Moartea domnului Bluthner

în Ancore contemporane Autor:

Într-o dimineață, domnului Bluthner i s-a adus la cunoștință printr-o decizie administrativă că urmează să moară. „Pianul nu-și are nici un rost aici, mai e și dezacordat.” „Bine dar, ar putea fi folosit ca decor, mai ales într-un astfel de loc…” „Nu, ne complicăm, mai degrabă îl dăm la casat.” Hârtia a fost semnată, peste semnătură s-a aplicat zgomotos o ștampilă, semn că nu mai era nici o cale de întoarcere… Un pian de concert nu poate privi înapoi, doar oamenii fac asta, uneori fără să învețe nimic din lecțiile trecutului. Așa se întâmplă că un instrument splendid ajunge la „casare”, aruncat nedemn de pe scena istoriei pe care, dacă nu a înfruntat-o direct, a salvat-o prin muzică! Artiști extraordinari au avut un destin la fel de tragic, de ce ne-ar atrage atenția soarta unui simplu instrument muzical?… Pianul avea, judecând după claviatura îngălbenită și plușul uzat, o vârstă considerabilă. Poate chiar aceea a secolului pe care l-a traversat, a cărui martor a fost, pe care l-a transfigurat prin artă. Prin artă, existența unui obiect material se personifică, dobândește o identitate, capătă un chip. Vă invit să-l cunoașteți pe domnul Bluthner, să-i citiți, în acorduri de Bach, povestea…

Fotografie din casa părinților pictorului Vilhelm Hammershøi, cu sora sa Anna, la pian (1890)

*

            „- Nu am mai văzut de mult un Bluthner, spuse domnul Bogdan, acordor de modă veche, care străbătuse la pas drumul dinspre calea ferată, traversând miriştea până ajunsese la casa Vineşilor. Era miop şi hainele îi miroseau a iarbă proaspăt cosită. Scaieţi fini i se agăţaseră în pantalonii din flanel bej şi Dănuţ îl observase atent în timp ce acesta îşi sorbea cu nesaţ limonada adusă de Ianola. Bunica îşi prinsese părul într-un mod festiv pentru primirea acordorului, om fin, care descindea din lumea civilizată, lumea muzicii, după cum repeta cu vocea lui baritonală, mângâindu-și lavaliera a petits pois. După ce termină de băut, domnul Bogdan îşi suflecă tacticos manşetele, îşi desfăcu trusa de lucru şi începu să inspecteze baierele prăfuite ale instrumentului. Maria fusese chemată să asiste la delicata operaţiune. Urmărea mişcările şi sunetele ordonate cu grijă unele lângă altele, încercând şi ea, în acelaşi timp, să-şi acordeze propriile sentimente. Dan se aşezase, ca de obicei, pe pedalele pianului în chip de scăunel şi nimeni nu putuse să-l scoată de acolo, oricât ar fi încercat. În faţa gesturilor impacientate ale Mariei, acordorul se grăbise să-i dea de înţeles că nu era grav, putea să-şi facă treaba şi aşa. Începu să atingă clapele la rând, o octavă mai sus şi una mai jos, luând mereu ca reper nota Do. Do suna grav şi sobru, de parcă ar fi vrut să stingă exuberanţele sunetelor colorate care se desfăceau, în sus şi în jos. Do. Do. Copilul care nu avea atunci mai mult de şase ani o privea pe Maria care se aşezase pe un scaun la masa din sufragerie. Părea că aşteaptă ceva, un impuls care i-ar fi dat curajul să facă gestul pe care-l tot amâna.

…Era vară, înăbușitor de cald. Umbra copacilor era doar un decor de mucava, neputincios, aşa încât drumul dinspre casă până la poartă, acolo unde bunicul Matei înfipsese cutia poştală, era tot o vâlvătaie. Maria se încumetă în cele din urmă să iasă, după care se întorsese aproape fugind, ca să se ferească de soare, şi acum îşi trăgea sufletul, în sufrageria înaltă şi răcoroasă. Îşi lipise spatele drept de scaun, în timp ce cu o mână îşi netezea nervos pliurile rochiei din poplin albastru, iar cu cealaltă apăsa pe genunchi un plic mototolit. Era una dintre acele misive colorate, acoperite cu timbre şi ştampile multe, printre care se strecurau cuvinte scurte, scrise înalt şi aplecate spre dreapta. De bună seamă că avusese deja timp să citească, de la poartă până în pragul sufrageriei, iar acum răcoarea dinăuntru o îmbia, asemenea unei insecte toropite, să ţeasă o întreagă poveste în jurul acelor rânduri care se încheiau, invariabil cu G. Pandrea. …O priveam pe mama din locul meu secret, în timp ce deasupra capului meu acordorul înşira sunetele având grijă să păstreze între ele o distanţă matematică egală… Toate notele, îmi explică domnul Bogdan, îmboldit de privirea mea iscoditoare, trebuie să fie la distanţă egală unele de altele, în funcţie de acest Do. Do, do…Mama continua să privească pe fereastră. Apoi îşi trecu mâna repede prin păr şi coborî bărbia în piept, pipăindu-şi buzele cu vârful degetelor, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, cuiva, dar se temea. Într-un târziu păru să-şi dea seama că eram acolo, şi că o priveam de sub pian, cum îmi era obiceiul. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn să mă apropii, întinzându-mi mâna în care ţinea ilustrata. Era colorată şi îmi plăcea. Am întrebat-o din priviri dacă era de la străinul pe care-l văzusem în carne şi oase cu câteva săptămâni în urmă şi despre care promisesem să nu suflu o vorbă la nimeni. Ce scrie, am întrebat, pentru că nu puteam să descifrez decât litere de tipar. Am ajuns în Ontario, mi-a citit, cu vocea joasă şi puţin schimbată. Puteam să recunosc orice schimbare din glasul ei, aşa cum acordorul iscusit reuşea să distingă fracţiunile de sunet care distonau faţă de acel Do, do. Gabriel, tata, ajunsese la Ontario, în acea Canadă despre care bunicul Matei nu vroia în ruptul capului să accepte că era, totuşi, America. Nu am ştiut niciodată cu certitudine ce a simţit tata în legătură cu naşterea mea, pentru că mama nu mi-a spus, iar eu am întârziat prea mult să o întreb. Probabil că păstrase şi ea aceeaşi rezervă salubră pe care o simţisem în gestul rapid cu care tata îmi ciufulise părul, singura dată când îl întâlnisem.

