpostite acolo şi oi care fătaseră mieluţi albi şi unsuroşi pe o ninsoare mare… Puţin mai departe, în locul în care fotografia s-a rupt, se ridica impunător grajdul vitelor. Deasupra era podul de unde îl vedeam pe Neculai că se urca şi cobora, sfidând gravitaţia, purtând o grămadă mare şi galbenă în spate: fân uscat. Dedesubt fusese amenajat un atelier pe care scria „Andrușcă E. Neculai”, cu unelte puse în ordine şi tot felul de caiete scrise, de şcoală, împachetate şi legate cu sfoară; apoi, acoperit cu un pled ros de şoareci, piesa de rezistenţă : un acordeon vişiniu cu clapele îngălbenite. Lungeam mâna prin ferestruica înaltă ca să ajung la clape şi apăsam, dar nu ieşea nici un sunet. De altfel, obiectele nu trebuiau atinse ci lăsate „să stea la locul lor”. Alături de atelier dar tot în aceeaşi dependinţă se deschidea, sub un chepenghi, un hău mare şi negru. Era pivniţa unde Anica cobora cu un felinar pe care îl aprindea lăsându-l să privegheze la intrare. Scăriţele coborau în pantă. Era umed şi mirosea a perje uscate şi a ulei de lampă. Anica umbla repede şi, după ce trăgea un lichid misterios printr-un furtun lung, încovrigat şi rozaliu ca o coadă lungă de purcel, cu capătul înfipt într-o damigeană mare, urcam la suprafaţă, victorioase. Uşa se închidea ursuză în spatele nostru şi nu aveam voie să intru acolo singură. Mulţi copii intrau de capul lor în pivniţă şi nu mai găseau din ei decât botoşii, îmi dezvăluia sfătos Anica, în timp ce clătina din cap ca să-mi arate cât de serioasă era toată treaba.

Curtea din mijloc începea cu un gard rar de scânduri aşezate pe orizontală, unite de altele două în formă de „V” la mijloc. De sus ne întâmpina politicos şi categoric o altă tăbliţă albastră pe care Neculai scrisese cu vopsea roşie : „Am nevoie de linişte”. „Amnevoiedeliniște” însemna că de cum treceai hotarul acela misterios trebuia să taci sau să vorbești în șoaptă pitindu-te după fustele Anicăi, singurele vietăți care aveau voie să se exprime zgomotos erau găinile și gâștele. Ele nu puteau să înțeleagă ce scrisese Neculai pe tăbliță… Aleea urca leneșă ajungând în dreptul nucului mare care străjuia întreaga privelişte şi ne făcea umbră vara. Pe latura unde se afla şi casa mare fusese ridicat un coșar din lemn acoperit cu plasă de sârmă, în care se depozitau ştiuleţii de porumb. Construcţia se lungea ca un vagon iar la mijloc, într-un intrând rămas gol, se aciuiaseră găinile. Acolo mergeam să cotrobăim după ouă. Le găseam ușor, multe şi calde. Pe jos era pardosit cu pietre aduse de la rău, mai mici sau mai mari, pe care îmi potriveam piciorul şi-mi măsuram talpa ca să-mi treacă de urât. De obicei toate erau mai mari, niciuna pe măsura mea… Aerul răcoros adia uşor. Frunzele de nuc foşneau. Eu eram în echipament de camuflaj, cu o broboadă verde şi floricele roz pe cap. Anica mă strânsese tare peste fălcuţe, pentru că „era corent !” Îi ajungeam ceva mai sus de genunchi… Între coșar şi casă trecerea era păzită de o altă poartă, alcătuită după acelaşi calapod. Drumul îngust ducea la cămara din fundul casei care comunica cu chilerul de vară printr-un singur perete. În acea cameră tainică era mereu văruit proaspăt, era răcoare şi patul rămânea acoperit cu o plapumă mare şi grea, indiferent de anotimp. Anica mă ducea acolo să dorm când avea treabă la bucătărie. Lângă patul din lemn pus pe butuci era o sobiţă din fier, o masă cu un scaun, un gemuleţ mic şi, zidit în peretele despărţitor, geamul care dădea spre chiler. Cealaltă fereastră a încăperii dădea spre drum. Stăteam în pătuţ, hotărâtă să dorm, ca să pot ieşi mai repede afară la joacă. Spre drum, cum evadai din această cămăruţă, Neculai plantase o mică livadă cu vişini. Unul dintre ei crescuse mare de tot şi crengile lui atingeau pământul, înroșindu-l cu fructele strivite…

Casa mare se compunea din două încăperi „bune” şi un hol pe mijlocul căruia trona un şifonier cu haine „de ale fetelor” sau „de ale băieţilor” şi diverse lucruri tot „bune” care se foloseau numai la „ocazii”. Camera din stânga era „a copiilor”, cei care veneau mai rar. Pe peretele de răsărit Anica agăţase o poză cu fetele ei, cea mai mare avea părul tapat şi o aluniţă mare pentru că o atacase o zgripţuroaică pe când era mică și neascultătoare. Adică aşa ca mine, îmi zicea Anica, cu subînţeles. De partea cealaltă a holului începea un teritoriu puţin cunoscut de mine : camera lui tataia Neculai. Tataia stătea mai tot timpul întins pentru că „era bolnav şi avea nevoie de linişte”. Cobora mai mult la masă când îl striga Anica : „Hai la masă, măi Neculai !”, zăbovind o clipă în faţa geamului care dădea în curtea chilerului, cu urechea ciulită, în suspans, să vadă dacă strigarea ei are efect sau nu. Tataia Neculai păstrase o colecţie impresionantă cu tratate de botanică din care aflai cum să altoieşti copacii. Patul, recamierul, avea pe policioara din dreptul capului tot felul de medicamente şi reţete. Pe masă veghea un ceasornic rotund, rusesc, singurul care strecura mici zgomote ritmate în odaia atemporală a lui Neculai. Mai avea o cutie cu cremă chinezească destinată unei bătături care-i crescuse în talpă. Asistasem şi eu o dată la procesul migălos de îndepărtare a cojilor gălbui pe care Neculai le dibuia cu ajutorul unei oglinjoare pictate cu floricele și rămasă probabil de la fete. În colţul opus era soba şi la piciorul patului se odihnea o coşarcă începută la care Neculai împletea contemplativ, ca monahul la rucodelia lui. De pe peretele din capul patului, în care Anica nu îndrăznise să doarmă decât la câţiva ani buni după ce a murit Neculai, am luat eu poza cu Mariţa şi bunicul Enache…

