Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.

Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Istoria istoriei

„Istoria istoriei” reprezintă ultimul capitol din „Istoria critică a literaturii române” (ediția a II-a, revăzută și revizuită, Ed. Cartea Românească, 2019).

Vă propunem spre audiere prima parte a unei convorbiri cu distinsul autor al acestei opera magna, domnul Profesor Nicolae Manolescu. Fragmentul a fost difuzat la „Revista Culturală Trinitas” din 11 aprilie 2021.

Originalitatea lui Mircea Cărtărescu

În cadrul emisiunii „Revista Culturală Trinitas”, serialul dedicat „Istoriei critice a literaturii române” de Nicolae Manolescu (ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2019) a ajuns la generația postmodernă de la noi. Unul dintre vârfurile ei este, incontestabil, Mircea Cărtărescu.

În ce constă originalitatea poetului și prozatorului Mircea Cărtărescu?

Vă invităm să ascultați o secvență din convorbirea purtată cu domnul profesor Nicolae Manolescu despre Mircea Cărtărescu și difuzată în cadrul emisiunii amintite.

Cenaclul de luni

În viața literară din deceniile comuniste, un rol deosebit l-au jucat cenaclurile de autoritate.

Fenomenul proliferase foarte mult și întâlneai cenacluri în oricare orășel, dar chiar și în licee și școli generale.

Cenacluri de elită n-au fost, însă, decât foarte puține. Doar acestea au contat în lansarea unor scriitori de valoare.

Cenaclul de luni, condus de domnul Profesor universitar Nicolae Manolescu, a fost o adevărată instituție pentru poeții din generația ʼ80. Vă supunem atenției un fragment dintr-o convorbire amplă despre „Cenaclul de luni”, convorbire în care distinsul nostru interlocutor este criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. Fragmentul a fost difuzat în emisiunea „Revista Culturală Trinitas” (Radio Trinitas), duminică, 6 decembrie 2020.

VIAȚĂ ȘI CĂRȚI: … să reînvăț a citi din plăcere

Între cititor şi critic legătura este superficială: amândoi citesc. Nu e adevărată nici măcar supoziția că trebuie să-ți placă să citești ca să fii critic. Trebuie să-ți placă să scrii despre cărţi, nu să le citești. Sunt plăceri complet diferite. Îmi vine greu să-mi amintesc de clipa, probabil întinsă pe câțiva ani, din care am renunțat la a mai citi pur şi simplu cărţi şi am început să simt nevoia de a scrie despre ele. O asemenea clipă a existat, n-am nicio îndoială. În adolescență, devoram cărțile, indiferent de felul lor, ca Stingo, personajul narator din Alegerea Sofiei de Styron, sau ca Petruşka al lui Gogol, dar mai târziu cititul în sine m-a plictisit deseori, cu excepția cazurilor în care îmi dădea vreo idee măreață, bună de așternut pe hârtie. Am fost conștient de această deosebire destul de repede după ce George Ivașcu a făcut din mine un cronicar. Câțiva ani de cronică – cronicarul e un funcționar al cititului, un birocrat care ia notă de ultimele apariții editoriale – au fost de ajuns ca să capăt sentimentul limpede că acel cititor candid care eram până pe la șaisprezece, șaptesprezece ani a început, câte puțin, să dispară. Iată motivul pentru care, în 1970, când Ștefan Bănulescu mi-a solicitat colaborarea la Luceafărul, unde tocmai îl înlocuise în funcția de redactor-șef pe Eugen Barbu, am acceptat pe loc: în Luceafărul mi-am publicat primele Teme. Am ales acest titlu de rubrică probabil fiindcă mi-a plăcut de când mă știu să învăț şi să-mi fac, elev fiind, temele pentru acasă. Nu mi-a trecut prin gând că din articolele astfel supraintitulate vor rezulta șapte volume, înșirate pe aproape două decenii. Îmi era însă destul de clar motivul acceptării şi anume acela că-mi oferea prilejul de a-mi debirocratiza scrisul. În Teme am comentat tot ce am citit în decursul timpului, fără vreo obligație specială şi profitând de obicei de lecturi care-mi făceau plăcere. Mă ghidau hazardul sau capriciul. Cititorul din mine se dădea în stambă, la propriu şi la figurat. Luându-se după cât am publicat, unii m-au crezut nemaipomenit de harnic. Dar eu nu sunt un maniac al scrisului: cronica e aceea care m-a obligat să nu pun condeiul jos nicio clipă. Sunt mai degrabă leneș şi delăsător. Prefer, azi ca şi în tinerețe, să mă întind în pat cu o carte în brațe şi să citesc. Asta o pot face şi ziua, şi noaptea. Scrisul, în schimb, mă silește la niște tabieturi prealabile. Şi amân deseori să scriu din motive care seamănă cu niște alibiuri. Temele mi-au permis să combin o plăcere cu o datorie. Caracterul lor absolut liber îmi dădea sentimentul că nu fac decât să citesc cu creionul în mână.

