Andreea Nanu

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Cu pianul la colectiv

Vilhelm Hammershoi, Interior
sursa foto: pininterest.com

Pianul este un superb instrument cu coarde, a cărui sonoritate mă impresionează prin polifonie. Colectivul este o ideologie a cărei amintire mă îngrozește și astăzi, o construcție de mucava suprapusă artificial realității pe care o urâțește, o mutilează, o distruge. Pianul creează armonii, aducând lumea la un numitor comun de frumusețe, de universalitate. Colectivul e produsul urii de clase, creează distopie, dușmănie, frică, coșmar, disonanță perpetuă. Cum ajunge un pian la colectiv? Prin forța oarbă a Istoriei (ce-și dobândește majuscula prin violența opiniei, nu prin eleganța schimbului de idei, cum ar spune Oscar Wilde) care strivește în angrenajul ei istoriile mărunte, personale, viețile oamenilor obișnuiți. În timpul dictaturii comuniste („pe vremea lui Ceaușescu”, pentru cei care încă nutresc nostalgii explicite), se întâmpla frecvent ca șeful de la colectiv să-ți intre în casă și să ia cu forța lucruri pentru folosul obștesc, destinate să aparțină poporului… adică tuturor și nimănui!… Pianul, ca orice instrument muzical de altfel, era semnul unei educații alese, așadar burgheze. Nu puține au fost cazurile în care pianul, ca și proprietarul său de drept, erau alungați cu forța dintr-o lume bine statornicită în sensurile și ierarhiile sale, pentru a fi aruncați la groapa de gunoi a istoriei… Mai supraviețuiește ceva? Fie și numai reflecția la astfel de întâmplări poate reprezenta o ancoră a spiritului în lumea contemporană. Romanul Numele ei era Uitare reprezintă o astfel de încercare…

*

            „Memoria avea, într-adevăr, căi ciudate. Îşi spunea asta poate şi pentru că întotdeauna avusese impresia că memoria este un element activ, un „el”, un ins responsabil şi conştiincios îmbrăcat în uniformă militară, ca la paradă, gata să răspundă oricând la apelurile raţiunii. Memoria era, sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-şi putea argumenta deducţiile logice. Şi totuşi, în chip ciudat – fapt care-l intimida şi-l făcea să-şi simtă palmele veşnic moi şi umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o prezenţă feminină cu toane şi farmece neaşteptate, cu intuiţii de moment. Dan o privea, simţindu-se învins în cel mai plăcut şi neliniştitor chip cu putinţă. Dacă la început o văzuse ca pe o fiinţă impermeabilă, care respinge orice incursiune în trecut, acum înţelegea că prin însuşi felul ei de a fi îl ajuta să-şi amintească şi – ceea ce i se părea cu adevărat preţios – să retrăiască propriile amintiri, cu stări sufleteşti şi nuanţe pe care acum vârsta îl ajuta să le contemple şi să le simtă gustul. Aveau culoare şi aromă de fructe confiate. Timpul le păstrase şi se uscase în ele, fără să le părăsească vreodată. Ghirlande de fructe confiate, aşa arătau amintirile lui, chiar şi cele nefericite pentru că, la fel ca fructele amare puse la uscat, acestea îşi scurg în afară amărăciunea şi păstrează doar substanţa experienţei, calmă şi dulce. Acum simţea că începe să capete, puţin câte puţin, puterea de a se vedea întreg. Acum, amintirea jocului cu ghiceşte, ghiceşte, nu-l mai speria, cel puţin nu cu acea frică barbară de care se simţise hăituit încă din adolescenţă, apoi şi mai mult, după moartea Mariei. Moartea Mariei…cu câtă discreţie şi candoare se mişcase printre lucruri, fără să atingă nici să deranjeze pe nimeni. Şi totuşi, plecarea ei lăsase în urmă un parfum stăruitor, chiar şi după ce Sanda aruncase, odată întoarsă de la cimitir, crinii şi iasomia.

– Rămâi şi caută ceva care să-ţi vină, eu merg în grădină, să termin de curăţat iazul. Am făcut ieri mai mult de jumătate…Te chem când o să dăm foc la trestie, o să vezi, o să fie ca în tabără, îi spuse Dan, arătându-i şi fereastra de la care putea să-l privească. Lete păru să accepte această despărţire temporară, faţă de care în mod normal ar fi protestat pentru că se obişnuise să îl urmeze peste tot, şi îşi continuă explorarea. Luă câteva dintre rochiile mai groase, din stofă, şi le înşiră una lângă alta pe pat. Mai toate erau închise la culoare şi aduceau, aşa cum fuseseră aşezate milităreşte umăr lângă umăr, cu un pluton de execuţie. Imaginea era într-adevăr destul de severă şi Lete încruntă sprâncenele. Nu, lui Dan nu i-ar fi plăcut. Ceva lipsea. Îşi puse una din rochii pe lângă trup şi începu să se observe atentă, din cap până-n picioare, în oglinda ovală fixată între cele două uşi ale şifonierului. Oglinda rămăsese acoperită după moartea Mariei, nu intenţionat ci pentru că nimeni nu mai avusese timp să acorde atenţie acestui detaliu, nici curiozitatea să umble prin lucrurile celor două femei. Ianola şi Maria îşi trecuseră una alteia hainele, rochiile, broşele şi cerceii, aşa cum îşi trecuseră şi tăcerea, boala, suferinţa, iluziile tinereţii. Pe măsură ce anii trecuseră şi amândouă femeile înaintaseră în vârstă, ranchiunele se uscaseră şi se scuturaseră, precum cojile mestecenilor crescuţi de-a lungul drumului spre iaz. Bătrânul Matei asista, oarecum amuzat, la felul lor de a-şi arunca vorbe tăioase, mai mult din priviri decât prin cuvinte, al căror sfârşit se pierdea odată cu ieşirea intempestivă a uneia dintre femei afară din casă. Certaţi-vă acum, cât mai sunteţi în putere, spunea cu ironie Matei Vineş, la care Ianola i-o întorcea răstit: putere să ce?

Maria intrase şi ea în iureşul zilelor care îi cereau să îndure, să tragă, să aştepte, şi asta mai ales pentru faptul că, vrând-nevrând, era „în putere”. Când s-a născut Dan abia împlinise 18 ani. Începuse de atunci, din acea dimineaţă de martie 1960, să ducă o viaţă cazonă, îndulcită doar de bucăţelele de zahăr brun pe care îşi luase obiceiul să le ronţăie dimineaţa în bucătărie, înainte de a pleca spre şcoală unde luase un post de suplinitoare. Meseria de profesoară nu o atrăsese în mod deosebit, şi nici aptitudinile muzicale certe care-l făcuseră cu câţiva ani în urmă pe Matei Vineş să lovească cu pumnul în masă şi să decreteze că da, absolut, fata lui va studia la Conservator, chiar de-ar fi să vândă vaca din grajd pentru asta. Mai era şi gândul că fata trebuia să plece din mocirlă, să nu îndure ce-a îndurat el. Dar, cu Dan în pântece, Maria renunţase la orice vis de emancipare şi mai adăugase o amărăciune la bătrâneţile lui. Uite, au ajuns mitocanii să ne conducă, spunea, tare în mijlocul curţii, şi Ianola era nevoită să iasă şi să-l tragă de braţ în sufragerie. Însă întunericul şi răcoarea aveau doar un efect paliativ asupra nervilor bătrânului, care ieşea iarăşi în curte şi începea să protesteze, cu capul descoperit în soare. Ianola plângea cu faţa în pumni spunându-i că are să facă insolaţie, aşa că bătrânul începuse, mai ales în ultimii ani, să nu mai iasă decât noaptea. Se plimba prin grădină pentru că nu avea somn şi pentru că avea impresia că nu este singurul chinuit de insomnie. Asta pentru că merii tocmai înfloriseră cu flori albe şi mari care-l priveau deschise, prin întunericul cald al nopţii, ca nişte ochi miraţi. Îl întrebau ceva dar bătrânul nu putea să le răspundă, să le explice, adică, ce se întâmpla; pur şi simplu lumea pe care o cunoscuse se întorsese cu susul în jos, nu mai recunoştea nimic din ceea ce fusese odinioară. Se simţea prins, luat prizonier ca odinioară în război, şi urzea veşnic în minte planuri de evadare. Atunci luase probabil hotărârea de a vinde vaca şi de a cumpăra pianina din sufragerie. Văzuse instrumentul într-o vitrină de anticariat, la Sinaia. Era mare şi lucios, ca un animal preistoric, mumificat. Şi totuşi, cineva ridicase capacul claviaturii şi începuse să cânte, chiar acolo, în vitrină. Vocea aceea cristalină, temperată, alcătuită din coarde, venea dintr-o altă lume, care parcă îi ceruse, tainic şi tânguitor, să o ia cu el acasă. Era o treabă bună, se gândise bătrânul, mai ales că fata, Maria, o moştenise pe maică-sa la lucrurile astea. Pianul venise în urma lui, legat în căruţă. Matei trăsese la o parte pânza de sac şi Ianola îşi duse mâna la gură, ca pentru a-şi înăbuşi un presentiment. Matei fusese întotdeauna un om sobru şi practic. Era serios şi când visa, iar evadările lui în faţa istoriei şi a vieţii nu fuseseră decât metaforice. Şi acum iată că făcuse un gest radical, cumpărând pianul la care de fapt nimeni nu ştia să cânte. Poate şi pentru că, o zi înainte, şeful CAP-ului, un ţigan deşirat poreclit „alde Gloabă” şi devenit, datorită importanţei funcţiei pe care i-o dăduse partidul, „Tovarăşul Gloabă”, se înfăţişase în ogradă, cu burta lui de greiere, spunând că a venit să ia vaca. Intră, îl poftise Matei, vino şi trage-o de funie, că am priponit-o în sufragerie. Gloabă se pusese pe rânjit, ştiind că bătrânul era mucalit şi lua în râs stăpânirea. Intrase totuşi, cu pas mare, şi numai pentru ca să-i arate că partidul poporului îi dădea acest drept. Gloabă îşi rotise lacom ochii prin sufragerie şi întrebase: unde ziseşi că-i vaca? Uite acolo, lângă perete, îi răspunse bătrânul, şi dinţii albi i se iviseră în barbă. Gloabă privise incredul la carcasa neagră, lustruită, care acoperea un sfert de perete şi îl înfrunta, tăcut şi sfidător. Unde-i vaca, repetă, cu ochii holbaţi şi injectaţi. Am făcut un troc, pentru pian. De-acum încolo vreau să mă hrănesc doar cu muzică, vă las pe voi să râniţi la bălegar. O să dau cotă la colectiv din Bach şi Mozart. Gloabă ieşise clănţănind furios din dinţi. Bunica Ianola fusese atât de impresionată de întâmplare încât uită, în febra momentului, care era numele adevărat al şefului de CAP şi i se adresă candid, cu formula „tovarăşe Gloabă”…

E adevărat că toată amintirea acelei zile zăcea undeva în pliurile rochiei pe care Lete o pusese acum pe lângă ea, privindu-se atent în oglindă. Întâmplarea făcuse ca să aleagă tocmai rochia albastră în care Maria asistase, acum mai bine de 25 de ani, la plecarea furtunoasă a tovarăşului Gloabă, pe care-l urmărise curioasă exact de la aceeaşi fereastră care dădea spre iaz. Gloabă ieşi din curtea Vineșilor așa cum intrase, pe poarta din dos.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, Eikon, ed. a II-a, 2016)

Arca lui Noe

În perioada Triodului, premergătoare intrării creștinilor în Postul Mare al Sfintelor Paști, există o duminică numită a Înfricoșătoarei Judecăți. Duminica aceasta îmi atrage atenția prin titlul – trebuie să recunoaștem că expresia pune imaginația la încercare! – dar și prin întrebarea pe care o ridică în mintea celor prezenți; prezenți în Biserică, într-o comunitate (de oameni, de valori) dar și, în general, „prezenți” ca stare de trezire spirituală în cotidian.

