Cu Cézanne la grajduri

în Ancore contemporane Autor:

Întâlnirile rămân esențiale, însă la fel de important este și contextul în care ele se petrec. Canavaua, pânza de fond, nu este un simplu decor, întregind sensul unei întâlniri pe care o poate ridica la nivelul de experiență completă, totală. Până să o întâlnesc pe bunica Sofia, nu i-am dat atenție lui Cézanne. Ba mai mult, sensibilitatea mea îl percepea ca pe o alunecare de pe piedestalul impresionist, punctul meu de referință în pictură dar și în muzică, în scris… Până în ziua în care, vizitând-o pentru prima oară pe bunica Sofia în casa ei de la Chiriacu, mi-a povestit despre Cézanne, mai precis despre cum picturile acestuia au schimbat un loc, au transformat niște oameni simpli. Totul se petrecea în anii sumbri de după venirea comuniștilor la putere, în Chiriacu, sat de lângă Giurgiu. Sofia Nan, fiică de burghezi și soție de preot, după ce suferise deja o palmă grea de la viață, înțelege că trebuie să supraviețuiască. Arta supraviețuirii spune totul despre un om. Sofia nu a ales calea facilă, a compromisului cu stăpânirea, a capului plecat pe care sabia nu-l taie. Dimpotrivă, caracterul, firea și educația i-au dictat să aleagă altfel, ajutând-o să schimbe ceva din lucrurile și oamenii în mijlocul cărora i-a fost dat să trăiască. Cum ajunge Cézanne la grajdurile comunale?… Elevă eminentă a liceului de elită Regina Maria, Sofia a fost educată să creadă în puterea transfiguratoare a artei, nu accepta să trăiască într-o lume urâtă, murdară. Credea că este esențial să ridici spiritul omului căzut și să restaurezi natura, să sfințești locul. O spunea cu o lumină specială pe chip, o lumină ca în picturile lui Cézanne. Cézanne lucrează cu petice de culoare care, armonizate, zămislesc o luminozitate aparte, îmbrăcând sinteza – greu de realizat! – între imediatul picturii impresioniste și profunzimea construcției de factură academică întâlnită la maeștrii picturii clasice. Cele mai bune tablouri ale lui sunt realizate în natură, în directă comuniune cu aceasta. O lecție pe care și bunica Sofia a învățat-o și a cultivat-o. Nu a descurajat-o faptul că, prin forța împrejurărilor, a trebuit să renunțe la viața confortabilă din București pentru traiul modest într-un sat sărac. A descoperit Natura, păstrând moștenirea cu care venise de acasă, Cultura.

Mont Sainte-Victoire, 1895 – Paul Cézanne sursa foto : WikiArt

Sofia a făcut (poate fără să realizeze), cu simplitate și sinceritate, o profesiune de credință din cuvintele lui Cézanne: să găsim o cale de a ne exprima în armonie cu propriul temperament. Cézanne a descoperit o lume întreagă din pragul unei priveliști intime, familiare: Provence, ținutul său natal. Mândru să fie provincial, să rămână până la sfârșitul zilelor „un provensal”, artistul meditează la întrebarea esențială: „să înțelegem, în scurtul timp care ne este dat, tot universul sau să asimilăm ceea ce ni se oferă la îndemână?” Coincidență sau nu, am găsit o legătură puternică între răspunsul din pictura lui Cézanne și viața bunicii Sofia. Sofia nu a călătorit niciodată mai departe de Giurgiu, dar agățând reproducerile cu Cézanne pe pereții proaspăt văruiți a transformat grajdul comunal într-un mare muzeu. Aceeași lumină capabilă să capteze esența, să transmită emoția transfiguratoare, să înveșnicească sensul lui „acum și aici”.

*

            „(…)Bunica râde. Ne pune masa. Veselă aleasă, de sărbătoare. Lucruri simple și frumoase care te fac să te simți ca un rege. Noblețea e rodul simplității, al bunului gust. La fel cum o viață bună e rodul decantării. Bunica aruncă ce nu e bun, fără ezitare. Are îndemânarea de a deosebi firescul, a învățat să se deprindă numai cu frumosul, chiar și în vremuri în care oamenii au fost schilodiți de urâciune. O rugăm să mai povestească. Spune Anică, spuneee, îmi răsună în minte un ecou de acasă. De fapt, aici sunt acasă.