De-a lungul casei mari curtea o cotea, într-o curbă largă, spre chilerul în faţa căruia era magazia, cu găinile şi putina mare cu borş, continuând apoi cu rezervorul de apă şi rafturile pline cu borcane şi oale. Sub ferestruica chilerului era o băncuţă de lemn pe care stăteau căldările cu apă şi o cană mică din tablă albă. În capătul opus, de unde Anica îl striga pe Neculai, fusese amenajat un șopron menit să adăpostească o masă mare şi lungă la care mâncam cu toţii vara. Cartofi la ceaun cu usturoi verde pe care îl adunam cu Anica din grădină. Deasupra mesei fusese agățată o policioară cu diverse ierburi, adunate în mănunchiuri şi puse la uscat. Rostopasca usca negii la fel de bine ca necazurile, zicea Anica sfătoasă. Pereții din lemn erau acoperiţi de diverse traiste doldora cu amestecuri vindecătoare. În colţ stătea putineiul pentru unt, care avea în el o lopăţică cu multe găuri prin care îmi strecuram degetele. În curticica din faţa chilerului Anica așezase un cazan imens cu leşie în care spăla rufe şi făcea săpun. Săpunul era de mare preţ. Avea culoarea gălbuie şi se lipea de degete, nu înţelegeam dacă spală rufele sau le murdăreşte. Aveam totuşi convingerea că Anica ştia ea ce făcea. Rufele, după ce stăteau vreo jumătate de zi la înmuiat, erau frecate şi răsucite tare ca să se scurgă, după care erau puse la uscat pe garduţul care dădea în ograda găinilor.

Acolo, în ograda în care găinile ciuguleau şi îşi făceau siesta înainte de a se culca în coteţul alăturat dormea, mare şi alburiu, cuptorul. Cuptorul era folosit, cu mare pompă, la Paşti, când se făceau cozonacii. Atunci nimeni nu închidea un ochi. Se priveghea, mai ceva ca la biserică, în jurul aluatului care creştea şi se înfoia răspândind miresme îmbietoare. Procesul era îndelungat şi din cale-afară de înmiresmat. Anica aprindea focul de cu ziuă să se facă jar mult şi proptea la gura cuptorului o bucată de lemn, să mocnească. Seara, când se culca soarele pe-o rână, deasupra prundului unde copiii alergau vacile şi mingea, Anica punea în cuptor, pe spuză, frunzele de nuc într-un covor gros. Tăvile, unse şi tapetate şi ele cu foi de nuc, pline cu aluatul moale și galben, erau împinse în adânc, ghiftuind gâtlejul nesăţios al cuptorului. Eu nu mai puteam de nerăbdare! Obrajii mi se bulbucau de strânsoarea broboadei şi de poftă. Anica îmi mai strecura câte-o turtiţă, din cocă de cozonac, friptă pe plită, în schimbul căreia trebuia să mă duc „să vad ce face cuptorul”. Ca să ajung în curtea cuptorului trebuia să trec în curtea a treia, ultima, cea care dădea în grădina mare. Străjuită de câine şi de curcani înfometaţi, drumul era ca o trecere pe tărâmul celălalt. Mă strecuram, ca o umbră, pe lângă coteţul în care găinile somnolente se bălăbăneau croncănind pe stinghii, coteam până în dreptul scării care urca în pod şi mă strecuram prin crăpătura portiţei dinspre cuptor. Portiţa era ţeapănă şi nu puteam să o deschid, mai ales că hârâia şi trezea cloşca din coşarcă. Băgam o mână şi un picior, după care roteam restul corpului, ca un tirbuşon. „Coooot-codaaac!”… Mă simţise zgripţuroaica de găină. Mergeam pe vârfuri până la cuptor, mă uitam, miroseam şi mă refugiam cu viteză în zona neutră din faţa chilerului.

…Podul dinspre cuptor era unul mai mic în care descoperisem cărţi, manuale, caiete şi carnete de note „de-ale băieţilor”. Erau toate puse bine grămadă şi legate cu sfoară în pachete. Eu le desfăceam pe rând şi mă uitam în ele, cercetând toate. Era acolo şi un caiet din clasa I a lui Neculai-tata care avea semne cu roşu pe el, aşa că l-am luat să-l am drept alibi pentru scăderile mele școlare de mai târziu.

…Ultima curte dădea spre grădină. Nu mergeam niciodată singură acolo pentru că la intrare era un şarpe mare care aștepta să mă mănânce. Era ascuns, după spusele Anicăi, în grămada mare de bălegar folosit ca îngrăşământ. Grădina, ca şi restul curţii, era şi ea atent compartimentată şi ordonată, urmând ritmurile anotimpurilor și ale vieții. La intrare se ridica un foişor. Acolo, vara, se ascundea Ştefănel, verișorul meu, când Mitică, fratele mai mic al tatei, îl căuta să-l pună la treabă. M-a dus şi pe mine acolo odată şi am juat marocco, ronțăind cotoare de varză. După foişor se deschidea o curticică în care erau aliniaţi stupi şi tufe de trandafiri, albi, roşii şi de alte culori, din care Anica îmi dădea când se apropia sărbătoarea de sfârşit de an. În rest, nimeni nu rupea din ei niciodată, doar pentru coroniţa de premiu I era voie. Creșteau în acel loc şi pomi înalţi ce păreau fără căpătâi, un păr şi câţiva pruni mai mărunți. Iarba era mereu cosită proaspăt. De-a lungul gardului Anica punea la uscat cămăşile lui Neculai, pe care i le confecţiona din fâşii lungi şi colorate, resturi de materiale recuperate de la Confecţii şi pe care le ţinea în saci în şopronul de lângă culcușul câinelui. Unul din saci avea o scobitură pe care tot eu o făcusem cu degetul şi prin care extrăgeam, când îmi venea la îndemână după îndelungate prospecţii, fâşiile atât de râvnite. Învățasem să cos la maşina Singer pe care Anica o ţinea în chiler şi care era respectată ca un membru al familiei. Ce mă făceam eu dacă n-aveam mașina asta, suspina câteodată Anica, în timp ce eu luam instinctiv poziție de drepți, cu urechea ciulită. Acum-acum stătea să înceapă vreo poveste despre „când era Anica mică, așa ca mine…”