Când auzim cuvântul judecată, ne ducem cu gândul, instinctiv, la actul împărțirii dreptății. Să ni se facă dreptate! Să fie pedepsiți! Să ni se aducă compensații!… Dar, dacă citim textul Evangheliei, vedem că sensul pe care Hristos îl dă judecății este diferit. Totul pornește de la o întrebare. Evanghelia demonstrează că dreptatea și sensurile ei depind de justețea formulării argumentului. Se știe că Dumnezeu operează cu alte criterii, având în vedere alte scopuri finale decât cele concepute de mintea omenească. Încearcă să-l scoată pe om din „limitările care-l limitează”, din formulele legaliste care-i satisfac spiritul mediocru. Judecata de apoi, aceea ultimă, înfricoșătoare, nu se traduce în acțiunea de a împărți pedepse și compensații între oameni, între tabere (cei „buni” și cei „răi”), ci de a scoate la iveală o umanitate comună. Iar pe canavaua acestei umanități trezite din somnolență are loc trezirea conștiințelor individuale: cum stăm înaintea instanței de judecată și care este starea în care am fost aflați pe când eram în viață. Și tocmai această trezire a conștiinței fiecăruia este dureroasă. Realizăm cât am pierdut, ce am irosit, și, mai rău decât toate, ne dăm seama de binele pe care, oricât de mult am dori, nu-l mai putem face. Ni s-a încheiat, carevasăzică, „timpul ce ni s-a dat”.

…Înainte de a-l convoca pe om la Judecata de Apoi – judecata universală care va veni la sfârșitul lumii, ca o concluzie firească a acesteia -, Dumnezeu i-a dat făpturii numeroase șanse, răgazuri de a se salva. Istoria omenirii e brăzdată de invitații adresate omului: să-și pună ordine în viață, să-și evalueze prioritățile, să deosebească oile de capre, adică lucrurile cu adevărat importante de fleacurile învrăjbirii cotidiene. Nu e lucru ușor. Dar totul ține de voință. Mai precis, de bună-voință, ca ingredient al unei arte uitate: arta bunei întâmpinări!

*

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți mi-a adus în minte, mărturisesc, subiectul Uniunea Scriitorilor din România versus ceilalți. Formularea nu îmi aparține, este rezultanta articolelor care abundă în presa (nu doar culturală) din ultima perioadă.

*

De obicei, duminica, după Liturghie, mă plimb printre cărți, cutreier librăriile, mă delectez cu noile apariții editoriale, răsfoiesc revistele culturale. Pe unele, mărturisesc, le închid cât pot de repede. Și în minte îmi revine întrebarea Evangheliei, parafrazată: care este starea literaturii românești, cum stăm fiecare, ca cititori, scriitori, critici, în fața Literaturii noastre? Fiindcă aici nu este vorba de poziționarea partizană, de partea celor „buni” sau a celor „răi”, ci de starea conștiinței noastre literare, de capacitatea noastră de a ne detașa de disputele ordinare pentru a sta față în față cu producția extra-ordinară, a spiritului, cu valorile autentice ale literaturii și criticii literare românești. Totuși răsfoiesc, citesc…. Constat că majoritatea luărilor de poziție au ca punct de pornire persoane care sunt date în judecată, sunt hărțuite în procese, chemate prin instanțe…. În toată această devălmășie, se uită un lucru esențial: OPERA. Mi-am amintit o întrebare a domnului Andrei Pleșu: „Dumneata ce știi să faci, care îți este opera?” O întrebare pe care cred că nu ar ezita să ne-o pună „Dumnezeul culturii” în care credea Constantin Noica.

Așadar, opera. Rareori există un semn de egalitate perfectă între un om și cărțile lui. Există, desigur, și excepții fericite. Apoi opera, chiar de-ar fi să fie recompensată cu Nobel sau Pulitzer, nu garantează pentru caracterul unui om. Omul nu este (în totalitate) scriitorul. Realitatea omenească nu operează cu asemenea suprapuneri ideale (idealiste). Poți alege, la un moment dat, să pui capăt profesiei de scriitor. Pur și simplu nu mai scrii. Dar nu poți înceta să fii om. Umanitatea din noi nu ne îngăduie pauze. Da, firește, putem abdica de la condiția de om, devenind monștri, tirani, rebuturi. Dar tot în comunitatea umană rămânem! Însă undeva, la capătul istoriei, ne așteaptă judecata de apoi. Înainte de asta, Altcineva așteaptă, totuși, de la noi un minim efort: de a ne salva. Cum?

În vremurile vetero-testamentare, Dumnezeu îl sfătuiește pe Noe să-și construiască o arcă. O navă de dimensiuni impresionante care să poată rezista potopului, apelor nimicitoare. Pe corabie, Noe aduce câte o pereche din speciile viețuitoarelor de pe pământ, ca să asigure continuitatea într-o lume restaurată. Prin năvala apelor, așadar, Dumnezeu nu a avut ca scop distrugerea, ci trezirea conștiinței, mântuirea omului.

Frère Laurent, Arca lui Noe, 1294  sursa foto: pininterest.com

…După obișnuita plimbare, ajung acasă și regăsesc în bibliotecă Arca lui Noe, de Nicolae Manolescu. „Eseu despre romanul românesc”, scris de cel care mărturisește chiar în introducere că nu este un pasionat de romane. Dar că, pentru a continua ideea citată, criticul literar asumă un soi de „martiriu”, acela al lucrurilor laborioase, deloc ușoare și nici la îndemâna oricui. Recitesc, călătorind prin doricul, ionicul și corinticul literaturii românești. Descopăr lucrurile indisputabile, cele care nu dispar din patrimoniul unei culturi. Durabilul, valoarea, continuitatea tradițiilor, patrimoniul de idei al literaturii noastre. Călătoresc în Arca lui Noe, deși știu că apele pe care această corabie a navigat, în perioada interbelică, bunăoară, nu au fost deloc liniștite. Am citit într-un număr recent al Observatorului Cultural un articol semnat de Bianca Burța-Cernat, Criza literaturii române: întrebări şi răspunsuri incomode din secolul trecut. O anchetă din 1923. Mi-a fost foarte instructivă această reluare a întrebărilor care fragmentau, în interbelic, lumea noastră literară:

„Evident, schimbând ceea ce este de schimbat; în primul rând, un anumit tip de discurs, care acum ne-ar putea părea vetust. Începând cu perpetua interogare a „crizei“ culturii române și sfârșind cu disensiunile ce agită Societatea Scriitorilor Români. Curge multă cerneală pe tema unor premii controversate acordate de SSR (…) sau în chestiunea conflictului dintre „tineri“ și „bătrâni“ ori dintre progresiști și conservatori. Urgența unei reforme a învățământului e mereu repusă pe tapet; și nu există publicație interbelică în care să nu fie denunțată, din toate direcțiile posibile și cu parti-pris-urile specifice, corupția societății românești… Oameni politici, gazetari, literați dau impresia că se implică într-un război cotidian de uzură ca într-o veselă apocalipsă.”

Doar că acum, această prelungită stare de apocalipsă își pierde tot umorul. Cine este responsabil? Probabil, fiecare. Soluția? Pentru a obține un răspuns salvator, trebuie început cu întrebarea potrivită. Cine? Nu, nu cine, ci mai degrabă Ce. Dacă cineva dă căutare pe Google, vrând să afle ultimele noutăți despre Uniunea Scriitorilor și despre președintele ei, Nicolae Manolescu, descoperă scandaluri, procese pornite fără temei de unii, expresii care nu au nici o legătură cu literatura ori cultura… Dacă vreau să-mi trimit cărțile spre a fi citite și evaluate de juriile Uniunii Scriitorilor, mi se spune că nu vor mai fi citite de „tabăra Observatorul”. Dacă trimit criticilor tineri (pe care-i citesc și îi admir în Observatorul), mi se sugerează că asta s-ar putea să-mi spulbere pentru totdeauna șansele de a fi citită de cei de la România literară… Nu ar trebui oare să mă simt și eu nedreptățită, dat fiind că am lansat o tetralogie de care juriile literare din România nici măcar nu au aflat? Ei bine, nu mă simt nedreptățită, chiar dacă știu că juriile, prin natura lor, stabilesc ierarhii valorice care configurează piața de carte și influențează alegerile cititorilor, portofoliile editurilor. Nu mă simt, așadar, nedreptățită și pentru că știu: Habent sua fata libelli. Și totuși, nu pot să nu-mi doresc să fiu citită. Atunci ce să fac? Să sar cât mai repede într-o barcă sau alta? Sau să mă las păgubașă, constatând că și în 1923 lucrurile stăteau cam la fel și, cu tradiția spiritului de gâlceavă balcanică, riscă să o țină tot așa…chiar și până la judecata de apoi… În Evanghelie se spune că la final… toți vor pieri și gândurile lor odată cu ei. Da, dragi cititori, critici literari, oameni de cultură, nu rămâne nimic din măruntele noastre dispute. Întrebarea finală va fi cât ai iubit? În lumea literelor, a culturii, s-ar putea traduce: cât ai creat? Pentru că nu poți crea lucruri durabile fără a iubi și fără a te jertfi. Fără a munci, sistematic, în ciuda sentimentului de izolare, de sufocare în sub-cultură, care ne afectează pe toți.

…Suntem, în aceste zile, din casă până-n piață, acaparați de judecată. S-ar putea să fim luați prin surprindere în mod neplăcut, timpul nu are răbdare la nesfârșit. Ar trebui să ne concentrăm pe efortul de a ne salva, unii pe alții, cititori, scriitori, critici, oameni de cultură sau, pur și simplu, cetățeni ai polis-ului… Din toată povestea încăierărilor literare autohtone, generate de un grup mic de scriitori – unii dintre ei foarte talentați –, victimele sunt mai ales cititorii. Cititorii care salvează, de fapt, întreaga Poveste a umanității pe care o întruchipăm laolaltă, prin simplul fapt că o răsfoiesc și o citesc. Criticii au o răspundere nu doar față de destine literare individuale, pe care le sugrumă în fașă atunci când le ignoră din motive partizane, ci față de ierarhia de valori corectă pe care au datoria să o ofere cititorilor și, până la urmă, istoriei culturale.

Cred că e timpul să imaginăm și să construim împreună o Arcă a lui Noe. Pare imposibil? Nu este. Trebuie doar respectate câteva principii de bază. Să recapitulăm ce a făcut Noe: văzând că răutatea și prostia devin nivelatoare și modelatoare, a ales să răspundă imperativului de a salva ce încă se mai putea! A respectat indicii de calitate pentru ca arca să nu se scufunde la primele lovituri ale potopului. Apoi, cu toată compasiunea, a ales dintre viețuitoare acele exemplare valoroase, capabile să ducă mai departe specia într-o lume nouă. Extrapolând îndemnul și rețeta la mediul nostru literar, într-adevăr, ar spune „Dumnezeul culturii”, cultura de performanță (literatura noastră care vrea să-și asigure șanse egale cu celelalte literaturi naționale la universalitate) se face cu elite, printr-o selecție riguroasă a operelor lor. Potopul poate veni oricând. Nume sonore vorbesc (deja) despre sfârșitul culturii (bunăoară, cartea de eseuri a lui Mario Vargas Llosa, Moartea culturii), despre implozia lumii literelor, despre prăbușirea spiritului în era globalizării nivelatoare.