Deloc întâmplător, unul din primele articole din Luceafărul a fost Petruşka sau despre lectură.Se știe că Petruşka este un valet îndrăgostit de cărţi. Avea, după spusele autorului, „o nobilă atracție spre […] lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conținutului ei; îi era totuna dacă citea pățaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni; le citea pe toate cu luare-aminte”. Am văzut numaidecât în Petruşka simbolul cititorului care eram în adolescență. Mă regăseam în observația lui Gogol privitoare la faptul că eroului lui „îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine, sau mai bine zis treaba însăşi a cititului”. De acest lucru eram convins înainte de a fi luat cunoștință de romanul lui Gogol. Din acest punct de vedere, toată adolescența mea a fost a unui Petruşka. Iar când birocrația cronicii a pus stăpânire pe scrisul meu, mi-am amintit de el şi de mine cel de odinioară. Şi am vrut să regăsesc gustul pierdut. Să reînvăț a citi din plăcere. Mă simţeam, ca Iona, prizonier în burta chitului, care semăna cu o bibliotecă. Şi mă lăsam inspirat de eroul din piesa lui Marin Sorescu, tăind burta chitului ca să văd din nou cerul liber. Dar nu era o burtă, ci mai multe, fiindcă, la rândul lui, chitul fusese înghițit de altul, mai mare, care, şi el, se afla în burta altui chit. Aşa cum păpușile rusești se ascund una în alta.

Cititul şi scrisul mi-a răsărit în minte după ce am publicat mai multe volume de Teme şi n-am fost deloc sigur că am reușit în întreprinderea mea. Nu cumva, m-am gândit, tăind ultima burtă de chit, mă voi pomeni nu sub cerul liber al inocenței lecturii, ci sub un cer care nu este decât tot o bibliotecă?Cititul şi scrisul ar fi urmat să fie o tentativă mai sistematică de a evada din pântecele balenei. Niște amintiri de lectură, în care cărțile vor fi așezate, în ordine, pe rafturile memoriei, începând cu cele din copilărie, şi în care toate se vor privi într-o oglindă dublă: aceea a impresiilor naive din cele dintâi lecturi şi aceea a experienței de lectură pe care am dobândit-o ca profesionist. Cum se poate remarca, am făcut o jumătate de pas înapoi. Am renunțat să mai cred că e posibil accesul la acea inocență primordială, fără suprapuneri şi falsificări datorate lecturilor ulterioare. Riscul de a nu fi sincer nu se poate evita. Mai ales că uneori nu mai ținem minte absolut nimic din prima lectură. Altele, mai recente, sunt, în schimb, foarte vii. Prima s-a șters ca un perete de biserică peste care un alt pictor a zugrăvit figuri noi. Palimpsest fermecător, dar irealizabil într-o formă pură. Probabil că ar trebui să am nebunia lui Hagienuş din Scrinul negru care îşi scrie memoriile crezându-se Napoleon sau, cu mai mult umor, a lui Dick din David Copperfield, convins că în creierul lui au pătruns ideile lui Carol I al Angliei, aşa că scrie memoriile decapitatului, pe care, voind să le aducă la cunoștință lumii, le preface în zmee şi le aruncă în aer. Ce idee năstrușnică de comunicare! Înainte de a o pune eu însumi în aplicare, mă întreb dacă n-ar trebui să citesc de-a-ndoaselea cărțile care m-au format. Modelele, nu capodoperele. În legătură cu acestea din urmă împărtășesc părerea lui Gog al lui Papini. E problema celor care au lăsat în noi urme mai adânci sau mai superficiale. Cum spune Stingo, aproape strigând: „…Melville, Flaubert, Tolstoi, Fitzgerald, oameni care aveau puterea să-mi sfâșie inima, să mi-o facă bucățele, şi care, noapte de noapte, laolaltă sau pe rând, mă îndemnau să dau ascultare incomparabilei chemări de care şi ei ascultaseră”. Pentru Stingo era vorba de a scrie, pentru mine doar de a citi. În rest, influențele acestea seamănă cu niște presiuni oculte pe care nimeni, în afară de noi, care le suportăm, nu le cunoaște cu adevărat. Numai noi putem să le povestim.