De partea cealaltă a curţii cu stupi era o fâşie de pământ împărțit în brazde, pe care Anica le plivea ore în șir. Mai fuseseră acolo vremelnic ţarcul oilor sau fân adunat în căpiţe, după nevoie. Această primă curte se termina cu o portiţă de lemn, păzită de grămada de bălegar cu şarpele fioros ascuns în ea. Eu ţâşneam prin deschizătura porții, apoi pe cărarea îngustă, străjuită pe de o parte cu butuci de vie iar de cealaltă, cu straturi de cartofi şi roşii pe care Neculai le săpa la milimetru. În după-amiezile în care Anica pleca la schimb la Confecţii rămâneam cu Neculai în grădină. Aici, din când în când îl mai întrebam: „Da mama mea când vine ?” la care primeam acelaşi răspuns invariabil : „Asta nu ştiu ca să-ţi spun… Când vine, înseamnă c-o vinit!” Eram, aşadar, condamnată la tăcere şi la eternitate. Se auzea doar clefăitul ritmic al sapei printre cuiburile de cartofi. Neculai sărea agil printre rânduri ca o gazelă, ca să nu lase urme „pe interval”. Eu stăteam ghemuită pe cărare, cu soarele lovindu-mă taman în creştetul capului, ca crucea la botez. Amiezile acelea în care soarele albea inflorescențele și iarba erau un botez de lumină. Diverse zburătoare îmi zumzăiau prin broboadă. Căldura dilata timpul şi câte o boare răzleaţă mai răcorea osteneala aşteptării. Neculai obosise. Se mai odihnea în coada sapei şi privea melancolic în zare, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi visat. De pe drumul ce duce peste vale se aude huruit de căruţă. E „alde Purcel”, pe care mama se chinuia să-l treacă clasa la limba franceză. Scoate limba la mine când vede că mă zgâiesc la căruţă şi o scot şi eu, mai-mai să-mi sară din gât. Neculai salută condescendent, respectând o ierarhie nescrisă dar de toţi ştiută. „Alde Purcel” șterpeleau purcei și nu aveau pământ. Neculai se apucă iar de prăşit. Ajunge în capătul rândului unde sunt câteva tufe cu fragi. Într-un gest de clemenţă îmi îngăduie să sar iute pe interval și de acolo în fragi, înainte ca el să șteargă în urma mea orice urmă de pământ bătătorit şi deci, de impietate. Devorez fructele mici și roșii apoi îmi reiau locul pe cărarea din mijloc. Iarba sâsâie şi scârţâie, plină de aripioare albastre, sticloase, şi de tresăltări ascunse.

…Dincolo de poarta „cea mai mare” începe ultima parte a grădinii. Acolo sunt pomi cu fructe altoiţi de Neculai, peri şi meri cu crengi joase, cioturoase, pe care mă puteam căţăra cât timp Anica prăşea păpuşoii. Toţi copacii stăteau aliniaţi ca la curtea regală, până departe în zare unde pământul urca lin, mărginit de-a latul de nuci venerabili, cu crengile care se revărsau în iarba înaltă. Prin părțile astea se cosea numai pentru fân iar eu mă tăvăleam în iarba moale şi răsfirată ca părul unui uriaș adormit. Dincolo de povârniş, spre lunca apei, pământul se întindea drept stând parcă în cumpănă, nedumerit, după care se rostogolea iarăşi până la gardul de nuiele dinspre drum. Acolo, pe o moviliţă, fusese ridicată o colibă în care se stătea de pază la recolte şi din care rămăsese numai acoperişul de tablă ruginită. Îmi plăcea să mă urc şi să domin de acolo întreaga grădină până când striga Anica „dă-ti giooos !” Aproape de gard era un păr cu pere mălăieţe, de Sfântu Ilie, din care ne curgea zeama până la coate când muşcam din ele. Mai erau şi câteva cuiburi cu vrejuri de fasole şi straturi de cartofi, de unde Anica îşi umplea pumnii cu gândaci de colorado.

Aşadar, la capătul celor trei curţi şi trei grădini, dispuse simetric şi concentric, fiecare cu dependinţe rânduite cu un rost al lor, stăteam cu Anica şi Neculai, într-o existenţă paşnică şi plină de savoare, ordonată de ritmuri şi raţiuni din care istoria, asemeni unui fotograf amator, nu reuşeşte să imortalizeze decât un văl decorativ. ”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

De Paşti (Grădină în primăvară)

Eram în Sâmbăta Mare. Se pleca încet spre seară. Toată ziua zumzăisem prin jurul Anicăi. Oale, străchini, strigăte, găini, eu…de toate!

Anica face cozonaci. Pune lapte, făină, ouă, zahăr. Miroase vanilia, dulce ca raiul. Tot felul de ingrediente rare, folosite cu grijă…. pentru că nu se găsesc! Şi pentru că din ele se fac lucruri „puse deoparte”, pentru Dumnezeu şi pentru sfinţi. În timp ce eu încercam să rezolv mental problema unui astfel de transport cosmic, adică cum o să ajungă cozonacii în cer, Anica frământa de zor. Coca creşte, prinde viaţă. Anica acoperă cazanul mare cu un ştergar folosit numai pentru aşa ceva şi îl pune deoparte la dospit. Trăgeam cu ochiul la făptura care prindea viaţă în albie revărsându-și burta albă, imensă, pe sub ştergar.