– Da, am făcut de toate, spune bunica. Comuniștii ne-au luat aproape tot, însă trebuia să ne creștem copiii. Am învățat să cresc și porci și vaci. Acum nu mai am putere… Mă uit pe gemulețul din bucătărie spre grajdul care a rămas gol. Acolo țineam o vacă cu lapte, continuă ea, pentru gemeni. Într-o noapte a venit șeful responsabil cu colectivizarea, a intrat în grajd și a tras bietul animal după el. Atunci eu, fiindcă nu puteam să-mi alăptez copiii, am dat fuga în casă, am luat gemenii din pătuț și i-am pus lui în brațe: dacă iei vaca, ia și copiii că eu nu am ce să le dau să mănânce. Asta ne-a salvat pentru un timp… Ne-au lăsat vaca dar l-au chemat pe bunicul Iulian la secție și l-au bătut zdravăn până i-au sărit dinții din gură. Credeau că ascundem averi pe undeva. E adevărat că am ridicat casa pe ruinele conacului celor din neamul Bălăceanu-Stolnici, care a ars la 1907. Când săpam pentru fundație am găsit sub ruine masa încărcată cu resturi de oase și blide, semn că fugiseră în toiul unui ospăț. Eram bănuiți c-am fi găsit vreo comoară îngropată prin grădină!… Privesc pe geam, luna picură argintie pe frunzulițele cerate ale tufelor scuturate care s-au înmulțit printre meri și gutui. Încerc să-mi imaginez cum arăta livada pe vremea când bunicul Iulian tundea pomii la milimetru.

– Trebuia să găsesc ceva de făcut! Pentru o vreme am fost profesoară la școala din sat, am predat franceză… Mă uit la colecțiile de romane franțuzești frumos aranjate în bibliotecă. Da, continuă bunica, eu și soră-mea citeam tot timpul, ieșeam cu romanele și când pășteam vaca, nu mă despărțeam de ele niciodată! În fiecare decembrie pregăteam cu copiii de la școală un spectacol pentru sărbători. Începeam cu „Tatăl nostru” și cu cântarea „Trăiască regele!” A venit și anul de pomină 1947. Știrile ajungeau mai greu până la noi la Chiriacu, de unde să citesc eu ziarul în dimineața aceea? Era un cer mohorât, cu moină. Frig și zloată. Tovarășii de la colectiv se aliniaseră în spatele căminului cultural urmărind atent mișcările copiilor de pe scenă. Asta m-a mirat din cale-afară, ce să caute ei la căminul cultural? De obicei se înghesuiau prin crâșmă… Spectacolul începea în modul obișnuit. La „Trăiască Regele” ne-au tăiat curentul! Ne-au arestat, pe mine și pe Iulian, spunând că am uneltit împotriva orânduirii comuniste. Nu știați că regele a fugit din țară? Nu, de unde era să aflu? Tocmai când ni se întocmea dosar pentru complot, a dat telefon vărul meu care lucra la minister, a lămurit lucrurile și așa am fost eliberați.

*

…Strângem masa și răsfirăm din nou fotografiile, bunica răstoarnă o cutie veche, acolo sunt cele care n-au mai încăput în album. Multe sunt deteriorate, sau dubluri. Îmi amintesc de timbrele pe care le consideram de importanță secundară și pe care i le ofeream la schimb Lenuțicăi… Dar chipurile din acele fotografii erau unicate, fiecare își avea propria poveste și era de neînlocuit. Însă viața, așa cum o trăise bunica Sofia, o obligase de multe ori la selecții dure. Viața nu era prăjitură, spune ea, dar asta nu însemna că era lipsită de gust, de savoare. Dimpotrivă…

– Uite, am lucrat și la grajdurile comunale. Aici sunt eu la birou, pe post de contabilă. Învățasem matematici bune la Regina Maria. Am inventat un sistem de plată a salariilor ca să nu mai stea oamenii la coadă, după o zi de muncă la câmp… Da ce mai duhnea acolo a balegă și a murdărie! Cât am trăit, eu n-am răbdat mizeria. Am chemat două femei care m-au ajutat să spoiesc pereții apoi am frecat podelele cu motorină până le-am făcut să lucească. Am pus covoare și am atârnat pe pereți reproduceri după Cézanne și Renoir. Am spălat și tăurașii, i-am făcut să arate ca la expoziție. Când a venit inspecția, nu mai știau unde se află. Florica umplea păhăruțele cu rachiu. Îi spuneau: Florico, tu o singură treabă ai: când vezi paharele goale nu sta, umple-le!… Ah, și mai erau muștele, o invazie. Mi-am luat un plici și cum le vedeam, nu le iertam. De la prima oră se auzea în toată clădirea, plici, plici. Îmi rămăsese numele așa! Când mă căuta cineva, secretara spunea: ascultați nițel! Dacă auzea plici din hol spunea: tovarășa Nanu e la birou! …”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.