 

Fragment (XXVIII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

…trăiam boala ca pe o euforie

În copilărie şi în adolescență făceam adesea drumul de la Sibiu la Râmnicu-Vâlcea, de obicei în vacante, de Crăciun şi de Paști. Am foarte limpede în minte o astfel de călătorie şi urmările ei. Ajunsesem la Râmnic, aveam febră mare şi toți, bunici, părinți, strămătuși, se strânseseră la patul meu. Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul magic: amigdalită. Trebuie să fi fost în ajunul uneia dintre cele două mari sărbători, fiindcă, în timp ce se aferau în jurul meu, împiedicându-l pe doctorul Teodorini, chemat în grabă să mă consulte, deși era prins cu vizita în oraș a doamnei mareșal Antonescu, eu n-aveam decât obsesia că voi rata ouăle roșii și cozonacul care-mi plăceau grozav. Se adăuga şi un reziduu din altă supărare. Suferind de copil de Reisefieber, mă apuca anxietatea, plângeam şi chiar făceam febră de câte ori călătoream.

Amigdalita mi se părea o consecință a acestei puternice iritări fizice şi psihice. Asta fiind în capul meu, realitatea a dovedit că nu se legau una de alta. După extirparea amigdalelor Reisefieber a rămas (până în ziua de azi) şi am avut deseori aceleași comportări histerice care în copilărie îmi provocau creșterea temperaturii şi inflamația din gât. În legătură cu amigdalita, păstrez amintiri destul de clare. Eram la Râmnic, în timpul războiului, în perioada în care tata nu era cu noi. Fusese numit inspector școlar pentru școlile primare din plasa Alba (iar Șerban Cioculescu, pentru licee). Sosisem cu mama la bunici. Am făcut deja clasica amigdalită şi apoi crup difteric. Era nevoie de un ser care nu se găsea. Bunicul meu, care se panica lesne, dar în acea împrejurare pe bună dreptate, i-a mărturisit mai apoi mamei că voise să se arunce în Olt de disperare. Îşi pierduse fiul cel mai mic, în timpul celuilalt război, din cauza aceleiași boli. În ultima clipă, tata a găsit serul şi a venit cu el, nu mai știu cu ce, fiindcă trenurile circulau fără orar precis.

În ce mă privește, pericolul consta în moartea prin sufocare. Febra depășea 42°. Din pat, vedeam linia care desparte tapetul de albul tavanului ondulând, dublându-se, triplându-se. Arătam cu degetul baletul şi eram foarte bucuros. Mama plângea şi-mi ștergea de transpirație fruntea. „Delirează”, am auzit-o spunându-i bunicii. Mi se părea ciudat să creadă asta. Mă simţeam perfect, iar jocul de linii de pe perete mă umplea de fericire. Mi s-a întâmplat şi alteori să trăiesc boala ca pe o euforie. Poate fără intensitatea de atunci. Şi fără înclinația spre halucinații a lui Nabokov. În capul meu, originea euforiei este în amigdalitele contractate în copilărie şi ea a durat până când am fost lipsit, în acelaşi timp, de amigdale (pe cale chirurgicală) şi de viziunile mele poetice, pe care simpla creștere în dimensiuni a acestora mi le provoca periodic. După extirparea amigdalelor, am încetat să mai scriu poezie cu aceeaşi convingere. Ceea ce am scris era corect, dar fără vibrație. Pe urmă, am renunțat cu totul.

 

…trăiam boala ca pe o euforie

 

VIAȚĂ ȘI CĂRȚI: Începuturi de critică literară

Revistele pe care le-am tot scos m-au silit să fac şi critică literară. Proiectasem chiar un volum (lucram totul pe picior mare, ce mai!) intitulat Din condei,şi care urma să cuprindă zece capitole. Fiecare capitol avea tema sa. Prefața (există una, firește!) este foarte glumeață. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea crede că-mi convenea genul critic şi ironic al postmodernilor de peste trei decenii.