Străbunicii mei, Marița și Enache. La mijloc, bunicul, Andrușcă E. Neculai.
În grădina casei din Bogdănești, de Sfintele Paști

Între timp, Anica aprinde focul în cuptorul din grădină. Eu trebuia să supraveghez uriaşul de lut care horcăia şi pufnea, până avea să-şi dea duhul. Pe duhul focului aveau să se coacă cozonacii. Aşa că stăteam așteptând la priveghiul acela înmiresmat şi de mare taină. În chiler, Anica întoarce cozonacii, îi unge cu ou şi îi pune în tavă, pe frunze de nuc. Un cortegiu de colaci şi cozonaci… şi câteva turtiţe pentru ostenitorii cu priveghiul. Adică pentru mine. „Ia mergi la foc, vezi ce face…” „Acu-i acu”, mă gândeam. Ca să ajung la foc trebuia să trec prin curtea găinilor şi a tuturor vieţuitoarelor care aveau cioc, aripi, gheare şi erau cu un cap mai mari decât mine. Mersul în grădină însemna, nici mai mult nici mai puţin, trecerea pe lumea cealaltă. Bântuit de cloşti şi curcani, tărâmul necunoscut era îmbietor şi enigmatic. Şi, cum aflasem din poveşti cât era de greu și de primejdios să te întorci de pe tărâmul celălalt, mă căzneam să înaintez către cuptor, sărind praştie peste poarta pe care numai Anica putea s-o deschidă. Spuza mijea, cu ochi roşietici, ca un balaur răpus. Pesemne că acum trebuie să-şi dea duhul, mă gândeam, şi o rupeam la fugă după Anica. Să pună numaidecât cozonacii pe duh, ca să ajungă repede şi sigur unde trebuie, să aibă sfinţii ce mânca în noaptea de Paşti. Scoatem cozonacii, creţi şi cu crustă ca nişte prunci ieşiţi din pântece, hotărâţi cu orice preţ să trăiască. Îi punem în coşuri şi ne pregătim să pornim spre biserică, Anica fericită că a supravieţuit încă unui turnir cu forțele văzute și nevăzute, eu ca să văd Învierea şi să mă alerg cu Lenuţica printre mormintele luminate.

Se făcuse noapte de-a binelea. Mă cocoț pe grămada de bolovani, postul meu de observație. Pe drum se vedeau făclii. Se întorceau cu lumina de Paşti din satul vecin. Latră câinele. Pe poartă intră tata. E şi mama, mai mică, lângă el. Numai ea miroase mai frumos decât toţi cozonacii la un loc şi decât florile de cireş care se scuturau în noapte ca stolurile de fluturi.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

Cu Proust pe islaz

„- Citesc tot timpul. Nu mă despart niciodată de romanele mele. Îmi amintesc de ziua în care vecinul era să bage cuțitul în nevastă-sa, de beat ce era. Eu ieșisem să pasc vaca, mă așezasem pe moviliță, cu Proust lângă mine. „A la recherche du temps perdu”… Când colo, aud țipete. Săriți, mă omoară! Eu, în viața mea n-am suportat violența, nedreptatea. M-am dus repede devale să o scap pe sărmana femeie. Bărbatul ridicase furca. M-am așezat în fața ei…Până la urmă a plecat, am scăpat amândouă…”

Marcel Proust
sursa foto: BBC.com

Într-o lume a „cuțitarilor”, primitivă mai ceva ca în Ion, descinde într-o bună zi bunica, pe atunci tânăra Sofia Ionescu, căsătorită cu preotul Iulian Nanu, în satul Chiriacu. Abia ieșise de pe băncile liceului Regina Maria din București, „englezită și franțuzită”, ruptă de aceeași Istorie din viața confortabilă la Capitală și proaspăt venită, oarecum împotriva voinței ei, într-un sat uitat de lume. Uimitor și demn de admirație este faptul că Sofia Nan a rămas om deplin indiferent de contextul istoric în care a trăit, în ciuda dificultăților pe care a trebuit să le înfrunte: comunismul, moartea fiicei de șapte ani, ignoranța, violența, chiar și natura cu dezlănțuirile ei. Caracterul ne este destin. Pentru Sofia Nan, maxima aceasta i-ar putea rezuma, în câteva cuvinte, întreaga viață. O viață plină, în care numele ei și-a arătat întreaga măsură: nomen est omen. Numele înseamnă destin, spuneau romanii. Într-adevăr, Sofia nu ar fi putut supraviețui fără înțelepciune, nu și-ar fi împlinit viața fără cultură…Deși au trecut zeci de ani de la întâmplarea cu pricina, câteva constante se mențin, valabile pentru lumea contemporană: unii au furca, alții au Proust. Unii mărșăluiesc în ignoranță și violență, în timp ce alții cuceresc sensul vieții prin cultură. Nu există cale de mijloc. Citiți povestea Sofiei și vă veți convinge.

*

            „- Bunico, pot să împrumut cartea asta? Găsisem „A la recherche du temps perdu”

– Luați mamă ce vreți… Da, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez ca bibliotecară în sat. Era vraiște, cărți vechi, rupte și aruncate. Am făcut curat lună, am aranjat volumele pe autori și curente, așa cum văzusem la Regina Maria. La început lumea nu prea venea să citească, mergeau mai degrabă la cârciumă. Până când am început să le povestesc romanele lui Jules Verne! Poveștile circulau din gură în gură, stăteau la coadă să le împrumute, făceau schimb între ei, comentau care mai de care romanele! I-am învățat și teatru, am făcut cu ei un cor pe voci și am câștigat Cântarea României. Ne urcam toți într-un tractor și mâncam pepeni pe drum. Uite, aici sunt eu în costum național, primisem o ie veche din Sibiu… Dar comuniștii tot mă urmăreau, să mă prindă cu ceva. Au vrut să mă dea afară de la bibliotecă, să-mi ia cărțile. Spuneau că răspândesc idei periculoase. Au pus pe cineva să facă dezordine în bibliotecă, să răstoarne o călimară, să spargă un geam. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină și cei de la centru în inspecție, mi-au făcut raport și m-au chemat a doua zi la județ, la Giurgiu. Mama sărmana își frângea mâinile. Intră inspectorul-șef și-mi spune: aud, tovarășa Nanu, că nu păstrați curățenia în bibliotecă. Noi prețuim cultura, poporul are nevoie și de hrana asta. Cum se poate, am găsit și pânze de păianjen, scrie aici negru pe alb, citiți și dumneavoastră în procesul verbal!… Mama era gata să izbucnească în lacrimi. Când colo, dând ochii roată prin birou, mi-a venit și mie bine să răspund: Tovarășe, eu sunt singură în biliotecă și fac curat, mă ocup de toate. Dar aici la dumneavoastră în birou, unde fac curat atâtea persoane, iată, au uitat o pânză de păianjen în fereastră! Așa era, inspectorul și-a înghițit limba contemplând păianjenul care-și vedea de treabă, chiar deasupra creștetului lui pleșuv…

*

            …Luna stropește podeaua cu răgazuri de lumină melancolică. Greierii își ascut piciorușele în aerul cald, în ultimele rămășițe ale verii. În sufragerie, ziua noastră împreună pare să nu se mai termine. Bunica și nepotul joacă tabinet și canastă, jocuri de societate lungi, menite să adune laolaltă oameni care cunoșteau plăcerea de a se privi unii pe ceilalți, nu doar la televizor. Îi urmăresc cu genele grele de somn, legănată de miresmele potolite ale toamnei. Le scapă șușoteli și râsete înfundate, licăriri de bucurie care mă iau prin surprindere, la granița dintre lumi.