Suntem datori – oricât de mult s-ar înăspri ura de clasă! (Dan Stanca, România literară nr.7/2017) -, și nouă și celor care ne urmăresc în arenă, cu o arcă a lui Noe. O corabie care să salveze valorile culturii în general, și ale literaturii noastre, în particular. Nicolae Manolescu ne-a dăruit o Arcă a lui Noe în cumpliții ani 1980-1983, când, într-adevăr, navigam pe apele mocirloase ale ideologiei comuniste.

Ca o mică paranteză, esențială însă, Noe nu era desăvârșit. Dimpotrivă, ne apare ca om cu slăbiciuni, pe care până și casnicii lui, fiii și nurorile, ajung să-l batjocorească. Și cu toate astea, fără Arca lui Noe, în lipsa efortului supraomenesc și voinței de a salva ce se mai putea din lume, poate că nu am fi fost acum în situația privilegiată de a vorbi despre literatură. Și, în mod cert, nu am fi avut o Arcă a romanului românesc. Noe a ajuns demult oale și ulcele. Dar se pare că și acum, în zilele noastre, urmele Arcei lui se văd pe culmile Araratului.

…Răsfoiesc, citesc mai departe paginile lui Nicolae Manolescu. Ajung la capitolul consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu.

„Dacă trebuie să alegem între aceste procedee – exteriorizare a sufletului și interiorizare a lumii – pe cel mai plin de consecințe pentru proza Hortensiei Papadat-Bengescu, o putem face fără să ezităm: deși întâiul … s-a bucurat exclusiv de atenția comentatorilor, de ieri ca și de azi, semnificativ cu adevărat este cel de-al doilea; căci germenele din care vor răsări marile romane nu e acela liric și confesiv, al sufletului care-și caută ieșire în lume, ci acela reflexiv, al conștiinței oglindă a lumii. Și cu asta ne aflăm deja la confiniile ionicului.”

Iată doar o secvență din capitolul amintit. Dacă lumea ar lua sfârșit în clipa în care îl citiți, ceva îmi spune că o operă ca Arca lui Noe, sinteză cu totul extra-ordinară a istoriei romanului românesc, periplu prin vârstele doricului, ionicului și corinticului care leagă, mobilizând o metaforă vizuală cât un univers, producția literară autohtonă de vârsta valorilor clasice, în care nu omul ci opera supraviețuiau disputelor politice și hoardelor invadatoare, o astfel de carte are încă multe, dacă nu să ne învețe, măcar să ne dea de gândit. Și, de ce nu, să ne stârnească un sentiment prețios, fără de care opera de artă e imposibilă: admirația!

În vremurile de criză, nu controversele sterile, ci exercițiile de admirație sunt necesare. Bine, mi s-ar putea reproșa, dar cum poți admira pe cutare? Pot, citindu-i opera. Admirația nu are legătură cu complimentul facil, nici cu partizanatul oportunist, ci înseamnă asceză, efort al discernământului, rafinat prin renunțarea progresivă la individualism și spirit sectar. Fără exercițiul admirației nu există continuitate de idei într-o cultură, nici dialog între generații creatoare de cultură. Din păcate, propria istorie are ce să ne învețe despre practica autohtonă a decapitării elitelor, devenită parcă, astăzi, o componentă a specificului național!

Nu credeți că e timpul să construim o arcă în care să salvăm ce merită cu adevărat să fie salvat?

 

Andreea Nanu se remarcă, în literatura română contemporană, printr-o tetralogie, tetralogia AnoTimpurilor, de peste 2000 de pagini, ajunsă deja la ediția a doua (Gaudeamus, 2016, ed. Eikon). Este unicul gest literar de o asemenea amploare din „literatura douămiistă” căreia îi aparține cronologic, debutând în 2014. O tetralogie despre care au scris și vorbit, în ultimii trei ani: Ana Blandiana, Antoaneta Ralian, Teodora Stanciu, Irina Petraș, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ștefănescu, Christian Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Florina Pârjol, Constantin Cubleșan, Adrian G. Romila, Nora Iuga, Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Avakian, George Banu, regretatul Radu Gabrea. Cu argumentul cărților sale, riscând să piardă confortul unui limb de neutralitate, dar încredințată de forța prieteniei născute din credința în destinul nostru cultural, Andreea Nanu lansează un apel la reconciliere și solidaritate în lumea literară și, mai ales, la admirație a elitelor.

Nostalgii vieneze – Klimt (II)

„Arta este un contur în jurul gândurilor.” (Gustav Klimt)

Viena a fost primul oraș din „lumea liberă” pe care l-am vizitat după 1989. Poate și de aici pasiunea pentru Klimt, ale cărui fresce le-am descoperit vizitând Universitatea din Viena. Am avut drept ghizi un cuplu de români care reușiseră să fugă peste graniță „pe vremea lui Ceaușescu”… Am trecut frontiera într-un container. Nu aveam nimic când am ajuns la Viena, el a făcut rost de o chiflă și a împărțit-o cu mine. Acum predăm amândoi la Universitate… Pentru cei care nu au trăit în „vremea lui Ceaușescu”, întâmplarea poate părea ca desprinsă dintr-un roman science-fiction… Ajunsesem în dimineața unei zile de vară, prin 1995, la Viena, în Gara Centrală, după o călătorie aventuroasă de o zi și o noapte, înghesuiți într-un vagon de dormit. Deschideam ochii într-o lume nouă, unde oamenii arătau diferit, clădirile, mașinile, vitrinele colorate, parcă și lumina avea o altă calitate, făcând totul să pară luxuriant, aproape neverosimil. Aveam la dispoziție numai zece ore în Viena, după care urma să luăm un alt tren spre Zurich. Ce să faci mai repede? Gazdele noastre ne-au organizat un picnic ad-hoc, cu sandviciuri (eram un grup de aproximativ cincisprezece elevi, cei mai mulți la liceu) după care ne-au urcat în tramvai, pornind într-o aventură contra-cronometru prin orașul lui Klimt… Bulevardul Wiener Ringstraße cu palatele lui fastuoase și casele particulare chic, Opera de Stat, impunătorul Burgtheater în stil neobaroc, Muzeul de Artă, Universitatea… împodobită odinioară de frescele lui Gustav Klimt, distruse în 1945. Medicina, Filosofia, Jurisprudența... lucrări care, la vremea respectivă  (1900-1907…) au fost stigmatizate ca lipsite de cuviință, șocante pentru gustul estetic al unei generații încă adânc înrădăcinate în clasicism…

Medicina, Klimt (fragment)
sursa foto: en.wikipedia.org

Apoi întâmplarea a făcut să-mi pierd tocul ochelarilor; am primit altul cadou, cu Sărutul lui Klimt…. Spre seară, ne-am plimbat prin parcul Palatului Schönbrunn, urmărind osteniți peștii roșii din lac, noi, ultimii turiști în acea seară la Viena. Seamănă cu Schloss Kammer, așa cum l-a pictat Klimt… Ai părul înfoiat și roșu, ca femeile lui Klimt… Îți place Klimt? Deja, în imaginația mea, personajele începuseră să-și vorbească…

Am părăsit Viena în seara aceea târzie de vară, cu nările pline de mirosul teilor din Schönbrunn, visând la o plimbare cu Klimt… Până când acest lucru se va întâmpla, mă întorc în imaginație la Viena cu personajul meu, Iacob Tauber, în anoTimpul splendorii

Schloss Kammer on the Attersee IV, 1910 – Gustav Klimt
sursa foto: en.wikipedia.org

*

            „Gara din Viena. 12 octombrie 2016. Orele 09.15. Mă trezesc, e impropriu spus. Am ațipit un ceas spre dimineață. Scrisorile lui Maximilian m-au ținut treaz. Nici n-am simțit cum alunecă noaptea într-o nouă zi… Am strâns cu grijă foile îngălbenite și le-am pus la loc în rucsac. În câteva minute cobor. Martin Schloss, un fost coleg de Conservator, mă așteaptă pe peron. Îi recunosc silueta deșirată și pistruii roșcați care-i ornează pomeții proeminenți. Un violonist excelent. Altul pe care destinul muzical l-a urmărit încă de la naștere. Uneori am puternica senzație că muzica e o predestinare, sau cel puțin o chemare aparte. Martin mă îmbrățișează, îmi smulge valiza grea din mâini înainte ca eu să pot protesta. Eu n-aș putea fi atât de generos, sau poate că generozitatea mea, câtă este, se ascunde sub o timiditate pe care cu greu ar putea s-o biruie cineva. Îmi spune că a găsit un apartament în apropiere de parc. O să-ți placă, ai să vezi, camera ta are vedere spre turlele catedralei Sfântul Ștefan… Conduce încet, fără să se grăbească, lăsându-mă să admir priveliștile orașului pe care l-am mai văzut o singură dată în copilărie, într-o vacanță cu Anna. Trebuie să fi avut vreo cinci ani, fiindcă îmi amintesc doar frânturi de conversație și câteva imagini.

            – Ce spui bătrâne, s-au mai schimbat lucrurile pe aici, nu-i așa?

            – Ăsta-i destinul fiecărui loc, să se schimbe, uneori mai repede decât cei care locuiesc în el.

            – Ți-am făcut un program imposibil…

            – Adică?

            – Repetiții până o să cazi de oboseală, după care începe viața de noapte…

            – Oh, te implor, după o lună de insomnii în Franța, chiar vreau să dorm.

            – Tinerețea nu doarme!

            – Parcă spuneai că-s bătrân…

            – Doar când visezi în exces… Lasă, în două zile te pun pe picioare.

            – Întotdeauna ai fost ambițios, Martin. Din păcate, nu o să avem timp să le facem pe toate.

            – Chiar nu mai poți să rămâi?

            – La sfârșitul săptămânii trebuie să fiu la Hamburg…

Ajungem aproape de piața centrală, trecem pe lângă zidurile vechi ale Conservatorului, de-a lungul bibliotecii cu arhitectură barocă. Martin încetinește ca să admir în voie fațada împodobită cu fresce și coloane din piatră.

            – Te-ai hotărât unde vei rămâne?

            – Viena sau Roma… poate Paris, nu știu deocamdată.

            – Ei bine, dacă te vei decide pentru Viena la capătul acestui an sabatic, dă-mi de știre, voi face din tine un vienez autentic… Martin m-a încurajat mereu. Poate și pentru asta prezența lui mă odihnește. Accelerează până ce ajungem pe-o străduță lăturalnică, lângă un parc cu verdeață. Clădirea e veche dar frumos renovată, și-a păstrat patina de odinioară. De-a lungul balcoanelor din fier forjat urcă firișoare de viță sălbatică și iederă cu floricele albastre, ca într-o amiază de Pissaro. Adulmec un miros discret de caprifoi. Pe o culme întinsă la etajul trei o pereche de brațe albe pun la uscat un cearșaf.

            – Helga, Helga, uite cine a venit!

            – Helga?

            – Ei, nu te uita așa insistent. Și mai ales, nu arbora privirea asta timorată… E o valkirie autentică, să nu te lași dominat de ea.

            – N-am mai cunoscut niciodată o valkirie.

            – Ne-a pregătit un prânz de-al ei… nici asta să nu te intimideze!

Martin îmi ia valiza și urcăm în liftul art nouveau care-și începe ascensiunea scârțâind pe scripeții vechi. Închid ochii, ciulesc urechile și adulmec mirosul închis al zidurilor răcoroase, intuind ceva din tinerețea vieneză a bunicului. Maxim știa de la Sofia Voinescu, străbunica mea de la Văleni, că generalul Tauber voise să devină pianist. Elfriede Tauber ascultase mereu Bach, era firesc ca pasiunea să se transmită fiului. Nu suntem numai fruct de carne ci și roade ale spiritului. Sunt pe lumea asta frumuseți care ne urmăresc de dincolo de timp și, într-o clipă doar, găsesc o cale de-a se înfiripa în noi fără să ne dăm seama decât mai târziu, când ele fac deja parte din destinul nostru…Ușa se deschide la etajul trei, ultimul de altfel, simt zăpușeala venind dinspre mansardă. Pe pereții holului strâmt vopsit în verde joacă fulgi de lumină palidă. Prin ferestrele deschise intră parfum amărui de frunze uscate. Privesc în jos spre parcul unde se joacă copiii, îngropându-se în mormane de aramă vegetală.