Cu o ironie plină de familiaritate, le sugeram cititorilor (de după moartea mea!) să dea paginile de la dreapta la stânga şi nicidecum invers, adică să nu se grăbească a închide cartea, asigurându-i că nu vor găsi nimic scris de (țineți-vă bine!) Ov. S. Crohmălniceanu. Ce-mi cășunase pe viitorul meu profesor din anul al IV-lea de facultate (mai era ceva până atunci), nu mai știu. A doua victimă era Mihai Beniuc. Numele poetului nici măcar nu-l citam, „nu din lipsă de spațiu, ci din alte considerente”. Nu mă întrebați care. Mi se părea că e o probă de mare subtilitate a nu da cititorului totul mură-n gură. Alt capitol lua la refec (amintirea jignirii mă dezlănțuise) poemul Bălcescu de Jebeleanu. Îl cumpărasem nu din masochism, ci din sadism, dat fiind ce urma. Mă costase 5 lei.

Răsfoind volumașul încă de pe stradă, am fost atât de transportat de prostiile aflate în el (aşa credeam cu toată convingerea), încât a fost cât pe ce să mă calce un camion. Căzusem peste niște versuri șchioape rău. Doar aveam respectul prozodiei. Şi apoi nu înțelegeam de ce, „pentru a prezenta tabloul liniștit al anilor ’40-’43 (din secolul XIX, desigur, nota de azi), poetul folosește versuri de 6 silabe, iar pentru a reda izbucnirea revoluției din Europa, folosește un vers amplu, de 16 silabe”. Eram convins că se cădea să fi procedat pe dos. Un capitol se chema Dicționar de rimeşi reproducea din poeții vremii (din nou Jebeleanu şi Beniuc, dar şi Nicolae Tăutu, Nina Cassian etc.) rime pe care le găseam ridicole:şi Republica, mămăligă şi ciuvică, mal şi hamali. Şi ca să nu credeți că junele avea spirit critic doar când se ocupa de literatura română contemporană, însemnările îl judecă foarte aspru pe autorul Mizerabililor de a fi ocolit prin întreaga istorie a copiilor străzii din Paris ca să-l introducă în scenă pe Gavroche. Încoronarea criticii mele de la treisprezece-paisprezece ani este o recenzie la Istoria lui Călinescu. Peste care dădusem întâmplător în biblioteca familiei Nicolescu, vecina noastră de apartament.

Cum nu voiau să mi-o dea „acasă” (adică în camera de alături), am citit-o stând pe un fotoliu confortabil între soba de teracotă şi dulapul cu cărţi. Am notat cu grijă ce nu mi-a plăcut: „spirit negativist”. Ah, ce devreme îmi însușeam expresiile din limba de lemn a comunismului! Inventarul malițios al judecăților „rele” ale lui Călinescu îmi dă măsura exactă a șocului pe care mi-a produs-o atunci Istoria, cartea, în fond, care îmi va marca ulterior începutul carierei mele de critic. Însemnările critice se sfârșesc cu reproducerea unor rondeluri de Macedonski. Este o evoluție în toate. Dar cum îmi consideram depășite visurile de a deveni poet, Macedonski din rondeluri mi-a plăcut (de ce l-aș fi copiat, dacă nu?), dar nu m-a influențat. N-avea ce să mai influențeze. Nu mai scriam poezie. Nici romane. Câte o nuvelă sau povestire, aşa, de fason, începuse să mă bântuie ideea criticii. Idee destul de ciudată la sfârșitul lui 1955 şi în primăvara lui 1956, când mă pregăteam să merg la facultate. La doar șaisprezece ani şi jumătate, e adevărat.

Fragment (XXVI) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : Încercări poetice

N-am mai avut răbdare de a întoarce filele, așa că nu mai știu ce s-a întâmplat în cele patru cânturi ale Poveștii, scrise citeț, în creion, pe un caiet cu foi veline (altele sunt pe maculator). Și, ca o probă de cât de în serios mă luam bietul de mine, adaug că poemul cu pricina are trei versiuni și peste șaizeci de pagini. Ba chiar un motto (și mania asta o aveam) dintr-un sonet de Shakespeare. E, cred, singura mea „operă” din adolescență pe care am încheiat-o.