 În loc de Epilog: Linişte, se culeg perele!

            Neculai ăl’bătrân culege pere în grădină. Este o după-amiază târzie de toamnă, în care lumina îşi ajunge din urmă ceasul frumuseţii ei irepetabile. Retrăiesc clipa întâlnirii mele cu acea lumină. Este chipul veşniciei însăşi. Captată de retină apoi prinsă de cuvânt, precum o insectă minusculă într-o picătură de chihlimbar. Cum poţi să redai veşnicia într-o imagine țesută numai din cuvinte, dacă nu printr-un act de scamatorie? Bagheta magică este cuvântul. Cuvântul închide clipa, precum chihlimbarul insecta.

Tocmai ieșisem la joacă în acea după-amiază caldă de toamnă. Toamnă târzie în culori arămii, galben ocru şi miresme de un dulce greu, dens, atârnând din văzduh. Erau perele coapte pe care Neculai ăl’bătrân venise să le culeagă la noi în grădină. Venise pe jos, tocmai de la „podul cel mare”, care trecea peste o apă al cărei capăt nu-l văzusem niciodată… Neculai adusese o coşarcă împletită şi cu o prăjină amețitor de lungă în vârful căreia legase o măciucă din fier, în formă de degete răsfirate cu care urma să fie culeasă fiecare pară pentru a nu fi strivită.

Iarba foşneşte. Neculai ăl’bătrân calcă apăsat şi se opreşte sub păr, cu mâna în şold şi prăjina înfiptă în pământ. Priveşte în zare, cu gura deschisă, trecându-şi capul în tihnă de la o parte la alta a marginii orizontului, de la coasta dealului străjuită de nuci, coborând apoi spre tufişurile arămii de stejar şi aluni, de-a lungul drumului care duce spre apă, tocmai în prund. Neculai ăl’bătrân şi soarele stau faţă în faţă, cam osteniţi dar liniştiţi. Înalţă prăjina spre coroana bogată care atârnă deasupra capetelor noastre ca un uger greu de vacă. Mâna de fier apucă o pară, o învârteşte uşor ca să se rupă codiţa şi o lasă alene în coşarcă. La fel şi cu a doua. Copacul începe să răsufle uşurat şi îşi mlădie crengile noduroase spre capul lui Neculai, ca-ntr-o binecuvântare. Eu mă zgâiesc de ceva vreme prin crăpăturile de la gardul care separă peretele casei de grădină şi urmăresc ritualul netulburat. Mă apropii şi Neculai mă roagă să-i dau o mână de ajutor. Adică să iau para din măciuca de fier şi să o pun cu grijă în coşarcă. Încuviinţez la această misiune aleasă şi aştept. Încordat. Prăjina se înalţă ameţitor, dibuind prin frunzişul ars. Măciuca se învârte şi coboară cu trofeul spre mine. Eu iau para şi o pun cu reverenţa cuvenită printre suratele ei. Para este verde, cu pete maronii pe ea. „E stricată”, spun. La Maia la Oneşti trebuia să am grijă când coloram perele în caietul de desen, să nu se amestece verdele cu maroul sau cu galbenul, să nu depăşesc conturul desenului, trasat definitiv şi irevocabil. Dacă nu reuşeam să mă conformez, para era „stricată”. „Nu e stricată, e moale, e numai bună de mâncat”, zice Neculai. Mușc din ea și văd că are dreptate.

Soarele cobora bătrân, ca un moş cu faţa roşie care tocmai se oprise din alergat după cireadă şi se pusese jos, pe prispă, exact pe dealul din faţă. Asta, înainte de a întoarce ochiul şi de a se culca domol, în spatele muntelui albastru. Neculai adună în continuare. Eu am obosit. Între două pere se scurge o veşnicie. Veşnicia are culoarea galben-ocru, arămiu. Nu se aude nici un sunet. Totul este imagine şi Timp. Eu, Neculai ăl bătrân şi perele. Veşnicia adunată în coşarcă şi pusă la păstrat pentru iarnă. Iarna celui care, citind, călătoreşte prin veşnicia cuvintelor chivot.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

Cu Cézanne la grajduri

Întâlnirile rămân esențiale, însă la fel de important este și contextul în care ele se petrec. Canavaua, pânza de fond, nu este un simplu decor, întregind sensul unei întâlniri pe care o poate ridica la nivelul de experiență completă, totală. Până să o întâlnesc pe bunica Sofia, nu i-am dat atenție lui Cézanne. Ba mai mult, sensibilitatea mea îl percepea ca pe o alunecare de pe piedestalul impresionist, punctul meu de referință în pictură dar și în muzică, în scris… Până în ziua în care, vizitând-o pentru prima oară pe bunica Sofia în casa ei de la Chiriacu, mi-a povestit despre Cézanne, mai precis despre cum picturile acestuia au schimbat un loc, au transformat niște oameni simpli. Totul se petrecea în anii sumbri de după venirea comuniștilor la putere, în Chiriacu, sat de lângă Giurgiu. Sofia Nan, fiică de burghezi și soție de preot, după ce suferise deja o palmă grea de la viață, înțelege că trebuie să supraviețuiască. Arta supraviețuirii spune totul despre un om. Sofia nu a ales calea facilă, a compromisului cu stăpânirea, a capului plecat pe care sabia nu-l taie. Dimpotrivă, caracterul, firea și educația i-au dictat să aleagă altfel, ajutând-o să schimbe ceva din lucrurile și oamenii în mijlocul cărora i-a fost dat să trăiască. Cum ajunge Cézanne la grajdurile comunale?… Elevă eminentă a liceului de elită Regina Maria, Sofia a fost educată să creadă în puterea transfiguratoare a artei, nu accepta să trăiască într-o lume urâtă, murdară. Credea că este esențial să ridici spiritul omului căzut și să restaurezi natura, să sfințești locul. O spunea cu o lumină specială pe chip, o lumină ca în picturile lui Cézanne. Cézanne lucrează cu petice de culoare care, armonizate, zămislesc o luminozitate aparte, îmbrăcând sinteza – greu de realizat! – între imediatul picturii impresioniste și profunzimea construcției de factură academică întâlnită la maeștrii picturii clasice. Cele mai bune tablouri ale lui sunt realizate în natură, în directă comuniune cu aceasta. O lecție pe care și bunica Sofia a învățat-o și a cultivat-o. Nu a descurajat-o faptul că, prin forța împrejurărilor, a trebuit să renunțe la viața confortabilă din București pentru traiul modest într-un sat sărac. A descoperit Natura, păstrând moștenirea cu care venise de acasă, Cultura.