            – Aici?

            – Adulmecă mirosul de ton adus din mările nordului, cum poate să-ți scape?

            – Iartă-mă, eram cu gândul aiurea.

            – Lasă, te vindecăm noi…

Valkiria își făcu apariția, surâzătoare, cu un ștergar pe braț, invitându-ne în salon. Era de fapt o garsonieră destul de spațioasă, înaltă, care comunica printr-un hol îngust cu camera mea. Am salutat-o timid apoi am profitat de dispariția ei subită în bucătărie ca să mă instalez comod.

            – Revin într-o secundă, tonul meu se arde!

Avea o voce de soprană coloratur, era limpede de ce Martin o numise valkirie. La impresia sonoră se adăuga și statura ei impresionantă, ai fi spus că se înrudește cu zeii mitologiei norvegiene. Fața albă și netedă ca porțelanul, pieptul generos și brațele puternice, pasul zvelt și siguranța mișcărilor, totul se armoniza plăcut în această…

            – Cum spuneai că o cheamă?

            – Helga…Te rog să nu cumva să-i spui valkirie, mulți fac asta și nu rămân nepedepsiți.

            – În ce constă pedeapsa?

            – Nu știu. Am avut grijă să-i rostesc numele corect, cel puțin până acum…Te aștept dincolo, mă duc să-i dau o mână de ajutor.

Camera era micuță, despărțită de a lui Martin printr-o ușă interioară. Pereții erau acoperiți cu tapet vechi în culori stinse. Din tavanul înalt cobora un candelabru de alamă cu patru brațe și becuri economice în formă de lumânări, acoperit fiecare cu câte un mic abajur din hârtie cafenie. Dulapul și măsuța erau noi dar se potriveau prin discreție cu restul obiectelor din cameră. Un fotoliu și un lampadar, pianina așezară lângă fereastră. Martin o mai folosea uneori, acum mi-o cedase pentru câteva zile. Mi-am trecut degetele peste claviatură, era bine acordată. Aș fi putut să repet chiar și aici… cine știe, nu cred să fi scăpat cu totul de insomnii. Mai ales după ce am început să citesc scrisorile lui Maximilian…

            – Iacob, vii?

            – Imediat!

M-am schimbat în grabă și am străbătut holișorul îngust de-a lungul căruia erau puse ghivece cu caprifoi. Cei doi mă așteptau, Martin aprinsese focul.

            – Miroase a lemne, ca acasă…

            – Eu sunt Helga.

            – Iacob, îmi pare bine…

            – Martin mi-a vorbit despre tine.

            – Ar trebui să fiu îngrijorat?

            – Nu, deloc, îi reproșez mereu că nu are suficientă imaginație.

            – Asta ce înseamnă, întrebă Martin, prefăcându-se încruntat.

            – Vreau să spun, dragule, că n-ai putea născoci nimic rău despre nimeni. Pentru tine toți sunt buni și minunați… Înțeleg, Iacob, că ai concert peste două zile. Emoții?

            – Nu atât din cauza concertului, cât a Vienei. Bunicul meu a studiat aici în tinerețe.

            – Ah, pianist?

            – Nu, general de carieră.

            – Cariera ți-o alegi, muzica însă te alege ea pe tine.

            – Iacob, trebuie s-o crezi pe cuvânt… Helga o să ne-o dovedească mai târziu, nu-i așa?

            – Dacă oaspetele nostru o să mai reziste… Îmi pari obosit.

            – N-am închis un ochi toată noaptea.

            – În tren, nu mă miră…

            – O meteahnă mai veche căreia nu reușesc să-i dau de capăt.

            – E ceva sau…cineva?

            – Și una și alta.

            – Helga, muțenia prietenului meu se explică prin faptul că e pe jumătate neamț. N-are nimic balcanic în el, afară poate de talentul pentru rubato și tentația – pe care și-o stăpânește! – de a colora partitura în funcție de stările prin care trece.

            – Nu-l lua în seamă pe Martin, și eu sunt jumătate englezoaică, jumătate nordică. M-am născut în Norvegia, într-un sat de pescari la poalele fiordului Trondheim, acolo unde ghețurile întâlnesc apele Nidelvei și rămân așa îmbrățișate din toamnă până la dezghețul din vara următoare.

            – Și ce-și spun în tot timpul ăsta?

            –  Martin, lasă-l pe Iacob să respire puțin după călătorie, ești ca un copil…

            – Roag-o și tu, de mine s-a plictisit dar ție nu va putea să-ți rezite. Întreab-o!

Am privit-o pe Helga. Așadar moștenirea mamei era responsabilă pentru chipul alb ca porțelanurile fine englezești și vocea o avea de la tatăl ei care continua probabil să pescuiască în apele înghețate ale fiordurilor. Am reluat întrebarea, cu un glas voit ceremonios și n-am putut să nu remarc un ușor tremur al buzelor ei, roșii ca fructele de laur scuturate în zăpadă.

            – Bine fie: ce-și spun apele care rămân îmbrățișate pentru atât de mult timp? Avea o frumusețe castă, înrudită cu focul care mirosea a lemne și cu aburul tonului pe care-l gătise și care-i înroșise degetele subțiri, la fel de albe ca toartele ceștilor în care ne aduse infuzie de tei. Pieptul i se ridica ușor sub bluza cu volan brodat de olandă, răspândind un parfum discret de flori de portocal. Se ridică de la masă și, sprijinindu-se de pervazul ferestrei începu să cânte Visul lui Grieg, un lied pe care Anna mi-l îngâna la pian în nopțile în care aveam coșmaruri. Ein Traum. Martin se strecurase în camera vecină, acompaniind-o la pian. Apoi am rămas singur cu vocea ei plină, ca o lună rece în Dereinst, Gedanke mein. Vântul înălța la răstimpuri perdeaua subțire, de parcă ar fi suspinat. Helga cânta privind undeva departe, în timp ce albastrul ochilor ei căpăta luciul rece al fiordurilor pe care le lăsase în urmă într-un sat de pescari. Am început să mă gândesc tot mai mult la Maximilian, la Maxim și Anna, la firele invizibile care ne leagă, la călătoriile noastre care se succed sau, printr-un mister ciudat, ajung chiar să se suprapună, ancorându-ne în timpul care a trecut și care continuă să respire, cu subtilitatea vântului tomnatic, în cele mai secrete gânduri ale noastre.

*

Viena, orele 16.00

            – Gaspard de la nuit? N-aș fi ales asta, pentru nimic în lume. Dar ție ți se potrivește.

            – Martin, încep să cred că Helga are dreptate… Nu-mi pui niciodată hotărârile la îndoială?

      – Sincer, mi se pare foarte nimerit. Cel puțin cu tine, cel care ești acum. Oricum, nu în privința repertoriului trebuie să-ți faci griji. Totul e să cucerești publicul, dar pentru asta trebuia ca tu însuți să te lași fermecat de Ravel. Imaginează-ți… După Oglinzile lui, Gaspard se strecoară ca o noapte în pliurile fine ale zilei. Trebuie să-i faci pe toți să simtă obscuritatea, să freamăte la atingerea ei, să se teamă chiar de puterea ei. Cum reușești? În lumea noastră nopțile și-au pierdut magia. Totul e artificial, de la lumina neoanelor și până la extazul drogurilor. Poate oare cineva să mai spună azi că s-a aflat, chiar și numai pentru o clipă, în puterea nopții? Ne temem de noapte, recunoaște că și tu simți asta, altfel de ce-ai fi insomniac?

            – Poate că ai dreptate.

            – Vezi? Atunci exersează ce ți-am spus. Nu atât partitura lui Ravel, cât arpegiile misterioase ascunse în propriul tău suflet. Trebuie să existe o legătură subtilă între noaptea amniotică în care am fost zămisliți și nopțile în care ne căutăm, la sfârșitul fiecărei zile, odihna. Până și lumina recunoaște puterea întunericului, nu scrie în Psalmi că soarele și-a cunoscut sfârșitul? Astrele au învățat să apună, de la începutul lumi. E adevărat că noi nu am avut atât de mult timp la dispoziție, dar o dată și-o dată tot va trebui să acceptăm…

            – Martin, ai devenit filosof?

            – Nu poți iubi muzica fără să iubești înțelepciunea. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o femeie stupidă. Ritmurile vieții, ciclurile nopții își spun o poveste și tu trebuie să o comunici publicului. Arată-le, ca într-o oglindă, chipul lui Gaspard! Uite, așează-te aici pe șezlong și profită de căldura amiezii. Îți promit o siestă pe cinste, ai nevoie! Lasă-mă să te împachetez în păturile astea groase. Așa…semeni leit cu Hans Castorp cocoțat pe culmea Berghofului! Trec să te iau peste vreo două ceasuri. Lasă partiturile, uită de ele… Ce tot ascunzi acolo?

            – Nimic… o scrisoare…

            – Bine. Să nu trișezi!

*

Viena, orele 22.00.

            – Iacob, mă bucur să-ți aud vocea. Cum a fost concertul?

            – Mai bine decât m-am așteptat. Martin mi-a dat câteva sfaturi prețioase, fără el n-aș fi reușit să înțeleg.

            – Pe Ravel?

            – Nu, ceva mai greu. Noaptea.

            – Ce spui? Te aud cu întreruperi.

            – Nu-i nimic, vă sun mâine dimineață. Îmbrățișează-l pe Maxim…

Rămân singur cu ecoul propriei mele voci. E ușor să-ți îmbrățișezi părintele de la distanță. În timpul concertului m-am gândit întruna la depărtarea care i-a separat o viață, pe general și fiul lui. Poate că și aceste distanțe care ni se imprimă în suflet se moștenesc, laolaltă cu tăria de caracter sau cu slăbiciunea lui, cu voința sau lipsa ei. Da, distanța ajunge să ne șlefuiască într-un fel aparte. I-am auzit pe prieteni spunând despre mine că sunt distant, alteori mi-au reproșat că păstrez o anumită răceală în relațiile cu ei. Nici prin gând nu-mi trecuse, pur și simplu așa sunt croit, asta mi-e firea. Acum îmi dau seama de unde vin pornirile mele lăuntrice, dorința de singurătate care ia uneori proporții înspăimântătoare, ajungând vecină cu sălbăticia. Anna m-a certat o singură dată, când am spart oglinda venețiană din sufrageria casei cu păuni. Se pare că reușisem ceea ce tatăl meu nu dusese la bun sfârșit în copilărie. Ești un sălbatic, atât mi-a spus, lăsându-mă singur. De atunci asociez singurătatea cu oglinzile sparte, cu amintirile făcute țăndări. Am plâns până a venit Maxim să mă consoleze spunând că nu merita să mai plâng pentru câteva cioburi. O oglindă rămâne o oglindă, depinde ceea ce vezi în ea. Credeam că toți oamenii văd același lucru, am spus printre sughițuri. Nu fiule, nu toți. Din păcate, sau din fericire. Tu vei fi însă cel care-o să încline, de fiecare dată, balanța.

            – Iacob. Aici suntem… Merg să-ți iau haina de la garderobă.