Mama încerca, privindu-mă, să-şi acordeze inima şi gândurile. Îmi părea că acolo, înăuntrul pieptului acoperit de pânza de poplin albastru, ceva suna iremediabil fals. O coardă fusese ruptă, sau cel puţin slăbită. Haideţi să încercăm, Bach, propuse acordorul. Mama s-a aşezat pe scaun şi a început. S-a supus, spre încântarea mea şi a Ianolei. Maria interpreta partitura fără greşeală, dar nu era acolo cu noi. Rămăsese undeva afară, în curte, în plin soare, cu cartea poştală în mână. Bach…Parcă o şi văd pe mama cum îl aştepta pe tata să se întoarcă, deşi nu mai primise nici un semn în ultimii ani, poştaşul se mulţimea să arunce Scânteia făcut sul în poarta putredă de ploaie. Ziarul se lovea de gard şi cădea în iarba udă cu un fâşâit scurt, pe care-l auzeam fiindcă stăteam pitit după caisul din dreptul porţii. Era înflorit. Cine poate să zărească chipul unui copil printre crengile unui copac înflorit? Nimeni. Îţi trebuie o atenţie aparte, iar poştaşul nu avea timp pentru aşa ceva. Şi în toată vremea asta, a zilelor care se repetau, acele zile fără veşti, mama se aşeza pe gard, imediat ce ploaia îşi rărea puţin pânza. O se ne frângem gâturile, repeta înciudată bunica Ianola, încercând să-l convingă pe bunicul Matei să înlocuiască haragii slăbiţi, puşi de-a curmezişul. Avea dreptate, ploaia care nu mai contenea să cadă părea că subţiază totul, aerul, cerul, până şi păsările în trupurile lor lipsite de griji. Mama stătea şi privea. Eu o urmăream şi inima îmi bătea la gândul că acum o să se rupă totul sub greutatea amintirilor ei care o încremeniseră acolo, pe gard, ca pe o rufă uitată. Îşi trecea mâna prin păr, pipăindu-şi cocul care avea tendinţa să alunece, să scape din strânsoarea elasticului albastru, cel pe care l-a folosit până când s-a rupt. În ziua aceea, o singură dată, într-un gest de neatenţie din partea ei şi pe care eu l-am primit ca pe o secundă de graţie, i-am văzut părul fluturând în vânt, de parcă ar fi fost pânza unei corăbii în derivă. Ce vânt a mai fost atunci, cine şi-ar putea închipui, cum aş putea să recompun, punând note una lângă alta pe portativ, glasul acelui vânt care se lungea, ca un bocet, de-a lungul câmpiei arse, în care florile fuseseră luate prin surprindere şi făcute scrum, pentru că aşa obişnuiau sătenii, să dea foc câmpului ca să scape de buruieni fără bătaie de cap. Începuse să plouă iarăşi încetişor peste cenuşă şi Maria îşi umezea buzele uscate. Dădea capul pe spate înghiţind greu şi mi-am amintit de asta mai târziu, atunci când m-au chemat să o văd pentru ultima oară la spital. Doctorii au un ochi pentru moarte, întotdeauna i-am invidiat, defect profesional mi-au spus; i-am invidiat pentru că mă gândeam că pe un astfel de om moartea nu îl mai poate lua prin surprindere. Mama, Maria adică, era acolo, şi, o secundă mai târziu îşi prinsese iarăşi cocul pe ceafa subţire şi albă ca un drum de praf, cel prin care îmi plăcea să alerg, stârnind norişori în urma mea. Totul era cât se poate de inofensiv. La fel ca şi momentele acelea în care o urmăream cum stătea cocoţată pe gard aşteptând întoarcerea enigmaticului Gabriel Pandrea, îngerul cu spinarea argintată în costumul lui „special”, de schior profesionist. Maria îngâna ceva, frânturi dintr-un aer de Bach cu care obişnuia să mă adoarmă, şi în timp ce buzele ei se desfăceau şi se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun loc în care să se aşeze şi să se odihnească, simţeam cum devine mai uşoară, tot mai uşoară, şi atunci ţipam din ascunziş, mama, ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de uşoare la care se gândea să o facă să se ridice cu totul de la pământ…

– Doamnă, spuse acordorul, sunt câteva corzi slăbite şi uitaţi, asta de aici era gata să se rupă. Am înlocuit-o, zic că e bine, încercaţi şi dumneavoastră, eu am isprăvit lucrul.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, Eikon, ed. a II-a, 2016)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Opera Omnia

Vă invităm să ascultați o secvență dintr-o convorbire mai amplă cu poetul

Amintiri fara memorie

Constatăm cu bucurie că avem, în zilele noastre, edituri de elită. Unele
Mergi la Început