Mont Sainte-Victoire, 1895 – Paul Cézanne sursa foto : WikiArt

Sofia a făcut (poate fără să realizeze), cu simplitate și sinceritate, o profesiune de credință din cuvintele lui Cézanne: să găsim o cale de a ne exprima în armonie cu propriul temperament. Cézanne a descoperit o lume întreagă din pragul unei priveliști intime, familiare: Provence, ținutul său natal. Mândru să fie provincial, să rămână până la sfârșitul zilelor „un provensal”, artistul meditează la întrebarea esențială: „să înțelegem, în scurtul timp care ne este dat, tot universul sau să asimilăm ceea ce ni se oferă la îndemână?” Coincidență sau nu, am găsit o legătură puternică între răspunsul din pictura lui Cézanne și viața bunicii Sofia. Sofia nu a călătorit niciodată mai departe de Giurgiu, dar agățând reproducerile cu Cézanne pe pereții proaspăt văruiți a transformat grajdul comunal într-un mare muzeu. Aceeași lumină capabilă să capteze esența, să transmită emoția transfiguratoare, să înveșnicească sensul lui „acum și aici”.

*

            „(…)Bunica râde. Ne pune masa. Veselă aleasă, de sărbătoare. Lucruri simple și frumoase care te fac să te simți ca un rege. Noblețea e rodul simplității, al bunului gust. La fel cum o viață bună e rodul decantării. Bunica aruncă ce nu e bun, fără ezitare. Are îndemânarea de a deosebi firescul, a învățat să se deprindă numai cu frumosul, chiar și în vremuri în care oamenii au fost schilodiți de urâciune. O rugăm să mai povestească. Spune Anică, spuneee, îmi răsună în minte un ecou de acasă. De fapt, aici sunt acasă.

– Da, am făcut de toate, spune bunica. Comuniștii ne-au luat aproape tot, însă trebuia să ne creștem copiii. Am învățat să cresc și porci și vaci. Acum nu mai am putere… Mă uit pe gemulețul din bucătărie spre grajdul care a rămas gol. Acolo țineam o vacă cu lapte, continuă ea, pentru gemeni. Într-o noapte a venit șeful responsabil cu colectivizarea, a intrat în grajd și a tras bietul animal după el. Atunci eu, fiindcă nu puteam să-mi alăptez copiii, am dat fuga în casă, am luat gemenii din pătuț și i-am pus lui în brațe: dacă iei vaca, ia și copiii că eu nu am ce să le dau să mănânce. Asta ne-a salvat pentru un timp… Ne-au lăsat vaca dar l-au chemat pe bunicul Iulian la secție și l-au bătut zdravăn până i-au sărit dinții din gură. Credeau că ascundem averi pe undeva. E adevărat că am ridicat casa pe ruinele conacului celor din neamul Bălăceanu-Stolnici, care a ars la 1907. Când săpam pentru fundație am găsit sub ruine masa încărcată cu resturi de oase și blide, semn că fugiseră în toiul unui ospăț. Eram bănuiți c-am fi găsit vreo comoară îngropată prin grădină!… Privesc pe geam, luna picură argintie pe frunzulițele cerate ale tufelor scuturate care s-au înmulțit printre meri și gutui. Încerc să-mi imaginez cum arăta livada pe vremea când bunicul Iulian tundea pomii la milimetru.

– Trebuia să găsesc ceva de făcut! Pentru o vreme am fost profesoară la școala din sat, am predat franceză… Mă uit la colecțiile de romane franțuzești frumos aranjate în bibliotecă. Da, continuă bunica, eu și soră-mea citeam tot timpul, ieșeam cu romanele și când pășteam vaca, nu mă despărțeam de ele niciodată! În fiecare decembrie pregăteam cu copiii de la școală un spectacol pentru sărbători. Începeam cu „Tatăl nostru” și cu cântarea „Trăiască regele!” A venit și anul de pomină 1947. Știrile ajungeau mai greu până la noi la Chiriacu, de unde să citesc eu ziarul în dimineața aceea? Era un cer mohorât, cu moină. Frig și zloată. Tovarășii de la colectiv se aliniaseră în spatele căminului cultural urmărind atent mișcările copiilor de pe scenă. Asta m-a mirat din cale-afară, ce să caute ei la căminul cultural? De obicei se înghesuiau prin crâșmă… Spectacolul începea în modul obișnuit. La „Trăiască Regele” ne-au tăiat curentul! Ne-au arestat, pe mine și pe Iulian, spunând că am uneltit împotriva orânduirii comuniste. Nu știați că regele a fugit din țară? Nu, de unde era să aflu? Tocmai când ni se întocmea dosar pentru complot, a dat telefon vărul meu care lucra la minister, a lămurit lucrurile și așa am fost eliberați.