            –  În regulă, ne vedem lângă Mozart, i-am strigat în timp ce schimbam impresii cu câțiva dintre profesorii invitați să asiste la recital. Partea cu felicitările și conversațiile galante care urmează după concert mi se pare cea mai grea. Nu mi-a plăcut niciodată, prefer atunci să rămân în liniște și să-mi revăd în minte pasajele, mai bune sau mai puțin reușite. Numai după ce mai derulez o dată, în tăcere, muzica în minte, abia din acel moment simt cum încep să mă destind. Muzica se retrage, eliberându-mă. Până la următorul spectacol, la următoarea maree… Încet grupurile se despart, ne luăm rămas-bun. De mult n-am mai avut o noapte cu lună plină. Strălucește atât e puternic încât disting cele mai fine ornamente în pavimentul amfiteatrului. Grăbesc pasul spre ieșire. Opera se va închide curând, n-am mai rămas decât noi pe-aici… În hol, la picioarele statuii lui Mozart, o văd pe Helga. Noaptea o transfigurează, expresia ei devine alta. Frumusețea potolită se aprinde, privirea i se adâncește sub genele lungi. Mă privește în tăcere dar eu aud încă liedul lui Grieg fremătându-i pe buze.

            – Iacob, minunat. Ai fost fantastic! Martin mă îmbrățișează, e entuziasmat, aproape că mă sufocă cu efuziunile lui sincere. Nu, nu e el de vină, ci noaptea asta, prea puternic luminată de lună.

            – Sunt pentru tine…

            – Cum se numesc?

            – Reinrose…cresc în satul meu din Norvegia. Le-am aclimatizat pe balcon, în ghivece…

            – Așadar, de aici venea parfumul…

            – Helga are multe secrete, doar ți-am spus…

            – Încotro?

            – Spre Schönbrunn … Nu poți să pleci fără să vezi grădinile castelului. Mai zăbovim puțin la o terasă. Și mâine, din nou la drum.

            – Două zile sunt într-adevăr prea puțin pentru Viena.

            – Da, dar suficient cât s-o cucerești. Ai reușit Iacob, l-ai învins pe Gaspard! 

*

            …Orele 23.30. Ne-am plimbat vreo două ceasuri pe aleile din Schönbrunn. În mintea mea spiritul Vienei rămâne legat de acest parc despre care Anna și Maxim mi-au povestit cu atâta nostalgie pe când eram copil încât l-am asociat numaidecât cu un paradis. Am ajuns târziu, soarele asfințise deja lăsând în urmă umbre liliachii și roșii care desenau siluete stranii pe gazonul proaspăt tuns. Crengile dezgolite ale castanilor se loveau unele de altele în timp ce sub pașii noștri frunzele uscate se transformau într-o pulbere fină. Mergeam ascultând păsările care brodau noaptea cu ciripitul lor neconsolat. Muzeul era închis, firește. Ne-am așezat pe marginea bazinului de piatră în a cărui apă se învârteau bezmetici câțiva peștișori roșii, orbiți probabil și ei de atâta lună. Noaptea încuviințase gestul îndrăzneț al lui Martin care, profitând de frigul care se întețea, o luase de mână pe Helga încălzindu-i degetele într-ale lui. Îi observam discret, gândindu-mă că pe lumea asta sunt oameni făcuți pentru iubiri așezate, în care poate să înmugurească liniștea unei familii. Ei doi nu erau sălbatici ca mine, pe ei nu-i chinuiau insomniile; aveau o generozitate care pe mine m-a surprins mereu, o ușurință în a-și comunica sentimentele, chiar și reproșurile. Martin și Helga semănau cu aleile simple, armonios desenate ale parcului în timp ce eu mă recunoșteam în zvâcnirile haotice ale peștilor roșii care păreau să caute o ieșire din acel bazin de piatră fără să o găsească. Sunt fără ieșire, captiv în îndoielile mele. Prins în iubirea pentru Olga. Ar fi trebuit să mă logodesc cu ea chiar atunci, pe muntele Arhanghelului, să o țin prizonieră cu ajutorul mareelor până mi-ar fi spus tot adevărul!

            …Ne-am întors târziu la apartament. Mi-am făcut valiza pentru a doua zi, trenul meu pleacă în zori din gara centrală. Am împachetat totul în afară de Busoni. Mai citesc o pagină, poate voi adormi…”

(fragment din romanul Timpul splendorii, ed. Eikon, 2016)

Gustav Mahler: Symphony No. 7 „Lied der Nacht” (Lucerne Festival Orchestra, Claudio Abbado)

O amiază cu Klimt

„. . . an mir ist weiter nichts besonderes zu sehen“ („Nu e nimic special de văzut când mă privești.”)

Gustav Klimt

În fiecare experiență umană există imponderabile. Pentru a le sesiza, avem nevoie de puterea transfiguratoare a artei. Bunăoară, sărutul. În DEX găsim o primă definiție: „A atinge un lucru sau o ființă cu buzele în semn de afecțiune sau ca o manifestare erotică.” Urmează, ca exemplificare, citate din poezii sau pagini de literatură… Tremurând ei se sărută… Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială, Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. Abia aici, în versurile lui Mihai Eminescu, imponderabilul se strecoară, inefabilul ne dă indicii, îmbiindu-ne să-l urmăm pe tărâmul diafanului, al subțirimilor care traversează, nevăzut, sufletul.

Gustav Klimt, Der Kuss (Sărutul), 1907
sursa foto: de.wikipedia.org

Sărutul lui Klimt. L-am văzut prima oară într-o galerie de artă la Zurich, în Elveția. O expoziție privată într-o casă cochetă, amenajată să găzduiască una dintre cele mai rafinate colecții de pictură impresionistă. O prezență aparte: Klimt. Nu știam pe atunci mai nimic despre pictorul vienez de la începutul secolului trecut și aș vrea să vă împărtășesc impresia mea de atunci, emoția acelei prime întâlniri… O întâlnire anticipată prin descoperirea unui alt Sărut, de data aceasta sub forma unui parfum de la Cartier: Baiser volé… Aceeași textură somptuoasă, de ornamentație florală bogată, sugerând transparența, printr-un iz ușor pudrat, de crin… Parfumul acelei amiezi, în Zurich. Amiaza mea cu Klimt.

             În pictura lui Klimt, drumul este de la vizibil spre invizibil, de la ceea ce sesizăm cu simțurile spre ceea ce putem înțelege, sublimat în idee; de la materia grea, de la decorațiunile sofisticate, spre jocul secund al inexprimabilului. În cartea sa despre muzică, la capitolul intitulat Musical understanding, Roger Scruton explică, pornind de la teoria formulată de Wittgenstein, faptul că prima sursă a cunoașterii este propria experiență de viață: cunoaștem re-cunoscând, traducând realitatea ca intimitate, ca familiaritate. Poate și de aceea tabloul lui Klimt atrage, dând senzația că este accesibil, ușor descifrabil; până la urmă, sărutul este la îndemâna oricui. Imaginea e dintre cele mai populare, imprimată pe căni, tricouri, etuiuri de ochelari, portofele, transformată în accesoriu al obiectelor care aparțin universului banal, prozaic. Cu toate astea, ceva în Sărutul lui Klimt ne scapă…

            …Cum? În primul rând, e un sărut care nu se întâmplă sub ochii noștri. Stă sub semnul posibilului. Poate nu va avea loc niciodată. Imaginea-metaforă mă duce cu gândul la personajele din Ziua cea mai albă, Anna Tauber și Dan Vineș, al căror concert nu are loc, a căror iubire nu se întâmplă, deși toate paginile cărții ar conduce cu-minte spre acest deznodământ… Deocamdată nu vedem decât imaginea chipurilor, al bărbatului și al femeii, care se caută unul pe altul, într-o anticameră a emoțiilor rafinate, luminoase, baroc împodobite în texturi aurite, în vibrante broderii florale… atât de atent lucrate încât mă fac să simt mireasma unui parfum aparte, Baiser volé…. Cred că e ceea ce rămâne în urma unui sărut furat Timpului, sau poate Memoriei. Privind chipurile celor doi îndrăgostiți, am impresia că sunt decupate din durată, curgerea obișnuită a timpului fiind suspendată într-o așteptare florală. Ritmul nu mai e cel obișnuit, cotidian, ci devine mineral, capătă textură, substanță. Sărutul se pregătește pe fond de aur. Poate nu întâmplător, Gustav Klimt era destinat să ajungă, ca și tatăl lui, un orfevrier priceput. Însă pictorul dă aurului acea atingere imponderabilă, lichefiind parcă esența metalului.

            În registrul de jos, o pajiște, un pat vegetal a cărui margine se oprește brusc sub picioarele iubitei, dând senzația de suspendare proprie sărutului. Regnurile sunt maleabile, într-o continuă transmutație, devenind, din vegetal, mineral; florile – textură îmbracă trupul iubitei, ajung la picioarele ei, transformându-se în șiraguri de pietre prețioase. Femeia e o țesătură vaporoasă, a cărei expresie se concentrează în mâinile și chipul atent conturate, în spiritul picturii clasice. Bărbatul aparține mai degrabă mineralului, toga e acoperită de motive geometrice, în străluciri metalice. Trupul lui e vertical în timp ce femeia e în genunchi, într-o atitudine de tandrețe, de abandon. Cu toate acestea, dacă s-ar ridica la rândul ei, ar deveni mai înaltă – detaliul ne arată că nu lupta dintre sexe e tema, ci dimpotrivă, complementaritatea, corespondența desăvârșită care transformă cele două trupuri într-unul singur; cei doi se zămislesc unul pe altul într-un om nou, ființa-sărut, masculin și feminin, bărbat și femeie. Oare nu așa a fost și la începutul lumii?

            Încerc să identific detaliul captivant. Privirea? Ochii lui și ai ei sunt închiși. Trebuie, așadar, să căutăm în altă parte. Trupurile? Amândouă sunt acoperite, iar unirea lor se topește într-o discretă siluetă mineral-florală. Veșmintele? Compoziția stă, în întregime, sub semnul barocului, al ornamentației art-nouveau. Atunci? Mâinile… rămân, în pictura lui Klimt, un reper al expresivității clasice. Gesturile se sustrag fundalului decorativ. Mai mult decât chipurile, mâinile sunt cele care dau identitate îndrăgostiților. Gestul exterior exprimă fidel starea interioară, dând expresie vizibilă unui lucru inefabil: intimitatea. Klimt ne ia de mână, pe fiecare privitor în parte, pentru a ne conduce de la materia vizibilă, spre imponderabil.

Gustav Klimt, Die Umarmung (Die Erfüllung), Îmbrățișarea (Împlinirea), 1905
sursa foto: de.wikipedia.org

Într-o lucrare care anticipează Sărutul, intitulată Îmbrățișarea, Klimt pare să fi exersat ființa-sărut, aici mai puțin individualizată decât în lucrarea din 1907, Sărutul. Interesantă, această îmbrățișare labirintică, reflectată fidel în ornamentațiile melcate care servesc drept fundal. Motivele decorative ale veșmintelor sugerează o mulțime de ochi care ne îndeamnă să privim cu atenție, precum heruvimii din icoanele bizantine, îmbrățișarea, într-una dintre cele mai rafinate expresii ale sale. Nuanțele sunt stinse, sobre, în tonuri de pământ, contrastând cu exuberanța culorilor din Sărut. Klimt sugerează subtil, prin trecerea de la Îmbrățișare la Sărut, trecerea de la iubirea ca agape la eros. Deși contemporană cu creația lui Klimt, Îmbrățișarea (1917) lui Egon Schiele (reprezentant al aceleiași avangarde vieneze și fascinat de Klimt!) mă duce cu gândul la o prăbușire, o cădere vertiginoasă a îmbrățișării în imperiul materiei, unde erosul e dominat de expresia sa (expresionismul!) în tușe groase, abrazive, oniric-halucinante…. Schiele și Klimt se întâlnesc în expresivitatea aparte pe care o dau mâinilor. Dar, dacă la Klimt predomină gestul hieratic, atingerea care transfigurează, la Schiele vedem mâinile schimonosite în gesturi patologice (mai ales în seria faimoaselor Autoportrete), parcă incapabile să poarte gesturile care umanizează.

