…trăiam boala ca pe o euforie

în Amintiri esentiale Autor:

În copilărie şi în adolescență făceam adesea drumul de la Sibiu la Râmnicu-Vâlcea, de obicei în vacante, de Crăciun şi de Paști. Am foarte limpede în minte o astfel de călătorie şi urmările ei. Ajunsesem la Râmnic, aveam febră mare şi toți, bunici, părinți, strămătuși, se strânseseră la patul meu. Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul magic: amigdalită. Trebuie să fi fost în ajunul uneia dintre cele două mari sărbători, fiindcă, în timp ce se aferau în jurul meu, împiedicându-l pe doctorul Teodorini, chemat în grabă să mă consulte, deși era prins cu vizita în oraș a doamnei mareșal Antonescu, eu n-aveam decât obsesia că voi rata ouăle roșii și cozonacul care-mi plăceau grozav. Se adăuga şi un reziduu din altă supărare. Suferind de copil de Reisefieber, mă apuca anxietatea, plângeam şi chiar făceam febră de câte ori călătoream.

Amigdalita mi se părea o consecință a acestei puternice iritări fizice şi psihice. Asta fiind în capul meu, realitatea a dovedit că nu se legau una de alta. După extirparea amigdalelor Reisefieber a rămas (până în ziua de azi) şi am avut deseori aceleași comportări histerice care în copilărie îmi provocau creșterea temperaturii şi inflamația din gât. În legătură cu amigdalita, păstrez amintiri destul de clare. Eram la Râmnic, în timpul războiului, în perioada în care tata nu era cu noi. Fusese numit inspector școlar pentru școlile primare din plasa Alba (iar Șerban Cioculescu, pentru licee). Sosisem cu mama la bunici. Am făcut deja clasica amigdalită şi apoi crup difteric. Era nevoie de un ser care nu se găsea. Bunicul meu, care se panica lesne, dar în acea împrejurare pe bună dreptate, i-a mărturisit mai apoi mamei că voise să se arunce în Olt de disperare. Îşi pierduse fiul cel mai mic, în timpul celuilalt război, din cauza aceleiași boli. În ultima clipă, tata a găsit serul şi a venit cu el, nu mai știu cu ce, fiindcă trenurile circulau fără orar precis.

În ce mă privește, pericolul consta în moartea prin sufocare. Febra depășea 42°. Din pat, vedeam linia care desparte tapetul de albul tavanului ondulând, dublându-se, triplându-se. Arătam cu degetul baletul şi eram foarte bucuros. Mama plângea şi-mi ștergea de transpirație fruntea. „Delirează”, am auzit-o spunându-i bunicii. Mi se părea ciudat să creadă asta. Mă simţeam perfect, iar jocul de linii de pe perete mă umplea de fericire. Mi s-a întâmplat şi alteori să trăiesc boala ca pe o euforie. Poate fără intensitatea de atunci. Şi fără înclinația spre halucinații a lui Nabokov. În capul meu, originea euforiei este în amigdalitele contractate în copilărie şi ea a durat până când am fost lipsit, în acelaşi timp, de amigdale (pe cale chirurgicală) şi de viziunile mele poetice, pe care simpla creștere în dimensiuni a acestora mi le provoca periodic. După extirparea amigdalelor, am încetat să mai scriu poezie cu aceeaşi convingere. Ceea ce am scris era corect, dar fără vibrație. Pe urmă, am renunțat cu totul.

 

…trăiam boala ca pe o euforie

 

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.