PRIMA CARTE PE CARE am citit-o?

în Amintiri esentiale Autor:

PRIMA CARTE PE CARE am citit-o? N-am nici cea mai mică idee. Pot presupune însă când am citit prima carte. În clasele primare: înainte, în orice caz, de a împlini nouă ani, când mi-am făcut o bibliotecă personală; cam tot pe atunci, probabil, am început să citesc. Biblioteca se compunea dintr-un raft din dulapul unde își ținea tata cărțile lui de pedagogie. Dulapul se afla în camera noastră, a fratelui meu și a mea, de la parterul unui bloc vechi, cu două etaje, de pe strada Dr. Kornhauser (astăzi Ion Lupaș) din Sibiu.

Ne-am mutat acolo prin 1948 sau 1949, când eram în clasa a treia. Primele două le urmasem la Institutul Teologic, în fosta școală de Aplicație, de pe strada Mitropoliei (devenită 1 Mai și din nou Mitropoliei), alături de care locuiam, în fundul unei curți care mi se părea uriașă, cu multe apartamente de jur-împrejur, la parter și la etaj. La sfârșitul lui 1948, după reforma învățământului, bănuiesc, am fost mutați cu școala dincolo de Cibin, într-o clădire care avea o sirenă (există și astăzi), la marginea unui câmp pe care descopeream zilnic tot felul de lucruri, cum ar fi obuze neexplodate din război, gamele și lopeți.

Odată cu școala, am schimbat și locuința, stabilindu-ne în strada cu numele antifascistului sas de care am pomenit, exact vis-à-vis de clădirea Astrei, în parcul central. De aceea țin minte când mi-am încropit biblioteca. Ea se leagă de noua locuință.

Ce și câte cărți aveam în ea, nu prea mai știu. Era, în tot cazul, un volumaș cu povestirile lui Creangă. Altul era Cuore de Edmondo de Amicis. Le numerotasem, lipind etichete pe cotor. Am păstrat, de exemplu, cele două volume din De la polul nord la polul sud de Sven Heddin, exploratorul suedez, pe care am scris copilărește Carte nr. 5 și Carte nr. 6. Dintr-un ex libris deduc că aparținuseră unuia dintre frații mamei, altul decât cel cu sticleții, pe care-l cheamă ca pe bunicul meu matern și ca pe mine. Insula misterioasă de Jules Verne poartă numărul 88. De unde le aveam, e greu de spus. Niciuna nu era nouă. Mi le însușisem, care va să zică, dar nu-mi amintesc în ce împrejurări. Modificam mereu numărătoarea, probabil în căutarea unui sistem eficace, fiindcă de C.Z.U., firește, nu auzisem și nici n-ar fi fost aplicabil puținelor mele cărți.

Eram departe de a-mi da seama că, vorba lui Borges, ,,să pui în ordine o bibliotecă este un mod tăcut de a exersa arta criticii”. Cred că nu știam nici măcar ce e critica. Mă jucam? Mie mi se pare că mă luam foarte în serios. Îmi dăduse cineva ideea? Pe Sartre l-am citit douăzeci de ani mai târziu. Ceea ce îmi amintesc foarte clar este sentimentul de proprietate pe care mi-l trezeau cărțile mele. Înainte de a fi un cititor adevărat, eram, iată, posesor de cărți. Asta îmi plăcea nespus. Proprietatea privată era pe cale de dispariție în România, dar eu mă simțeam, la cei nouă sau zece ani, proprietar. De cărți.

 

Fragment din volumul

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45, Pitești, 2009

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început