            …De fapt, Îmbrățișarea lui Klimt  se mai numește și Die Erfüllung, Împlinirea, titlu care anticipează, într-un fel, sensul lucrării de mai târziu, Der Kuss, aruncând, totodată, o lumină de ambră, ca o aură bizantină (de icoană Art nouveau, am putea spune) asupra întâlnirii dintre un bărbat și o femeie, tăinuind sub aparența decorativului, ca într-o mandorlă imponderabilă, împlinirea umanului, în toată splendoarea sa.

Mahler – Symphony No. 4 in G-major

 

Povestește-mi despre Ester…

„Am cunoscut-o pe Ester în copilărie, în casa bunicii, mai precis în albumul cu fotografiile ei din tinerețe. Ne-am întâlnit într-o zi de vară ploioasă, numai bună pentru răsfoit venerabilul album, pentru că bunica era într-o dispoziție melancolică și asta o făcea să povestească cu aceeași ușurință cu care broda catifeaua fixată în gherghef, pe genunchi. Desprindeam ușor cu degetele paginile transparente care foșneau, de parcă ar fi fost pleoape translucide, descoperind privirile de odinioară imortalizate în sepia, pe cartoane groase care purtau în colț emblema și semnătura artistului fotograf. Bunica scrisese sub fiecare imagine anul și câte un mic gând. 1 iunie 1940.

Colectivul clasei a IV-a, Școala Lucaci din București
Bunica și prietena ei, Ester (foto: din arhiva personală)

…Fotografia înfățișa colectivul clasei a IV-a, într-o școală acum demolată din strada Traian, școala Lucaci. Ester era prietena mea cea mai bună, îmi spune bunica, arătându-mi un cap rotund, cârlionțat, într-o atitudine ușor studiată. Și unde este Ester acum? Nu știu… Mi-a răspuns cu acea licărire în ochi cu care obișnuia să-mi spună că nu știe atunci când chiar ea îmi ascundea cutare sau cutare lucru pentru a mă face să uit de vreun capriciu și să mă întorc liniștită la ale mele. Era un „nu știu” prin care dorea să mă protejeze de lucrurile care nu îmi erau de folos, sau care ar fi depășit puterea mea de înțelegere. Însă atunci când am rugat-o să-mi povestească despre Ester, licărirea din ochii ei, de obicei plină de stăpânire de sine, s-a zbătut a tristețe și a neputință, ca trupul unei insecte captive în care tocmai ai înfipt un bold… A întors capul repede spre fereastră și ochii i s-au umplut de lacrimi. Plângea, făcând ploaia care se scurgea de-a lungul geamurilor să-mi pară, la fel ca bunica, cu neputință de consolat… Acesta a fost primul lucru pe care l-am aflat despre Ester. Era cineva pentru care bunica, atât de sobră prin neam și educație, plângea. Alte pagini răsfoite, alte chipuri ieșeau la iveală dintre foițele casante pe care le atingeam cu emoție fiindcă semănau la pipăit cu aripile de libelulă uscate într-un insectar. Ester și bunica în fața hotelului Bulevard – Boulevard, pe atunci – introducând fise într-un tonomat din care primeau în schimb cutiuțe colorate cu trufe. Nu cred să fi avut mai mult de șapte ani

            În următoarea fotografie, bunica și Ester privesc lumea de pe capota unei mașini, fiindcă – continuă să-mi explice – unchiul care era neurolog la spitalul Colentina, doctorul Victor Vineș, tocmai venise să la ia de la școală. E ultima fotografie cu Ester. Dedesubtul ei bunica nu-și notase nici o impresie. Am întors pagina, sperând să găsesc alte asemenea ipostaze care mă cucereau prin farmecul și exotismul lor. Nu știam ce sunt trufele, nici nu contemplasem până atunci lumea de pe capota unei mașini luxoase… Nu mai sunt alte fotografii cu Ester… De ce? Putea să-mi răspundă cu același „nu știu” benign și protector, dar ceva îi dăduse atunci de înțeles că nu m-ar mai fi convins atât de ușor. Povestește-mi despre Ester, continuam să o rog. Ce să-ți spun, nu-mi amintesc prea bine… Ploaia se rărea, îmi era teamă că asta avea să pună capăt melancoliei bunicii și, inevitabil, poveștii… Eram oameni obișnuiți, duceam o viață liniștită. Tatăl meu era șef de gară, tatăl Esterei era medic. Bunica ei ne scotea la Șosea în fiecare duminică. Purta o pălărie cu pene care săltau în mersul trăsurii, făcând-o să semene ea însăși cu o pasăre fantastică, venită dintr-o altă lume. Alteori petreceam ore în șir în camera Esterei, o cameră cu pereții căptușiți în mătase albastră, trăgeam draperiile și ne imaginam că suntem pe fundul mării… Tăceam, îmi țineam respirația. Ultimele picături de ploaie zornăiau pe geamuri, alunecând ca odinioară în caierul acelei lumi din care se străduia să toarcă fire pe care eu să le pot pipăi, mirosi, auzi, vedea și oarecum, înțelege…

            …Și cu toate astea, nu înțeleg cum a fost posibilă ziua aceea… Bunica reîncepuse să povestească și glasul ei sonor a brăzdat în două aerul umed din încăpere, ca un fulger întârziat… Au intrat în școală. Ester a fost smulsă de lângă mine… „Smulsă”. Ce putea să însemne cuvântul respectiv? Din acel moment, identitatea Esterei s-a contopit cu imaginea violentă a smulgerii ei dintr-un univers familiar, pe care o asociam cu dispariția subită din paginile albumului. Nu avusesem niciodată până atunci vreo experiență asemănătoare care să mă fi putut ajuta să înțeleg ce poate să însemne desprinderea brutală de lângă cei apropiați; gestul sfida realitatea mea concretă, imediată, fiind cu neputință de imaginat.

            – Nu mai sta în casă la întuneric, ieși afară la soare…

 Vocea ei sonoră mă trezise, antrenându-mă puternic spre suprafața limpezită a acelei zile, ca pe un batiscaf. Ploaia se oprise, la fel și povestea bunicii. Am ieșit în grădină, continuând să mă gândesc la Ester. Mă urmărea chipul în sepia, acum aproape șters, din care numai ochii continuau să strălucească mocnit în hârtia fotografică…. În fiecare zi, după-amiază, când bunica își lua lucrul de mână pe terasă, mă strecuram și deschideam albumul la chipul Esterei. Ester devenise pentru mine, fără ca eu s-o pot formula conștient, un loc de pelerinaj. Călătoria mea de fiecare zi în paginile albumului aducea cu alunecarea pe un tobogan, de-a dreptul într-o istorie a cărei unică șansă de supraviețuire eram eu… În grădină soarele ardea, lumina era atât de puternică încât lucrurile din jurul meu nu se mai vedeau clar. Și azi, după atâția ani, am impresia proaspătă a acelui anotimp în care am descoperit chipul Esterei împreună cu acel paradox al luminii care, în ciuda încrederii cu care o învestim, ne orbește, ascunzând cumva lucrurile în loc să ni le descopere. Într-un fel, intuisem încă de pe atunci că în spatele poveștii neterminate a Esterei se ascunde o moarte. Acel lucru despre care, mai ales în preajma unui copil, nu se vorbește. Mă plimbam cu gândul morții Esterei în minte prin livada îmbibată de soare. Și toată lumina aceea pusă în oglindă cu absența ei mi-a făcut, pentru o clipă doar, cerul insuportabil… M-am refugiat în casă, în penumbra protectoare a draperiilor și a mobilelor vechi. Am intuit atunci ceea ce avea să se precizeze în mintea mea cu mult mai târziu: uneori, aproape paradoxal, penumbra ne oferă limpezimea de care avem nevoie pentru a putea desluși conturul lucrurilor din jur. Uneori, poate de prea multe ori, scufundarea în gândul la moarte e necesară pentru a putea urca din nou spre suprafața fiecărei zile, aceea pe care o numim viață.

*

            Am aflat despre Holocaust abia la școală, din manualul de istorie, la o lecție deschisă. Îmi era însă greu să fac legătura între registrul evenimențial al faptelor prezentate în câteva rânduri înghesuite pe o pagină și splendida fotografie a Esterei, a cărei poveste rămăsese neterminată. Îmi era greu să cred că acele imagini de arhivă reproduse în manual, a căror violență fusese domolită oarecum de timpul care le învechise și le spălăcise culorile, ar fi putut să facă parte din tabloul vieții Esterei; o viață pe care bunica mi-o descrisese în nuanțe, texturi și miresme care țineau de o lume aproape fabuloasă, chiar neverosimilă în comparație cu aceea în care trăiam noi… Profesoara ne vorbea oarecum iritată fiindcă subiectul fusese introdus în programa școlară la o categorie de vârstă nepotrivită. Încercați să vă imaginați, repeta, străduindu-se să dea episodului respectiv – Pogromul din București – un corespondent în mintea noastră avidă de concret. Și avea dreptate. Nu era deloc cert că noi eram capabili să înțelegem lucrurile ce ni se povesteau, singura soluție era să ne înflăcăreze imaginația cu acele scene care, altfel, lâncezeau mute în paginile alb-negru. Astăzi, ca și în ziua acelei lecții deschise, nu putem ști, ci doar imagina

            Imaginația este înainte de toate un instrument de cunoaștere, un exercițiu care antrenează deopotrivă memoria, sentimentele și rațiunea. Ce înseamnă să ne imaginăm Holocaustul, teribilă experiență umană din care, mai ales pentru cei tineri, nu a rămas mai mult decât o experiență livrescă? Holocaustul înseamnă „jertfă”, „ardere de tot”. Jertfa avramică ca expresie a iubirii, a devenit expresia urii, a distrugerii omului de către om, a suprimării umanității din identitatea unor oameni puși să devină călăii părinților, ai fraților lor. Oare este posibil ca suferința umană să fie imaginată, poate oare moartea să fie tradusă într-un limbaj universal astfel încât să poată mișca inimile, în sensul acelei cunoașteri pe care o dă numai înțelegerea personală a vieții?

            Profesoara își  găsea cu greu cuvintele. Astăzi aș putea să traduc scena aceea printr-o idee întrezărită, probabil, și de alții. Trăim într-o lume în care puterea cuvintelor este, dacă nu fragilă, cel puțin fragilizată. Cum am putea vorbi despre Holocaust în așa fel încât să ne putem face înțeleși, ce cuvinte am putea folosi pentru ca ceea ce spunem să miște inimi și minți, reușind să locuiască, în cele din urmă, în conștiința cuiva? Limbajul în care vorbim astăzi despre tragedie, despre violență sau suferință este unul excedat de conotații facile, clișeizate, desprinse parcă dintr-o logică înrudită cu divertismentul, cu trivialul. Suferința a devenit un produs comercial și este cu atât mai reală cu cât lumea, avidă de spectacol, o cumpără. Realitatea suferinței se măsoară în capacitatea ei de a se face vandabilă. Imaginarul colectiv este saturat de filme și cărți care vorbesc despre Holocaust, despre imaginile cu trenurile morții, înfățișând aceleași chipuri mute în fața tragediei. Însă Holocaustul nu e film, nu e ficțiune și, mai ales, memoria lui nu trebuie să rămână simplu documentar de arhivă. Holocaustul este numele dat unei tragedii umane concrete, personale. Dacă acest cuvânt continuă să se perpetueze în istorie, sau mai bine spus în discursul despre istoria și identitatea unui popor, este datorită puterii sale de a evoca, de a comunica de la o generație la alta sensul suferinței și puterea speranței.

