VIAȚĂ ȘI CĂRȚI: … să reînvăț a citi din plăcere

în Amintiri esentiale Autor:

Între cititor şi critic legătura este superficială: amândoi citesc. Nu e adevărată nici măcar supoziția că trebuie să-ți placă să citești ca să fii critic. Trebuie să-ți placă să scrii despre cărţi, nu să le citești. Sunt plăceri complet diferite. Îmi vine greu să-mi amintesc de clipa, probabil întinsă pe câțiva ani, din care am renunțat la a mai citi pur şi simplu cărţi şi am început să simt nevoia de a scrie despre ele. O asemenea clipă a existat, n-am nicio îndoială. În adolescență, devoram cărțile, indiferent de felul lor, ca Stingo, personajul narator din Alegerea Sofiei de Styron, sau ca Petruşka al lui Gogol, dar mai târziu cititul în sine m-a plictisit deseori, cu excepția cazurilor în care îmi dădea vreo idee măreață, bună de așternut pe hârtie. Am fost conștient de această deosebire destul de repede după ce George Ivașcu a făcut din mine un cronicar. Câțiva ani de cronică – cronicarul e un funcționar al cititului, un birocrat care ia notă de ultimele apariții editoriale – au fost de ajuns ca să capăt sentimentul limpede că acel cititor candid care eram până pe la șaisprezece, șaptesprezece ani a început, câte puțin, să dispară. Iată motivul pentru care, în 1970, când Ștefan Bănulescu mi-a solicitat colaborarea la Luceafărul, unde tocmai îl înlocuise în funcția de redactor-șef pe Eugen Barbu, am acceptat pe loc: în Luceafărul mi-am publicat primele Teme. Am ales acest titlu de rubrică probabil fiindcă mi-a plăcut de când mă știu să învăț şi să-mi fac, elev fiind, temele pentru acasă. Nu mi-a trecut prin gând că din articolele astfel supraintitulate vor rezulta șapte volume, înșirate pe aproape două decenii. Îmi era însă destul de clar motivul acceptării şi anume acela că-mi oferea prilejul de a-mi debirocratiza scrisul. În Teme am comentat tot ce am citit în decursul timpului, fără vreo obligație specială şi profitând de obicei de lecturi care-mi făceau plăcere. Mă ghidau hazardul sau capriciul. Cititorul din mine se dădea în stambă, la propriu şi la figurat. Luându-se după cât am publicat, unii m-au crezut nemaipomenit de harnic. Dar eu nu sunt un maniac al scrisului: cronica e aceea care m-a obligat să nu pun condeiul jos nicio clipă. Sunt mai degrabă leneș şi delăsător. Prefer, azi ca şi în tinerețe, să mă întind în pat cu o carte în brațe şi să citesc. Asta o pot face şi ziua, şi noaptea. Scrisul, în schimb, mă silește la niște tabieturi prealabile. Şi amân deseori să scriu din motive care seamănă cu niște alibiuri. Temele mi-au permis să combin o plăcere cu o datorie. Caracterul lor absolut liber îmi dădea sentimentul că nu fac decât să citesc cu creionul în mână.

Deloc întâmplător, unul din primele articole din Luceafărul a fost Petruşka sau despre lectură.Se știe că Petruşka este un valet îndrăgostit de cărţi. Avea, după spusele autorului, „o nobilă atracție spre […] lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conținutului ei; îi era totuna dacă citea pățaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni; le citea pe toate cu luare-aminte”. Am văzut numaidecât în Petruşka simbolul cititorului care eram în adolescență. Mă regăseam în observația lui Gogol privitoare la faptul că eroului lui „îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine, sau mai bine zis treaba însăşi a cititului”. De acest lucru eram convins înainte de a fi luat cunoștință de romanul lui Gogol. Din acest punct de vedere, toată adolescența mea a fost a unui Petruşka. Iar când birocrația cronicii a pus stăpânire pe scrisul meu, mi-am amintit de el şi de mine cel de odinioară. Şi am vrut să regăsesc gustul pierdut. Să reînvăț a citi din plăcere. Mă simţeam, ca Iona, prizonier în burta chitului, care semăna cu o bibliotecă. Şi mă lăsam inspirat de eroul din piesa lui Marin Sorescu, tăind burta chitului ca să văd din nou cerul liber. Dar nu era o burtă, ci mai multe, fiindcă, la rândul lui, chitul fusese înghițit de altul, mai mare, care, şi el, se afla în burta altui chit. Aşa cum păpușile rusești se ascund una în alta.

Cititul şi scrisul mi-a răsărit în minte după ce am publicat mai multe volume de Teme şi n-am fost deloc sigur că am reușit în întreprinderea mea. Nu cumva, m-am gândit, tăind ultima burtă de chit, mă voi pomeni nu sub cerul liber al inocenței lecturii, ci sub un cer care nu este decât tot o bibliotecă?Cititul şi scrisul ar fi urmat să fie o tentativă mai sistematică de a evada din pântecele balenei. Niște amintiri de lectură, în care cărțile vor fi așezate, în ordine, pe rafturile memoriei, începând cu cele din copilărie, şi în care toate se vor privi într-o oglindă dublă: aceea a impresiilor naive din cele dintâi lecturi şi aceea a experienței de lectură pe care am dobândit-o ca profesionist. Cum se poate remarca, am făcut o jumătate de pas înapoi. Am renunțat să mai cred că e posibil accesul la acea inocență primordială, fără suprapuneri şi falsificări datorate lecturilor ulterioare. Riscul de a nu fi sincer nu se poate evita. Mai ales că uneori nu mai ținem minte absolut nimic din prima lectură. Altele, mai recente, sunt, în schimb, foarte vii. Prima s-a șters ca un perete de biserică peste care un alt pictor a zugrăvit figuri noi. Palimpsest fermecător, dar irealizabil într-o formă pură. Probabil că ar trebui să am nebunia lui Hagienuş din Scrinul negru care îşi scrie memoriile crezându-se Napoleon sau, cu mai mult umor, a lui Dick din David Copperfield, convins că în creierul lui au pătruns ideile lui Carol I al Angliei, aşa că scrie memoriile decapitatului, pe care, voind să le aducă la cunoștință lumii, le preface în zmee şi le aruncă în aer. Ce idee năstrușnică de comunicare! Înainte de a o pune eu însumi în aplicare, mă întreb dacă n-ar trebui să citesc de-a-ndoaselea cărțile care m-au format. Modelele, nu capodoperele. În legătură cu acestea din urmă împărtășesc părerea lui Gog al lui Papini. E problema celor care au lăsat în noi urme mai adânci sau mai superficiale. Cum spune Stingo, aproape strigând: „…Melville, Flaubert, Tolstoi, Fitzgerald, oameni care aveau puterea să-mi sfâșie inima, să mi-o facă bucățele, şi care, noapte de noapte, laolaltă sau pe rând, mă îndemnau să dau ascultare incomparabilei chemări de care şi ei ascultaseră”. Pentru Stingo era vorba de a scrie, pentru mine doar de a citi. În rest, influențele acestea seamănă cu niște presiuni oculte pe care nimeni, în afară de noi, care le suportăm, nu le cunoaște cu adevărat. Numai noi putem să le povestim.

 

Fragment (XXVIII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.