*

…Strângem masa și răsfirăm din nou fotografiile, bunica răstoarnă o cutie veche, acolo sunt cele care n-au mai încăput în album. Multe sunt deteriorate, sau dubluri. Îmi amintesc de timbrele pe care le consideram de importanță secundară și pe care i le ofeream la schimb Lenuțicăi… Dar chipurile din acele fotografii erau unicate, fiecare își avea propria poveste și era de neînlocuit. Însă viața, așa cum o trăise bunica Sofia, o obligase de multe ori la selecții dure. Viața nu era prăjitură, spune ea, dar asta nu însemna că era lipsită de gust, de savoare. Dimpotrivă…

– Uite, am lucrat și la grajdurile comunale. Aici sunt eu la birou, pe post de contabilă. Învățasem matematici bune la Regina Maria. Am inventat un sistem de plată a salariilor ca să nu mai stea oamenii la coadă, după o zi de muncă la câmp… Da ce mai duhnea acolo a balegă și a murdărie! Cât am trăit, eu n-am răbdat mizeria. Am chemat două femei care m-au ajutat să spoiesc pereții apoi am frecat podelele cu motorină până le-am făcut să lucească. Am pus covoare și am atârnat pe pereți reproduceri după Cézanne și Renoir. Am spălat și tăurașii, i-am făcut să arate ca la expoziție. Când a venit inspecția, nu mai știau unde se află. Florica umplea păhăruțele cu rachiu. Îi spuneau: Florico, tu o singură treabă ai: când vezi paharele goale nu sta, umple-le!… Ah, și mai erau muștele, o invazie. Mi-am luat un plici și cum le vedeam, nu le iertam. De la prima oră se auzea în toată clădirea, plici, plici. Îmi rămăsese numele așa! Când mă căuta cineva, secretara spunea: ascultați nițel! Dacă auzea plici din hol spunea: tovarășa Nanu e la birou! …”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

Moartea domnului Bluthner

Într-o dimineață, domnului Bluthner i s-a adus la cunoștință printr-o decizie administrativă că urmează să moară. „Pianul nu-și are nici un rost aici, mai e și dezacordat.” „Bine dar, ar putea fi folosit ca decor, mai ales într-un astfel de loc…” „Nu, ne complicăm, mai degrabă îl dăm la casat.” Hârtia a fost semnată, peste semnătură s-a aplicat zgomotos o ștampilă, semn că nu mai era nici o cale de întoarcere… Un pian de concert nu poate privi înapoi, doar oamenii fac asta, uneori fără să învețe nimic din lecțiile trecutului. Așa se întâmplă că un instrument splendid ajunge la „casare”, aruncat nedemn de pe scena istoriei pe care, dacă nu a înfruntat-o direct, a salvat-o prin muzică! Artiști extraordinari au avut un destin la fel de tragic, de ce ne-ar atrage atenția soarta unui simplu instrument muzical?… Pianul avea, judecând după claviatura îngălbenită și plușul uzat, o vârstă considerabilă. Poate chiar aceea a secolului pe care l-a traversat, a cărui martor a fost, pe care l-a transfigurat prin artă. Prin artă, existența unui obiect material se personifică, dobândește o identitate, capătă un chip. Vă invit să-l cunoașteți pe domnul Bluthner, să-i citiți, în acorduri de Bach, povestea…

Fotografie din casa părinților pictorului Vilhelm Hammershøi, cu sora sa Anna, la pian (1890)

*

            „- Nu am mai văzut de mult un Bluthner, spuse domnul Bogdan, acordor de modă veche, care străbătuse la pas drumul dinspre calea ferată, traversând miriştea până ajunsese la casa Vineşilor. Era miop şi hainele îi miroseau a iarbă proaspăt cosită. Scaieţi fini i se agăţaseră în pantalonii din flanel bej şi Dănuţ îl observase atent în timp ce acesta îşi sorbea cu nesaţ limonada adusă de Ianola. Bunica îşi prinsese părul într-un mod festiv pentru primirea acordorului, om fin, care descindea din lumea civilizată, lumea muzicii, după cum repeta cu vocea lui baritonală, mângâindu-și lavaliera a petits pois. După ce termină de băut, domnul Bogdan îşi suflecă tacticos manşetele, îşi desfăcu trusa de lucru şi începu să inspecteze baierele prăfuite ale instrumentului. Maria fusese chemată să asiste la delicata operaţiune. Urmărea mişcările şi sunetele ordonate cu grijă unele lângă altele, încercând şi ea, în acelaşi timp, să-şi acordeze propriile sentimente. Dan se aşezase, ca de obicei, pe pedalele pianului în chip de scăunel şi nimeni nu putuse să-l scoată de acolo, oricât ar fi încercat. În faţa gesturilor impacientate ale Mariei, acordorul se grăbise să-i dea de înţeles că nu era grav, putea să-şi facă treaba şi aşa. Începu să atingă clapele la rând, o octavă mai sus şi una mai jos, luând mereu ca reper nota Do. Do suna grav şi sobru, de parcă ar fi vrut să stingă exuberanţele sunetelor colorate care se desfăceau, în sus şi în jos. Do. Do. Copilul care nu avea atunci mai mult de şase ani o privea pe Maria care se aşezase pe un scaun la masa din sufragerie. Părea că aşteaptă ceva, un impuls care i-ar fi dat curajul să facă gestul pe care-l tot amâna.