*

            Ora de istorie a continuat în chip insolit. Profesoara invitase un domn în vârstă pe care ni l-a prezentat drept „supraviețuitor al Holocaustului”. Invitatul s-a așezat pe un scaun în fața clasei dându-ne prilejul să-l privim, mai degrabă ca pe o curiozitate fiindcă cineva ar fi trebuit să ne explice în prealabil noțiunea de „supraviețuitor”. Nu înțelegeam prea limpede ce se aștepta de la noi și, dacă stau bine să mă gândesc, cred că nici acel bătrân modest, cu lavaliera puțin uzată, cu pălăria moștenită din alte vremuri, nu reușea să-și ascundă emoțiile și oarecum stânjeneala de a se supune privirilor noastre iscoditoare… Profesoara era copleșită de tensiunea momentului, încercând să facă legătura între lumea noastră și lumea lui, a celui despre care ne tot explica că este „martor”. Un martor. Un martor al istoriei, al suferinței, al războiului, al morții. „… Dar și un martor al vieții, doamnă!” Invitatul din fața noastră adăugase cu multă bunăvoință ultimele cuvinte, coborându-și bărbia în piept, așa cum face un copil care se intimidează în prezența oamenilor mari.

            Acum înțeleg că acele cuvinte pe care ni le spunea profesoara erau prea mari și îl zdrobeau cu greutatea și uscăciunea lor pe acel om mărunt, adus de spate, așezat pe scaunul din fața clasei… După introducere, „martorului” i-a venit rândul să ne spună povestea lui. Îl priveam în timp ce ne vorbea, la fel de simplu cum respira, despre copilăria pe care și-o petrecuse într-o lume din care nu-i mai rămăseseră decât cioburi, despre cum reușise să scape din hambarul în flăcări unde fusese închis laolaltă cu ceilalți deținuți… Țineți minte ce vă spune domnul, că nu o să vă mai întâlniți cu așa ceva…și nu mai vorbiți între voi!

            Deși afară era cald și lumina, ca o ambră coaptă, dădea întregii scene un contur ireal, de parcă am fi fost cu toții captivi în picătura de rășină a acelei povești, nu prea am reușit să rețin istorisirea în sine, rămânând mai degrabă cu impresia puternică a acelui chip, a vocii care ne vorbea despre moarte și despre viață de parcă ar fi fost fețele aceleiași monede sau expresii ale unui singur chip.… „Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu Ester?”…Întrebarea mea a fost o împunsătură de ac în letargia care amenința să ne topească pe toți. Undeva în mintea mea, acea voce și candoarea de pe chipul bătrânului îmi amintiseră de Ester, mai precis de fotografia în care copila ținea în mână un coșuleț cu fructe confiate, de Sucot. Înțelesesem cumva că martorul care ne povestea lucruri grozave cu o voce mereu egală, aproape placidă, era legat prin fire misterioase de lumea Esterei, de albumul cu fotografii sepia în care pulsa nimbul nostalgic al privirii ei. „Știi ceva despre Ester?”

            Am repetat întrebarea care mă ardea, la fel de tare ca dogoarea soarelui în fereastră. Nu știu, mi-a răspuns și, în fața văditei mele dezamăgiri a clătinat din cap, surprins de logica mea naivă care-l făcu, pentru o clipă, să zâmbească. Nu e cel mai important să știi ce s-a întâmplat cu Ester, niciodată nu vom ști ce s-a întâmplat cu fiecare, dar, important e să ți-o amintești. Da… așa spune rugăciunea noastră: Să ne amintim!…

            Încerca să ne comunice, în felul lui, o experiență personală, anume faptul că suntem în mare măsură ceea ce ne amintim; fiindcă ceea ce ne putem încă aminti nu ne poate fi luat, nu poate fi smuls precum odinioară Ester, din plămada care ne poartă numele. M-am gândit adeseori la ce a vrut să ne învețe acel bătrân al cărui nume, din păcate, l-am uitat. Holocaustul? Ce trebuie să uităm și ce anume trebuie „să ne amintim”? Mai întâi, poate că ar trebuie să dăm „uitării” sensul de „iertare”. Uitarea este folositoare numai pentru a putea face posibilă Iertarea. În toate celelalte forme ale ei uitarea devine, mai devreme sau mai târziu, malignă. Însă, numai uitarea ca formă a iertării face posibilă, la rândul ei, Iubirea. Există, așa cum ne învață spiritualitatea iudaică, o cunoaștere pe care numai iubirea o face posibilă.

            Ce trebuie să ne amintim? Și aici, sensul termenului ar trebui mai întâi precizat. Cineva care își amintește este, mai mult decât cel care rememorează evenimente trecute, cineva care ia aminte la ele, care alege să reviziteze locurile memoriei – fie că sunt personale sau colective – cu puterea lucidității și a responsabilității adulte. Să fim conștienți că Istoria este a umanității întregi, înțeleasă în totalitatea ei, reprezentând sinteza alegerilor fiecăruia dintre noi. Opțiunile făcute la un moment dat în trecut trebuie reevaluate în permanență, cu fiecare generație nouă, pentru a putea evita aceleași greșeli.

            …Alți copii treziți din toropeală de întrebarea mea au început să freamăte în bănci ca o pădurice la marginea apei. „Cu ce se ocupă un martor?” Altă întrebare încuietoare pe care profesoara se străduia să o ocolească, fiindcă nu era prevăzută în lecție. Îl priveam pe domnul ușor obosit care, intrând atât de firesc în logica noastră, ne antrenase într-un joc în care-și descoperea apoi își acoperea fața cu mâinile, ca într-un teatru de păpuși. Încerca să ne spună, pe limba noastră, că nu putem lupta împotriva unui rău care nu are chip…. Mărturiile reconstituie chipul răului, fiindcă numai așa poate fi demascat. Răul dezgolit devine, în cele din urmă, neputincios, fiindcă nu înseamnă altceva decât absență a Binelui.

            Tragedia Holocaustului nu a fost doar contextuală, n-ar putea fi înțeles doar ca o consecință a violenței războiului; Holocaustul a fost o barbarie organizată în care crima și ura s-au ambiționat să distrugă din rădăcini o religie, o tradiție, o cultură, însăși memoria unei colectivități. „Cine poate să devină martor când se face mare?” Întrebarea asta era prea de tot… Însă invitatul era cât se poate de liniștit. Curiozitatea noastră era firească și nici răspunsul așteptat nu putea fi mai prejos. „Martor” devine cel care are curajul să spună ce a văzut și a auzit…. Povestea și jocul martorului din fața clasei ne acaparase cu totul, pierdusem noțiunea timpului, intrasem fără să ne dăm seama în scenariul acelui film care ni se derula pe dinaintea ochilor și în care fiecare se visa, cu naivitate, erou și salvator. Acest lucru, dacă mă gândesc bine acum, spune ceva despre ușurința cu care suferința oamenilor se poate dizolva în legendă… Cu toate acestea, fiecare popor, orice comunitate are datoria de a comunica lumii propria suferință, fiindcă în acest fel intrăm într-un dialog fecund despre viață, despre moarte, despre ceea ce înseamnă să fii lucid și solidar. Un dialog în care celălalt are un chip, o voce, o identitate. Un dialog în care este la fel de necesar să exersăm măsura pentru a nu risca deriva față de adevăr. Suntem tentați să comparăm o tragedie cu o alta: proporția, caracterul numeric, lucruri care ne influențează adesea judecățile. Holocaustul nu este doar o tragedie în masă. Pentru a fi cu adevărat înțeles, pentru a cuprinde ce a însemnat Holocaustul la adevărata măsură, acesta trebuie privit ca o suferință personală, a fiecăruia dintre cei puși în situația de a experimenta tragedia umană în toată complexitatea spectrului ei macabru… Am înțeles, în cele din urmă, că martorul încerca să ne spună că nu avem încotro decât să vorbim despre moarte cu curajul vieții.

*

            Nu voi putea afla niciodată ce s-a întâmplat cu Ester. În fața marilor tragedii nu există, de multe ori, vreun răspuns. Există răspunsul pe care-l poate da istoricul care cercetează documente, există răspunsul celui care apreciază lucrurile din perspectiva omului de stat, sau a celui care dă legi pentru a împiedica, pe viitor, comiterea acelorași crime. Dar, poate că adevăratul răspuns constă, așa cum spunea Elie Wiesel, în ideea de responsabilitate; în partea de responsabilitate care ne revine fiecăruia; o responsabilitate născută din nevoia de libertate, din iubirea pentru adevăr.

            …Lecția din ziua aceea s-a terminat lăsându-mi în minte impresii amestecate de lumini și umbre, coborâte parcă din vara în care descoperisem chipul Esterei. Apoi, prin filtrul anilor care s-au scurs, impresiile s-au decantat ajutându-mă să înțeleg câte ceva din ce încercase să ne spună atunci martorul. Am înțeles că bunătatea este un lucru fragil. Am înțeles că până și răul poate deveni ceva banal, care ni se strecoară în liniștea fiecărei zile, condamnându-ne la o moarte lentă și sigură. Mi-a devenit limpede că violența și crimele sunt posibile pentru că nu avem, de multe ori, capacitatea de a sesiza răul. Tăcerea față de lucrurile care ne apasă și un confort care doar mimează normalitatea nu sunt decât fugă în fața timpului, înșelare a propriei conștiințe. Vor exista întotdeauna fotografii, semne, chipuri cu povești neterminate. Mereu, un copil o să-și întrebe părintele despre o anumită Ester. Îi va cere, adică, să mărturisească despre lucrurile care nu pot fi descrise doar prin cuvinte. Și atunci, acel părinte va trebui să răspundă cu compasiune față de timpul care estompează suferința și, mai ales, cu respectul pentru întrebarea care, la un moment dat, poate face diferența în viața unui Om: povestește-mi despre Ester…”

(text publicat în vol. Mărturii și imagini despre Holocaust în România, ed. FCER, octombrie 2013, București)

Matineul de Duminica – Povesteste-mi despre Ester

Ancore… Encore?

foto: din arhiva personală
Bunica Sofia Ionescu, căsătorită Nanu. Tânără mireasă la Chiriacu

            Pentru rubrica „Ancore contemporane” a revistei Memorie culturală (memorieculturală.ro) am ales o ancoră puternică: bunica Sofia Nanu de la Chiriacu. De la părinți și bunici, de la cei care s-au păstrat în amintirea noastră poate mai degrabă ca imagini ale „lumii de ieri” cum frumos spune Stefan Zweig, ne rămân chipuri, cuvinte, vieți; aș putea la fel de bine să le numesc „ancore”, fiindcă în aceste genealogii moștenite sau minuțios resconstituite din mărturiile contemporanilor mei, îmi găsesc sursa de inspirație, de frumusețe și de consolare. „A ancora” înseamnă, aflăm în DEX, a fixa, a lega temeinic. Sensul poate fi și acela de a coagula, de a crea refugiu, stabilitate, de a oferi adăpost în fața a ceea ce este vremelnic și schimbător; a găsi poate un remediu nestatorniciei noastre. A face, ca Nichita, un nod, un semn care să dureze în timp, transfigurându-l.

