Cu pianul la colectiv

în Ancore contemporane Autor:
Vilhelm Hammershoi, Interior
sursa foto: pininterest.com

Pianul este un superb instrument cu coarde, a cărui sonoritate mă impresionează prin polifonie. Colectivul este o ideologie a cărei amintire mă îngrozește și astăzi, o construcție de mucava suprapusă artificial realității pe care o urâțește, o mutilează, o distruge. Pianul creează armonii, aducând lumea la un numitor comun de frumusețe, de universalitate. Colectivul e produsul urii de clase, creează distopie, dușmănie, frică, coșmar, disonanță perpetuă. Cum ajunge un pian la colectiv? Prin forța oarbă a Istoriei (ce-și dobândește majuscula prin violența opiniei, nu prin eleganța schimbului de idei, cum ar spune Oscar Wilde) care strivește în angrenajul ei istoriile mărunte, personale, viețile oamenilor obișnuiți. În timpul dictaturii comuniste („pe vremea lui Ceaușescu”, pentru cei care încă nutresc nostalgii explicite), se întâmpla frecvent ca șeful de la colectiv să-ți intre în casă și să ia cu forța lucruri pentru folosul obștesc, destinate să aparțină poporului… adică tuturor și nimănui!… Pianul, ca orice instrument muzical de altfel, era semnul unei educații alese, așadar burgheze. Nu puține au fost cazurile în care pianul, ca și proprietarul său de drept, erau alungați cu forța dintr-o lume bine statornicită în sensurile și ierarhiile sale, pentru a fi aruncați la groapa de gunoi a istoriei… Mai supraviețuiește ceva? Fie și numai reflecția la astfel de întâmplări poate reprezenta o ancoră a spiritului în lumea contemporană. Romanul Numele ei era Uitare reprezintă o astfel de încercare…

*

            „Memoria avea, într-adevăr, căi ciudate. Îşi spunea asta poate şi pentru că întotdeauna avusese impresia că memoria este un element activ, un „el”, un ins responsabil şi conştiincios îmbrăcat în uniformă militară, ca la paradă, gata să răspundă oricând la apelurile raţiunii. Memoria era, sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-şi putea argumenta deducţiile logice. Şi totuşi, în chip ciudat – fapt care-l intimida şi-l făcea să-şi simtă palmele veşnic moi şi umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o prezenţă feminină cu toane şi farmece neaşteptate, cu intuiţii de moment. Dan o privea, simţindu-se învins în cel mai plăcut şi neliniştitor chip cu putinţă. Dacă la început o văzuse ca pe o fiinţă impermeabilă, care respinge orice incursiune în trecut, acum înţelegea că prin însuşi felul ei de a fi îl ajuta să-şi amintească şi – ceea ce i se părea cu adevărat preţios – să retrăiască propriile amintiri, cu stări sufleteşti şi nuanţe pe care acum vârsta îl ajuta să le contemple şi să le simtă gustul. Aveau culoare şi aromă de fructe confiate. Timpul le păstrase şi se uscase în ele, fără să le părăsească vreodată. Ghirlande de fructe confiate, aşa arătau amintirile lui, chiar şi cele nefericite pentru că, la fel ca fructele amare puse la uscat, acestea îşi scurg în afară amărăciunea şi păstrează doar substanţa experienţei, calmă şi dulce. Acum simţea că începe să capete, puţin câte puţin, puterea de a se vedea întreg. Acum, amintirea jocului cu ghiceşte, ghiceşte, nu-l mai speria, cel puţin nu cu acea frică barbară de care se simţise hăituit încă din adolescenţă, apoi şi mai mult, după moartea Mariei. Moartea Mariei…cu câtă discreţie şi candoare se mişcase printre lucruri, fără să atingă nici să deranjeze pe nimeni. Şi totuşi, plecarea ei lăsase în urmă un parfum stăruitor, chiar şi după ce Sanda aruncase, odată întoarsă de la cimitir, crinii şi iasomia.