Ba nu, a mai fost un poem, Horia. Ideea de a publica nefiindu-mi complet străină (orgoliul scriitorului e mai precoce decât talentul), am trimis poemul la Gazeta literară. Poemul nu l-am mai descoperit în mapă. Să fi trimis originalul? Într-o agendă mi-am notat titlul și faptul de a-1 fi expediat. Era 1954, când se împlineau 170 de ani de la răscoală. Mă gândisem, se vede, și la asta! Poemul n-a apărut, firește. Dar mi-a răspuns E. Jebeleanu, care conducea secția de poezie a noii publicații, îmi spunea în scrisoare că ar fi bine, fără să renunț la a scrie, să citesc mai multă poezie și să-mi văd de școală. Am fost destul de surprins, în mândria mea de fost condeier, să aflu că știa că sunt încă elev. Supărarea nu mi-a trecut prea ușor. Citindu-i, la rândul meu, poemul Bălcescu, îi făceam foarte serioase observații. Asta, probabil, ca să-1 învăț minte și să nu se mai dea grozav în fața unui… elev. În aceeași agendă, mi-am notat intenția de a „aborda genul romanelor de aventuri” (ia te uite ce limbaj aveam!), din „marea admirație (pe care o purtam) maeștrilor genului”: Jules Verne, Mark Twain, Stevenson. Cum am mai spus, de abordat genul, l-am abordat, dar, din fericire, „operele” s-au pierdut.

Prin 1954, m-am rugat de strămătușa mea să-mi dea bani (la ea, cea mai săracă din neam, îmi era speranța) pentru un caiet în care să-mi transcriu pe curat poeziile. Poeziile erau destule, după părerea mea, ca să umple un caiet. Strămătușa mea nu s-a lăsat rugată de două ori. Și a făcut mai mult decât i-am cerut. S-a dus la un legător de cărți și i-a comandat un caiet cu coperți de carton. Am caietul în fața mea după mulți ani în care-l credeam rătăcit definitiv. Paginile sunt numerotate până la ultima. Însă doar un sfert sunt scrise: 43 de poezii. Cu cerneală albastră, caligrafic. Dacă publicatul nu-mi era la îndemână, mai cu seamă după eșecul de la Gazeta literară, posterității, în schimb, trebuia să-i arăt tot respectul.

Recitesc poeziile și mă distrez de minune. Ce păcat că nu vă pot face să vă distrați la fel! Sunt dovada peremptorie a lipsei de talent poetic.

Sunt atât de slabe, încât prin piele li se văd oasele: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Topîrceanu. La pagina 46, surpriză: poemul Horia, pe care-1 credeam pierdut. Cu un motto dintr-o poezie populară despre marele răsculat care nu i-a lăsat pe domni să se desculțe. Are 238 de versuri (notate pe margine, ca în edițiile critice, din cinci în cinci rânduri; știu și de unde îmi venise ideea: din ediția Pogoneanu a poeziilor lui Alecsandri). Pare să aibă și cap, și coadă. Mărturisesc a nu-l fi recitit decât pe sărite. O notă de subsol se referă la tentativa de a-1 publica. Poemul trimis Gazetei literare era într-o versiune amendată, „având în vedere felul de «marfă» care convine acestei publicații”. Hai că aveam umor! De pildă, versul „în țări robite din Apus” era conceput să fie pe placul cenzurii. În varianta de acasă, „cei care nu aveau mâncare” nu sunt situați politic la fel de lămurit, fiind vorba de cei care „nu sunt ca alții mai presus”. Se vede că micile mele compromisuri nu l-au convins pe Eugen Jebeleanu să aniverseze cum se cuvenea răscoala lui Horia.