            Ancorele mele, ca scriitor, sunt cuvintele. Meșteșugul ancorelor s-a schimbat de-a lungul timpului; la fel se întâmplă și cu limbajul. Cuvintele zămislesc povești. Poveștile devin chivote ce poartă, de la o generație la alta, viețile oamenilor despre care dau mărturie. Timpul pe care o navă îl petrece ancorată în rada portului se asemănă cu răgazul care ne este dăruit, uneori neașteptat, pentru a reflecta la sensul lucrurilor. Aflu că există diferite tipuri de ancoră: „ancoră bloc”, „ancoră cu brațe oscilante”, chiar și „ancoră de corp mort”, ale căror denumiri par să sugereze similitudini cu tot atâtea feluri de a aștepta. Există popasuri rodnice, adăstări fecunde în meandrele Mnemosynei, dar sunt și destule așteptări moarte, ancore care devin piedici, prilejuri de încremenire, pricini de împietrire, de poticneală. Esențial rămâne faptul că nici o călătorie (nicio viață!) nu poate fi imaginată fără ancoră, începutul și sfârșitul drumului, alfa și omega unui pelerinaj în lume și, cel mai important, către noi înșine. Poate că nu ne este dat tuturor să străbatem mările, dar fiecăruia îi vine rândul să străbată anii. „Marea” și „Timpul” au fost dintotdeauna un cuplu reușit în imaginația artiștilor. Primul nume care îmi vine în memoria afectivă este cel al Virginiei Woolf, urmată de Iris Murdoch. Ca sonoritate, Debussy. Ca imagine, William Turner. Și o ancoră: privirea bunicii Sofia, cu care vorbeam îndelung despre cărți, muzică, pictură, călătorii reale sau imaginate. Ea nu obosea niciodată. Era ca o corabie frumoasă, meșteșugit șlefuită printr-o educație aleasă, neclintită când trebuia să înfrunte viața, o ancoră de un fel aparte al cărei nume, dacă nu a fost inventat încă, ar putea fi chiar al ei, Sofia. O ancoră muzicală, ca un Encore

            Vă invit să o descoperiți, într-un fragment din Cartea cuvintelor chivot.

*

„- Împlinisem optsprezece ani în 1942… M-am trezit devreme în dimineața logodnei și am venit la Chiriacu. Floarea și Alexandru Nanu, părinții lui și rudele erau acolo să ne întâmpine, puseseră masă mare în curte. Am primit de la oficiul poștal din comună zeci de telegrame de felicitare, așa era pe-atunci. Mi-au împletit părul în cozi-telefon, rochia mi-a croit-o mama după un model din revistele de modă. Ne-am dus mai întâi la fotograf.

…Văd doi oameni gata să se iubească fiindcă i-a adus viața împreună. Erau pregătiți pentru asta, erau educați. Privirile lor sunt pline de acea inteligență și de acel simț al vieții capabil să unească doi străini pentru totdeauna. Bunicul studiase teologia la București, își dăduse licența cu traducerea unui teolog german. Bunica are privirea educată a tinerelor fete de la liceul Regina Maria din București. Îmi arată o poză cu ea în uniformă, încerc să disting numărul matricol. Studia engleza cu Mary Polihroniade și-i plăceau drumețiile în munți. Drept dovadă, următoarea fotografie o arată cocoțată într-un copac, pățania din copilărie n-a speriat-o! În cele mai grele clipe, bunica Sofia a știut mereu să-și găsească refugiul într-un loc înalt, de unde viața se vede întreagă, păstrându-și nealterat înțelesul. Școala era școală pe vremea aceea, continuă bunica, trecând la pagina următoare. O văd cu Pelaghia în curtea pensionului… Ne învățau să fim bune soții, mame, gospodine dar și doamne în societate. Știam să spreciem o carte, o muzică, un obiect de artă. Aveam abonament la Ateneu, nu pierdeam nici un concert, soră-mea Coca era înnebunită! La atelier învățam să croim haine dar și să pregătim o masă bună pentru oaspeți. Pe vremea regelui, aveam cu ce. Dar după ce au venit comuniștii și ne-au luat tot, m-am descurcat cum am putut. Cumpăram ațică și coseam noaptea hăinuțe la copii, am făcut de toate… Aici tocmai ne pregăteam de o plimbare la Șosea.

*

Bunica râde. Ne pune masa. Veselă aleasă, de sărbătoare. Lucruri simple și frumoase care te fac să te simți ca un rege. Noblețea e rodul simplității, al bunului gust. La fel cum o viață bună e rodul decantării. Bunica aruncă ce nu e bun, fără ezitare. Are îndemânarea de a deosebi firescul, a învățațt să se deprindă numai cu frumosul, chiar și în vremuri în care oamenii au fost schilodiți de urâciune. O rugăm să mai povestească. Spune Anică, spuneeee, îmi răsună în minte un ecou de acasă. De fapt, aici sunt acasă.

– Da, am făcut de toate, spune bunica. Comuniștii ne-au luat aproape tot, însă trebuia să ne creștem copiii. Am învățat să cresc și porci și vaci. Acum nu mai am putere… Mă uit pe gemulțeul din bucătărie spre grajdul care a rămas gol. Acolo țineam o vacă cu lapte, continuă ea, pentru gemeni. Într-o noapte a venit șeful responsabil cu colectivizarea, a intrat în grajd și a tras bietul animal după el. Atunci eu, fiindcă nu puteam să-mi alăptez copiii, am dat fuga în casă, am luat gemenii din pătuț și i-am pus lui în brațe: dacă iei vaca, ia și copiii că eu nu am ce să le dau să mănânce. Asta ne-a salvat pentru un timp… Ne-au lăsat vaca dar l-au chemat pe bunicul Iulian la secție și l-au bătut zdravăn până i-au sărit dinții din gură. Credeau că ascundem averi pe undeva. E adevărat că am ridicat casa pe ruinele conacului celor din neamul Bălăceanu-Stolnici, care a ars la 1907. Când săpam pentru fundație am găsit sub ruine masa încărcată cu resturi de oase și blide, semn că fugiseră în toiul unui ospăț. Eram bănuiți c-am fi găsit vreo comoară îngropată prin grădină!… Privesc pe geam, luna picură argintie pe frunzulițele cerate ale tufelor scuturate care s-au înmulțit printre meri și gutui. Încerc să-mi imaginez cum arăta livada pe vremea când bunicul Iulian tundea pomii la milimetru.

– Trebuia să găsesc ceva de făcut! Pentru o vreme am fost profesoară la școala din sat, am predat franceză… Mă uit la colecțiile de romane franțuzești frumos aranjate în bibliotecă. Da, continuă bunica, eu și soră-mea citeam tot timpul, ieșeam cu romanele și când pășteam vaca, nu mă despărțeam de ele niciodată! În fiecare decembrie pregăteam cu copiii de la școală un spectacol pentru sărbători. Începeam cu „Tatăl nostru” și cu cântarea „Trăiască regele!” A venit și anul de pomină 1947. Știrile ajungeau mai greu până la noi la Chiriacu, de unde să citesc eu ziarul în dimineața aceea? Era un cer mohorât, cu moină. Frig și zloată. Tovarășii de la colectiv se aliniaseră în spatele căminului cultural urmărind atent mișcările copiilor de pe scenă. Asta m-a mirat din cale-afară, ce să caute ei la căminul cultural? De obicei se înghesuiau prin crâșmă… Spectacolul începea în modul obișnuit. La „Trăiască Regele” ne-au tăiat curentul! Ne-au arestat, pe mine și pe Iulian, spunând că am uneltit împotriva orânduirii comuniste. Nu știați că regele a fugit din țară? Nu, de unde era să aflu? Tocmai când ni se întocmea dosar pentru complot, a dat telefon vărul meu care lucra la minister, a lămurit lucrurile și așa am fost eliberați.

*

…Strângem masa și răsfirăm din nou fotografiile, bunica răstoarnă o cutie veche, acolo sunt cele care n-au mai încăput în album. Multe sunt deteriorate, sau dubluri. Îmi amintesc de timbrele pe care le consideram de importanță secundară și pe care i le oferam la schimb Lenuțicăi… Dar chipurile din acele fotografii erau unicate, fiecare își avea propria poveste și era de neînlocuit. Însă viața, așa cum o trăise bunica Sofia, o obligase de multe ori la selecții dure. Viața nu era prăjitură, spune ea, dar asta nu însemna că era lipsită de gust, de savoare. Dimpotrivă…

– Uite, am lucrat și la grajdurile comunale. Aici sunt eu la birou, pe post de contabilă. Învățasem matematici bune la Regina Maria. Am inventat un sistem de plată a salariilor ca să nu mai stea oamenii la coadă, după o zi de muncă la câmp… Da ce mai duhnea acolo a balegă și a murdărie! Cât am trăit, eu n-am răbdat mizeria. Am chemat două femei care m-au ajutat să spoiesc pereții apoi am frecat podelele cu motorită până le-am făcut să lucească. Am pus covoare și am atârnat pe pereți reproduceri după Cezanne și Renoir. Am spălat și tăurașii, i-am făcut să arate ca la expoziție. Când a venit inspecția, nu mai știau unde se află. Florica umplea păhăruțele cu rachiu. Îi spuneau: Florico, tu o singură treabă ai: când vezi paharele goale nu sta, umple-le!… Ah, și mai erau muștele, o invazie. Mi-am luat un plici și cum le vedeam, nu le iertam. De la prima oră se auzea în toată clădirea, plici, plici. Îmi rămăsese numele așa! Când mă căuta cineva, secretara spunea: ascultați nițel! Dacă auzea plici din hol spunea: tovarășa Nanu e la birou!

– Bunico, pot să împrumut cartea asta? Găsisem A la recherche du temps perdu

– Luați mamă ce vreți… Da, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez ca bibliotecară în sat. Era vraiște, cărți vechi, rupte și aruncate. Am făcut curat lună, am aranjat volumele pe autori și curente, așa cum văzusem la Regina Maria. La început lumea nu prea venea să citească, mergeau mai degrabă la cârciumă. Până când am început să le povestesc romanele lui Jules Verne! Poveștile circulau din gură în gură, stăteau la coadă să le împrumute, făceau schimb între ei, comentau care mai de care romanele! I-am învățat și teatru, am făcut cu ei un cor pe voci și am câștigat Cântarea României. Ne urcam toți într-un tractor și mâncam pepeni pe drum. Uite, aici sunt eu în costum național, primisem o ie veche din Sibiu… Dar comuniștii tot mă urmăreau, să mă prindă cu ceva. Au vrut să mă dea afară de la bibliotecă, să-mi ia cărțile. Spuneau că răspândesc idei periculoase. Au pus pe cineva să facă dezordine în bibliotecă, să răstoarne o călimară, să spargă un geam. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină și cei de la centru în inspecție, mi-au făcut raport și m-au chemat a doua zi la județ, la Giurgiu. Mama sărmana își frângea mâinile. Intră inspectorul-șef și-mi spune: aud, tovarășa Nanu, că nu păstrați curățenia în bibliotecă. Noi prețuim cultura, poporul are nevoie și de hrana asta. Cum se poate, am găsit și pânze de păianjen, scrie aici negru pe alb, citiți și dumneavoastră în procesul verbal!… Mama era gata să izbucnească în lacrimi. Când colo, dând ochii roată prin birou, mi-a venit și mie bine să răspund: Tovarășe, eu sunt singură în biliotecă și fac curat, mă ocup de toate. Dar aici la dumneavoastră în birou, unde fac curat atâtea persoane, iată, au uitat o pânză de păianjen în fereastră! Așa era, inspectorul și-a înghițit limba contemplând păianjenul care-și vedea de treabă, chiar deasupra creștetului lui pleșuv…

*

…Luna stropește podeaua cu răgazuri de lumină melancolică. Greierii își ascut piciorușele în aerul cald, în ultimele rămășițe ale verii. În sufragerie, ziua noastră împreună pare să nu se mai termine. Bunica și nepotul joacă tabinet și canastă, jocuri de societate lungi, menite să adune laolaltă oameni care cunoșteau plăcerea de a se privi unii pe ceilalți, nu doar la televizor. Îi urmăresc cu genele grele de somn, legănată de miresmele potolite ale toamnei. Le scapă șușoteli și râsete înfundate, licăriri de bucurie care mă iau prin surprindere, la granița dintre lumi.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)