Cu Proust pe islaz

în Ancore contemporane Autor:

„- Citesc tot timpul. Nu mă despart niciodată de romanele mele. Îmi amintesc de ziua în care vecinul era să bage cuțitul în nevastă-sa, de beat ce era. Eu ieșisem să pasc vaca, mă așezasem pe moviliță, cu Proust lângă mine. „A la recherche du temps perdu”… Când colo, aud țipete. Săriți, mă omoară! Eu, în viața mea n-am suportat violența, nedreptatea. M-am dus repede devale să o scap pe sărmana femeie. Bărbatul ridicase furca. M-am așezat în fața ei…Până la urmă a plecat, am scăpat amândouă…”

Marcel Proust
sursa foto: BBC.com

Într-o lume a „cuțitarilor”, primitivă mai ceva ca în Ion, descinde într-o bună zi bunica, pe atunci tânăra Sofia Ionescu, căsătorită cu preotul Iulian Nanu, în satul Chiriacu. Abia ieșise de pe băncile liceului Regina Maria din București, „englezită și franțuzită”, ruptă de aceeași Istorie din viața confortabilă la Capitală și proaspăt venită, oarecum împotriva voinței ei, într-un sat uitat de lume. Uimitor și demn de admirație este faptul că Sofia Nan a rămas om deplin indiferent de contextul istoric în care a trăit, în ciuda dificultăților pe care a trebuit să le înfrunte: comunismul, moartea fiicei de șapte ani, ignoranța, violența, chiar și natura cu dezlănțuirile ei. Caracterul ne este destin. Pentru Sofia Nan, maxima aceasta i-ar putea rezuma, în câteva cuvinte, întreaga viață. O viață plină, în care numele ei și-a arătat întreaga măsură: nomen est omen. Numele înseamnă destin, spuneau romanii. Într-adevăr, Sofia nu ar fi putut supraviețui fără înțelepciune, nu și-ar fi împlinit viața fără cultură…Deși au trecut zeci de ani de la întâmplarea cu pricina, câteva constante se mențin, valabile pentru lumea contemporană: unii au furca, alții au Proust. Unii mărșăluiesc în ignoranță și violență, în timp ce alții cuceresc sensul vieții prin cultură. Nu există cale de mijloc. Citiți povestea Sofiei și vă veți convinge.

*

            „- Bunico, pot să împrumut cartea asta? Găsisem „A la recherche du temps perdu”

– Luați mamă ce vreți… Da, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez ca bibliotecară în sat. Era vraiște, cărți vechi, rupte și aruncate. Am făcut curat lună, am aranjat volumele pe autori și curente, așa cum văzusem la Regina Maria. La început lumea nu prea venea să citească, mergeau mai degrabă la cârciumă. Până când am început să le povestesc romanele lui Jules Verne! Poveștile circulau din gură în gură, stăteau la coadă să le împrumute, făceau schimb între ei, comentau care mai de care romanele! I-am învățat și teatru, am făcut cu ei un cor pe voci și am câștigat Cântarea României. Ne urcam toți într-un tractor și mâncam pepeni pe drum. Uite, aici sunt eu în costum național, primisem o ie veche din Sibiu… Dar comuniștii tot mă urmăreau, să mă prindă cu ceva. Au vrut să mă dea afară de la bibliotecă, să-mi ia cărțile. Spuneau că răspândesc idei periculoase. Au pus pe cineva să facă dezordine în bibliotecă, să răstoarne o călimară, să spargă un geam. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină și cei de la centru în inspecție, mi-au făcut raport și m-au chemat a doua zi la județ, la Giurgiu. Mama sărmana își frângea mâinile. Intră inspectorul-șef și-mi spune: aud, tovarășa Nanu, că nu păstrați curățenia în bibliotecă. Noi prețuim cultura, poporul are nevoie și de hrana asta. Cum se poate, am găsit și pânze de păianjen, scrie aici negru pe alb, citiți și dumneavoastră în procesul verbal!… Mama era gata să izbucnească în lacrimi. Când colo, dând ochii roată prin birou, mi-a venit și mie bine să răspund: Tovarășe, eu sunt singură în biliotecă și fac curat, mă ocup de toate. Dar aici la dumneavoastră în birou, unde fac curat atâtea persoane, iată, au uitat o pânză de păianjen în fereastră! Așa era, inspectorul și-a înghițit limba contemplând păianjenul care-și vedea de treabă, chiar deasupra creștetului lui pleșuv…

*

            …Luna stropește podeaua cu răgazuri de lumină melancolică. Greierii își ascut piciorușele în aerul cald, în ultimele rămășițe ale verii. În sufragerie, ziua noastră împreună pare să nu se mai termine. Bunica și nepotul joacă tabinet și canastă, jocuri de societate lungi, menite să adune laolaltă oameni care cunoșteau plăcerea de a se privi unii pe ceilalți, nu doar la televizor. Îi urmăresc cu genele grele de somn, legănată de miresmele potolite ale toamnei. Le scapă șușoteli și râsete înfundate, licăriri de bucurie care mă iau prin surprindere, la granița dintre lumi.