Fragment (XXV) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : Dramele istorice

Tot istorice sunt și dramele în versuri pe care le regăsesc prin alte caiete. N-am sfârșit niciuna, deși am început o groază. Modelul era, ați ghicit!, Alecsandri. La Hașdeu și la Davila nu ajunsesem. Dar ce nevoie aveam de ei? în Alecsandri, era totul. Oarecare influență avuseseră și piesele lui Hugo, pe care nu le citisem, dar le auzisem în emisiunea Teatru radiofonic. Îmi sună și acum în urechi vocile Ginei Petrini și a lui Mihai Popescu în Angelo, tiranul Padovei. Îmi curgeau lacrimile ascultând Egmont. Și ce emoție la Ruy Blas! Eram departe pe atunci de a-1 înțelege pe Caragiale, care vedea în piesele lui Hugo și Schiller „în loc de scene, niște conferențe, și, în loc de acțiune, numai o sarbădă concurență de tirade retorice”. Pe mine tocmai retorica asta mă electriza. Mă consolez întrucâtva cu faptul că, pe la douăzeci și șase de ani, Caragiale însuși admirase Ruy Blas. Că Alecsandri era tartorul, o arată versurile în care Lăpușneanu (rezumasem minuțios nuvela lui Negruzzi într-un caiet) cere sprijin sultanului spre a reveni pe tron:

Te-ndură de-al meu suflet! Puterea ta e mare.

Ascultă-l pe acela ce-ți cade la picioare

(se ridică la un semn)

De când tiranul Despot, visând mereu mărire,

Putere fără margini și sacră nemurire,

Moldova a robit-o, Moldovei îi fu domn

Pătând cu roșu sânge al patriei mele tron,

De-atunci pribeag prin lume eu fui neîncetat…

Am transcris textul aidoma. Unele virgule doar, în plus, le-am suprimat, punând altele, necesare, dar care lipseau. (Am avut totdeauna impresia că n-am probleme cu ortografia, dar se vede că mă amăgeam.) Pe lângă marota subiectelor istorice, o aveam și pe aceea folclorică. Asta chiar nu știu de unde îmi venea. Probabil de la aceiași pașoptiști. Am trăit cu sentimentul, datorat informațiilor și comentariilor ulterioare despre debutul comunismului românesc, că naționalismul era prohibit și istoria mutilată. Îmi dau seama acum că trebuie să fi făcut oarece istorie națională la școală și să fi citit literatura (fie și din secolul XIX) care se inspira din ea. Cum altfel să-mi explic pasiunea de care am fost cuprins pe neașteptate, înainte chiar de a mi-o fi consumat pe aceea pentru internaționalismul julesvernian, pentru domnitorii români și faptele lor? Dacă e adevărat, în biologie, că ontogenia repetă filogenia, lucrul trebuie verificat și în literatură. Noi, toți, începem prin a scrie într-o manieră tradițională, nu mereu aceeași, dar îndatorată unor habitudini tematice și stilistice mai vechi, spre a ne elibera treptat și a descoperi, una câte una, formulele moderne. Eu am început a scrie proză ca Sadoveanu, teatru istoric și poezie ca Alecsandri. Dacă în poezie am trecut de faza eminesciană spre a ajunge la Topîrceanu (punct terminus al veleităților mele poetice), în roman n-a mai urmat nimic, căci am renunțat să mai scriu. în facultate scriam încă nuvelă. Nu avea o factură hotărâtă. Tatonam. O nuvelă i-am arătat-o profesorului meu Savin Bratu, care era redactor-șef la ESPLA. Nu cred că i-a plăcut. Cât privește poezia, îmi lipsea, în mod sigur, lirismul. Cum de pe la trei-patru ani mă amuzam să caut rime tuturor cuvintelor, nu mi-a venit niciodată greu să compun versuri relativ corecte prozodic, dar secătuite de emoție, imitative (și pe ce modele!) și de o naivitate destul de prost ascunsă. Am să reproduc câteva texte, pentru hazul lor involuntar. (Nu-mi place să mă distrez de unul singur, fie și pe seama mea.) Un poem dramatic intitulat Povestea poveștilor se deschidea cu acest eminesciano-coșbucian preambul:

Spun basmele c-a fost odată,

În vreme de demult, cândva,

Un împărat. Și-avea o fată…

 

Dar altfel e-n povestea mea.

Un împărat a fost, se pare,

Bătrân cât lumea, și-nțelept,

Bolnav asemeni, ce e drept.

 

Un vraci bătrân îi dase știre

Că boala-i are vindecare

Și taina șade într-o floare.

 

Dar să întoarcem două file ,

Și vom afla ce s-a-ntâmplat.

Să ne pripim, ar fi păcat.

Fragment (XXIII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45