– Rămâi şi caută ceva care să-ţi vină, eu merg în grădină, să termin de curăţat iazul. Am făcut ieri mai mult de jumătate…Te chem când o să dăm foc la trestie, o să vezi, o să fie ca în tabără, îi spuse Dan, arătându-i şi fereastra de la care putea să-l privească. Lete păru să accepte această despărţire temporară, faţă de care în mod normal ar fi protestat pentru că se obişnuise să îl urmeze peste tot, şi îşi continuă explorarea. Luă câteva dintre rochiile mai groase, din stofă, şi le înşiră una lângă alta pe pat. Mai toate erau închise la culoare şi aduceau, aşa cum fuseseră aşezate milităreşte umăr lângă umăr, cu un pluton de execuţie. Imaginea era într-adevăr destul de severă şi Lete încruntă sprâncenele. Nu, lui Dan nu i-ar fi plăcut. Ceva lipsea. Îşi puse una din rochii pe lângă trup şi începu să se observe atentă, din cap până-n picioare, în oglinda ovală fixată între cele două uşi ale şifonierului. Oglinda rămăsese acoperită după moartea Mariei, nu intenţionat ci pentru că nimeni nu mai avusese timp să acorde atenţie acestui detaliu, nici curiozitatea să umble prin lucrurile celor două femei. Ianola şi Maria îşi trecuseră una alteia hainele, rochiile, broşele şi cerceii, aşa cum îşi trecuseră şi tăcerea, boala, suferinţa, iluziile tinereţii. Pe măsură ce anii trecuseră şi amândouă femeile înaintaseră în vârstă, ranchiunele se uscaseră şi se scuturaseră, precum cojile mestecenilor crescuţi de-a lungul drumului spre iaz. Bătrânul Matei asista, oarecum amuzat, la felul lor de a-şi arunca vorbe tăioase, mai mult din priviri decât prin cuvinte, al căror sfârşit se pierdea odată cu ieşirea intempestivă a uneia dintre femei afară din casă. Certaţi-vă acum, cât mai sunteţi în putere, spunea cu ironie Matei Vineş, la care Ianola i-o întorcea răstit: putere să ce?