 În loc de Epilog: Linişte, se culeg perele!

            Neculai ăl’bătrân culege pere în grădină. Este o după-amiază târzie de toamnă, în care lumina îşi ajunge din urmă ceasul frumuseţii ei irepetabile. Retrăiesc clipa întâlnirii mele cu acea lumină. Este chipul veşniciei însăşi. Captată de retină apoi prinsă de cuvânt, precum o insectă minusculă într-o picătură de chihlimbar. Cum poţi să redai veşnicia într-o imagine țesută numai din cuvinte, dacă nu printr-un act de scamatorie? Bagheta magică este cuvântul. Cuvântul închide clipa, precum chihlimbarul insecta.

Tocmai ieșisem la joacă în acea după-amiază caldă de toamnă. Toamnă târzie în culori arămii, galben ocru şi miresme de un dulce greu, dens, atârnând din văzduh. Erau perele coapte pe care Neculai ăl’bătrân venise să le culeagă la noi în grădină. Venise pe jos, tocmai de la „podul cel mare”, care trecea peste o apă al cărei capăt nu-l văzusem niciodată… Neculai adusese o coşarcă împletită şi cu o prăjină amețitor de lungă în vârful căreia legase o măciucă din fier, în formă de degete răsfirate cu care urma să fie culeasă fiecare pară pentru a nu fi strivită.

Iarba foşneşte. Neculai ăl’bătrân calcă apăsat şi se opreşte sub păr, cu mâna în şold şi prăjina înfiptă în pământ. Priveşte în zare, cu gura deschisă, trecându-şi capul în tihnă de la o parte la alta a marginii orizontului, de la coasta dealului străjuită de nuci, coborând apoi spre tufişurile arămii de stejar şi aluni, de-a lungul drumului care duce spre apă, tocmai în prund. Neculai ăl’bătrân şi soarele stau faţă în faţă, cam osteniţi dar liniştiţi. Înalţă prăjina spre coroana bogată care atârnă deasupra capetelor noastre ca un uger greu de vacă. Mâna de fier apucă o pară, o învârteşte uşor ca să se rupă codiţa şi o lasă alene în coşarcă. La fel şi cu a doua. Copacul începe să răsufle uşurat şi îşi mlădie crengile noduroase spre capul lui Neculai, ca-ntr-o binecuvântare. Eu mă zgâiesc de ceva vreme prin crăpăturile de la gardul care separă peretele casei de grădină şi urmăresc ritualul netulburat. Mă apropii şi Neculai mă roagă să-i dau o mână de ajutor. Adică să iau para din măciuca de fier şi să o pun cu grijă în coşarcă. Încuviinţez la această misiune aleasă şi aştept. Încordat. Prăjina se înalţă ameţitor, dibuind prin frunzişul ars. Măciuca se învârte şi coboară cu trofeul spre mine. Eu iau para şi o pun cu reverenţa cuvenită printre suratele ei. Para este verde, cu pete maronii pe ea. „E stricată”, spun. La Maia la Oneşti trebuia să am grijă când coloram perele în caietul de desen, să nu se amestece verdele cu maroul sau cu galbenul, să nu depăşesc conturul desenului, trasat definitiv şi irevocabil. Dacă nu reuşeam să mă conformez, para era „stricată”. „Nu e stricată, e moale, e numai bună de mâncat”, zice Neculai. Mușc din ea și văd că are dreptate.

Soarele cobora bătrân, ca un moş cu faţa roşie care tocmai se oprise din alergat după cireadă şi se pusese jos, pe prispă, exact pe dealul din faţă. Asta, înainte de a întoarce ochiul şi de a se culca domol, în spatele muntelui albastru. Neculai adună în continuare. Eu am obosit. Între două pere se scurge o veşnicie. Veşnicia are culoarea galben-ocru, arămiu. Nu se aude nici un sunet. Totul este imagine şi Timp. Eu, Neculai ăl bătrân şi perele. Veşnicia adunată în coşarcă şi pusă la păstrat pentru iarnă. Iarna celui care, citind, călătoreşte prin veşnicia cuvintelor chivot.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Opera Omnia

Vă invităm să ascultați o secvență dintr-o convorbire mai amplă cu poetul

Amintiri fara memorie

Constatăm cu bucurie că avem, în zilele noastre, edituri de elită. Unele
Mergi la Început