…Era vară, înăbușitor de cald. Umbra copacilor era doar un decor de mucava, neputincios, aşa încât drumul dinspre casă până la poartă, acolo unde bunicul Matei înfipsese cutia poştală, era tot o vâlvătaie. Maria se încumetă în cele din urmă să iasă, după care se întorsese aproape fugind, ca să se ferească de soare, şi acum îşi trăgea sufletul, în sufrageria înaltă şi răcoroasă. Îşi lipise spatele drept de scaun, în timp ce cu o mână îşi netezea nervos pliurile rochiei din poplin albastru, iar cu cealaltă apăsa pe genunchi un plic mototolit. Era una dintre acele misive colorate, acoperite cu timbre şi ştampile multe, printre care se strecurau cuvinte scurte, scrise înalt şi aplecate spre dreapta. De bună seamă că avusese deja timp să citească, de la poartă până în pragul sufrageriei, iar acum răcoarea dinăuntru o îmbia, asemenea unei insecte toropite, să ţeasă o întreagă poveste în jurul acelor rânduri care se încheiau, invariabil cu G. Pandrea. …O priveam pe mama din locul meu secret, în timp ce deasupra capului meu acordorul înşira sunetele având grijă să păstreze între ele o distanţă matematică egală… Toate notele, îmi explică domnul Bogdan, îmboldit de privirea mea iscoditoare, trebuie să fie la distanţă egală unele de altele, în funcţie de acest Do. Do, do…Mama continua să privească pe fereastră. Apoi îşi trecu mâna repede prin păr şi coborî bărbia în piept, pipăindu-şi buzele cu vârful degetelor, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, cuiva, dar se temea. Într-un târziu păru să-şi dea seama că eram acolo, şi că o priveam de sub pian, cum îmi era obiceiul. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn să mă apropii, întinzându-mi mâna în care ţinea ilustrata. Era colorată şi îmi plăcea. Am întrebat-o din priviri dacă era de la străinul pe care-l văzusem în carne şi oase cu câteva săptămâni în urmă şi despre care promisesem să nu suflu o vorbă la nimeni. Ce scrie, am întrebat, pentru că nu puteam să descifrez decât litere de tipar. Am ajuns în Ontario, mi-a citit, cu vocea joasă şi puţin schimbată. Puteam să recunosc orice schimbare din glasul ei, aşa cum acordorul iscusit reuşea să distingă fracţiunile de sunet care distonau faţă de acel Do, do. Gabriel, tata, ajunsese la Ontario, în acea Canadă despre care bunicul Matei nu vroia în ruptul capului să accepte că era, totuşi, America. Nu am ştiut niciodată cu certitudine ce a simţit tata în legătură cu naşterea mea, pentru că mama nu mi-a spus, iar eu am întârziat prea mult să o întreb. Probabil că păstrase şi ea aceeaşi rezervă salubră pe care o simţisem în gestul rapid cu care tata îmi ciufulise părul, singura dată când îl întâlnisem.

Mama încerca, privindu-mă, să-şi acordeze inima şi gândurile. Îmi părea că acolo, înăuntrul pieptului acoperit de pânza de poplin albastru, ceva suna iremediabil fals. O coardă fusese ruptă, sau cel puţin slăbită. Haideţi să încercăm, Bach, propuse acordorul. Mama s-a aşezat pe scaun şi a început. S-a supus, spre încântarea mea şi a Ianolei. Maria interpreta partitura fără greşeală, dar nu era acolo cu noi. Rămăsese undeva afară, în curte, în plin soare, cu cartea poştală în mână. Bach…Parcă o şi văd pe mama cum îl aştepta pe tata să se întoarcă, deşi nu mai primise nici un semn în ultimii ani, poştaşul se mulţimea să arunce Scânteia făcut sul în poarta putredă de ploaie. Ziarul se lovea de gard şi cădea în iarba udă cu un fâşâit scurt, pe care-l auzeam fiindcă stăteam pitit după caisul din dreptul porţii. Era înflorit. Cine poate să zărească chipul unui copil printre crengile unui copac înflorit? Nimeni. Îţi trebuie o atenţie aparte, iar poştaşul nu avea timp pentru aşa ceva. Şi în toată vremea asta, a zilelor care se repetau, acele zile fără veşti, mama se aşeza pe gard, imediat ce ploaia îşi rărea puţin pânza. O se ne frângem gâturile, repeta înciudată bunica Ianola, încercând să-l convingă pe bunicul Matei să înlocuiască haragii slăbiţi, puşi de-a curmezişul. Avea dreptate, ploaia care nu mai contenea să cadă părea că subţiază totul, aerul, cerul, până şi păsările în trupurile lor lipsite de griji. Mama stătea şi privea. Eu o urmăream şi inima îmi bătea la gândul că acum o să se rupă totul sub greutatea amintirilor ei care o încremeniseră acolo, pe gard, ca pe o rufă uitată. Îşi trecea mâna prin păr, pipăindu-şi cocul care avea tendinţa să alunece, să scape din strânsoarea elasticului albastru, cel pe care l-a folosit până când s-a rupt. În ziua aceea, o singură dată, într-un gest de neatenţie din partea ei şi pe care eu l-am primit ca pe o secundă de graţie, i-am văzut părul fluturând în vânt, de parcă ar fi fost pânza unei corăbii în derivă. Ce vânt a mai fost atunci, cine şi-ar putea închipui, cum aş putea să recompun, punând note una lângă alta pe portativ, glasul acelui vânt care se lungea, ca un bocet, de-a lungul câmpiei arse, în care florile fuseseră luate prin surprindere şi făcute scrum, pentru că aşa obişnuiau sătenii, să dea foc câmpului ca să scape de buruieni fără bătaie de cap. Începuse să plouă iarăşi încetişor peste cenuşă şi Maria îşi umezea buzele uscate. Dădea capul pe spate înghiţind greu şi mi-am amintit de asta mai târziu, atunci când m-au chemat să o văd pentru ultima oară la spital. Doctorii au un ochi pentru moarte, întotdeauna i-am invidiat, defect profesional mi-au spus; i-am invidiat pentru că mă gândeam că pe un astfel de om moartea nu îl mai poate lua prin surprindere. Mama, Maria adică, era acolo, şi, o secundă mai târziu îşi prinsese iarăşi cocul pe ceafa subţire şi albă ca un drum de praf, cel prin care îmi plăcea să alerg, stârnind norişori în urma mea. Totul era cât se poate de inofensiv. La fel ca şi momentele acelea în care o urmăream cum stătea cocoţată pe gard aşteptând întoarcerea enigmaticului Gabriel Pandrea, îngerul cu spinarea argintată în costumul lui „special”, de schior profesionist. Maria îngâna ceva, frânturi dintr-un aer de Bach cu care obişnuia să mă adoarmă, şi în timp ce buzele ei se desfăceau şi se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun loc în care să se aşeze şi să se odihnească, simţeam cum devine mai uşoară, tot mai uşoară, şi atunci ţipam din ascunziş, mama, ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de uşoare la care se gândea să o facă să se ridice cu totul de la pământ…

– Doamnă, spuse acordorul, sunt câteva corzi slăbite şi uitaţi, asta de aici era gata să se rupă. Am înlocuit-o, zic că e bine, încercaţi şi dumneavoastră, eu am isprăvit lucrul.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, Eikon, ed. a II-a, 2016)