Maria intrase şi ea în iureşul zilelor care îi cereau să îndure, să tragă, să aştepte, şi asta mai ales pentru faptul că, vrând-nevrând, era „în putere”. Când s-a născut Dan abia împlinise 18 ani. Începuse de atunci, din acea dimineaţă de martie 1960, să ducă o viaţă cazonă, îndulcită doar de bucăţelele de zahăr brun pe care îşi luase obiceiul să le ronţăie dimineaţa în bucătărie, înainte de a pleca spre şcoală unde luase un post de suplinitoare. Meseria de profesoară nu o atrăsese în mod deosebit, şi nici aptitudinile muzicale certe care-l făcuseră cu câţiva ani în urmă pe Matei Vineş să lovească cu pumnul în masă şi să decreteze că da, absolut, fata lui va studia la Conservator, chiar de-ar fi să vândă vaca din grajd pentru asta. Mai era şi gândul că fata trebuia să plece din mocirlă, să nu îndure ce-a îndurat el. Dar, cu Dan în pântece, Maria renunţase la orice vis de emancipare şi mai adăugase o amărăciune la bătrâneţile lui. Uite, au ajuns mitocanii să ne conducă, spunea, tare în mijlocul curţii, şi Ianola era nevoită să iasă şi să-l tragă de braţ în sufragerie. Însă întunericul şi răcoarea aveau doar un efect paliativ asupra nervilor bătrânului, care ieşea iarăşi în curte şi începea să protesteze, cu capul descoperit în soare. Ianola plângea cu faţa în pumni spunându-i că are să facă insolaţie, aşa că bătrânul începuse, mai ales în ultimii ani, să nu mai iasă decât noaptea. Se plimba prin grădină pentru că nu avea somn şi pentru că avea impresia că nu este singurul chinuit de insomnie. Asta pentru că merii tocmai înfloriseră cu flori albe şi mari care-l priveau deschise, prin întunericul cald al nopţii, ca nişte ochi miraţi. Îl întrebau ceva dar bătrânul nu putea să le răspundă, să le explice, adică, ce se întâmpla; pur şi simplu lumea pe care o cunoscuse se întorsese cu susul în jos, nu mai recunoştea nimic din ceea ce fusese odinioară. Se simţea prins, luat prizonier ca odinioară în război, şi urzea veşnic în minte planuri de evadare. Atunci luase probabil hotărârea de a vinde vaca şi de a cumpăra pianina din sufragerie. Văzuse instrumentul într-o vitrină de anticariat, la Sinaia. Era mare şi lucios, ca un animal preistoric, mumificat. Şi totuşi, cineva ridicase capacul claviaturii şi începuse să cânte, chiar acolo, în vitrină. Vocea aceea cristalină, temperată, alcătuită din coarde, venea dintr-o altă lume, care parcă îi ceruse, tainic şi tânguitor, să o ia cu el acasă. Era o treabă bună, se gândise bătrânul, mai ales că fata, Maria, o moştenise pe maică-sa la lucrurile astea. Pianul venise în urma lui, legat în căruţă. Matei trăsese la o parte pânza de sac şi Ianola îşi duse mâna la gură, ca pentru a-şi înăbuşi un presentiment. Matei fusese întotdeauna un om sobru şi practic. Era serios şi când visa, iar evadările lui în faţa istoriei şi a vieţii nu fuseseră decât metaforice. Şi acum iată că făcuse un gest radical, cumpărând pianul la care de fapt nimeni nu ştia să cânte. Poate şi pentru că, o zi înainte, şeful CAP-ului, un ţigan deşirat poreclit „alde Gloabă” şi devenit, datorită importanţei funcţiei pe care i-o dăduse partidul, „Tovarăşul Gloabă”, se înfăţişase în ogradă, cu burta lui de greiere, spunând că a venit să ia vaca. Intră, îl poftise Matei, vino şi trage-o de funie, că am priponit-o în sufragerie. Gloabă se pusese pe rânjit, ştiind că bătrânul era mucalit şi lua în râs stăpânirea. Intrase totuşi, cu pas mare, şi numai pentru ca să-i arate că partidul poporului îi dădea acest drept. Gloabă îşi rotise lacom ochii prin sufragerie şi întrebase: unde ziseşi că-i vaca? Uite acolo, lângă perete, îi răspunse bătrânul, şi dinţii albi i se iviseră în barbă. Gloabă privise incredul la carcasa neagră, lustruită, care acoperea un sfert de perete şi îl înfrunta, tăcut şi sfidător. Unde-i vaca, repetă, cu ochii holbaţi şi injectaţi. Am făcut un troc, pentru pian. De-acum încolo vreau să mă hrănesc doar cu muzică, vă las pe voi să râniţi la bălegar. O să dau cotă la colectiv din Bach şi Mozart. Gloabă ieşise clănţănind furios din dinţi. Bunica Ianola fusese atât de impresionată de întâmplare încât uită, în febra momentului, care era numele adevărat al şefului de CAP şi i se adresă candid, cu formula „tovarăşe Gloabă”…

E adevărat că toată amintirea acelei zile zăcea undeva în pliurile rochiei pe care Lete o pusese acum pe lângă ea, privindu-se atent în oglindă. Întâmplarea făcuse ca să aleagă tocmai rochia albastră în care Maria asistase, acum mai bine de 25 de ani, la plecarea furtunoasă a tovarăşului Gloabă, pe care-l urmărise curioasă exact de la aceeaşi fereastră care dădea spre iaz. Gloabă ieşi din curtea Vineșilor așa cum intrase, pe poarta din dos.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, Eikon, ed. a II-a, 2016)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Opera Omnia

Vă invităm să ascultați o secvență dintr-o convorbire mai amplă cu poetul

Amintiri fara memorie

Constatăm cu bucurie că avem, în zilele noastre, edituri de elită. Unele
Mergi la Început