În perioada Triodului, premergătoare intrării creștinilor în Postul Mare al Sfintelor Paști, există o duminică numită a Înfricoșătoarei Judecăți. Duminica aceasta îmi atrage atenția prin titlul – trebuie să recunoaștem că expresia pune imaginația la încercare! – dar și prin întrebarea pe care o ridică în mintea celor prezenți; prezenți în Biserică, într-o comunitate (de oameni, de valori) dar și, în general, „prezenți” ca stare de trezire spirituală în cotidian.
Când auzim cuvântul judecată, ne ducem cu gândul, instinctiv, la actul împărțirii dreptății. Să ni se facă dreptate! Să fie pedepsiți! Să ni se aducă compensații!… Dar, dacă citim textul Evangheliei, vedem că sensul pe care Hristos îl dă judecății este diferit. Totul pornește de la o întrebare. Evanghelia demonstrează că dreptatea și sensurile ei depind de justețea formulării argumentului. Se știe că Dumnezeu operează cu alte criterii, având în vedere alte scopuri finale decât cele concepute de mintea omenească. Încearcă să-l scoată pe om din „limitările care-l limitează”, din formulele legaliste care-i satisfac spiritul mediocru. Judecata de apoi, aceea ultimă, înfricoșătoare, nu se traduce în acțiunea de a împărți pedepse și compensații între oameni, între tabere (cei „buni” și cei „răi”), ci de a scoate la iveală o umanitate comună. Iar pe canavaua acestei umanități trezite din somnolență are loc trezirea conștiințelor individuale: cum stăm înaintea instanței de judecată și care este starea în care am fost aflați pe când eram în viață. Și tocmai această trezire a conștiinței fiecăruia este dureroasă. Realizăm cât am pierdut, ce am irosit, și, mai rău decât toate, ne dăm seama de binele pe care, oricât de mult am dori, nu-l mai putem face. Ni s-a încheiat, carevasăzică, „timpul ce ni s-a dat”.
…Înainte de a-l convoca pe om la Judecata de Apoi – judecata universală care va veni la sfârșitul lumii, ca o concluzie firească a acesteia -, Dumnezeu i-a dat făpturii numeroase șanse, răgazuri de a se salva. Istoria omenirii e brăzdată de invitații adresate omului: să-și pună ordine în viață, să-și evalueze prioritățile, să deosebească oile de capre, adică lucrurile cu adevărat importante de fleacurile învrăjbirii cotidiene. Nu e lucru ușor. Dar totul ține de voință. Mai precis, de bună-voință, ca ingredient al unei arte uitate: arta bunei întâmpinări!
*
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți mi-a adus în minte, mărturisesc, subiectul Uniunea Scriitorilor din România versus ceilalți. Formularea nu îmi aparține, este rezultanta articolelor care abundă în presa (nu doar culturală) din ultima perioadă.
*
De obicei, duminica, după Liturghie, mă plimb printre cărți, cutreier librăriile, mă delectez cu noile apariții editoriale, răsfoiesc revistele culturale. Pe unele, mărturisesc, le închid cât pot de repede. Și în minte îmi revine întrebarea Evangheliei, parafrazată: care este starea literaturii românești, cum stăm fiecare, ca cititori, scriitori, critici, în fața Literaturii noastre? Fiindcă aici nu este vorba de poziționarea partizană, de partea celor „buni” sau a celor „răi”, ci de starea conștiinței noastre literare, de capacitatea noastră de a ne detașa de disputele ordinare pentru a sta față în față cu producția extra-ordinară, a spiritului, cu valorile autentice ale literaturii și criticii literare românești. Totuși răsfoiesc, citesc…. Constat că majoritatea luărilor de poziție au ca punct de pornire persoane care sunt date în judecată, sunt hărțuite în procese, chemate prin instanțe…. În toată această devălmășie, se uită un lucru esențial: OPERA. Mi-am amintit o întrebare a domnului Andrei Pleșu: „Dumneata ce știi să faci, care îți este opera?” O întrebare pe care cred că nu ar ezita să ne-o pună „Dumnezeul culturii” în care credea Constantin Noica.
Așadar, opera. Rareori există un semn de egalitate perfectă între un om și cărțile lui. Există, desigur, și excepții fericite. Apoi opera, chiar de-ar fi să fie recompensată cu Nobel sau Pulitzer, nu garantează pentru caracterul unui om. Omul nu este (în totalitate) scriitorul. Realitatea omenească nu operează cu asemenea suprapuneri ideale (idealiste). Poți alege, la un moment dat, să pui capăt profesiei de scriitor. Pur și simplu nu mai scrii. Dar nu poți înceta să fii om. Umanitatea din noi nu ne îngăduie pauze. Da, firește, putem abdica de la condiția de om, devenind monștri, tirani, rebuturi. Dar tot în comunitatea umană rămânem! Însă undeva, la capătul istoriei, ne așteaptă judecata de apoi. Înainte de asta, Altcineva așteaptă, totuși, de la noi un minim efort: de a ne salva. Cum?
În vremurile vetero-testamentare, Dumnezeu îl sfătuiește pe Noe să-și construiască o arcă. O navă de dimensiuni impresionante care să poată rezista potopului, apelor nimicitoare. Pe corabie, Noe aduce câte o pereche din speciile viețuitoarelor de pe pământ, ca să asigure continuitatea într-o lume restaurată. Prin năvala apelor, așadar, Dumnezeu nu a avut ca scop distrugerea, ci trezirea conștiinței, mântuirea omului.
…După obișnuita plimbare, ajung acasă și regăsesc în bibliotecă Arca lui Noe, de Nicolae Manolescu. „Eseu despre romanul românesc”, scris de cel care mărturisește chiar în introducere că nu este un pasionat de romane. Dar că, pentru a continua ideea citată, criticul literar asumă un soi de „martiriu”, acela al lucrurilor laborioase, deloc ușoare și nici la îndemâna oricui. Recitesc, călătorind prin doricul, ionicul și corinticul literaturii românești. Descopăr lucrurile indisputabile, cele care nu dispar din patrimoniul unei culturi. Durabilul, valoarea, continuitatea tradițiilor, patrimoniul de idei al literaturii noastre. Călătoresc în Arca lui Noe, deși știu că apele pe care această corabie a navigat, în perioada interbelică, bunăoară, nu au fost deloc liniștite. Am citit într-un număr recent al Observatorului Cultural un articol semnat de Bianca Burța-Cernat, Criza literaturii române: întrebări şi răspunsuri incomode din secolul trecut. O anchetă din 1923. Mi-a fost foarte instructivă această reluare a întrebărilor care fragmentau, în interbelic, lumea noastră literară:
„Evident, schimbând ceea ce este de schimbat; în primul rând, un anumit tip de discurs, care acum ne-ar putea părea vetust. Începând cu perpetua interogare a „crizei“ culturii române și sfârșind cu disensiunile ce agită Societatea Scriitorilor Români. Curge multă cerneală pe tema unor premii controversate acordate de SSR (…) sau în chestiunea conflictului dintre „tineri“ și „bătrâni“ ori dintre progresiști și conservatori. Urgența unei reforme a învățământului e mereu repusă pe tapet; și nu există publicație interbelică în care să nu fie denunțată, din toate direcțiile posibile și cu parti-pris-urile specifice, corupția societății românești… Oameni politici, gazetari, literați dau impresia că se implică într-un război cotidian de uzură ca într-o veselă apocalipsă.”
Doar că acum, această prelungită stare de apocalipsă își pierde tot umorul. Cine este responsabil? Probabil, fiecare. Soluția? Pentru a obține un răspuns salvator, trebuie început cu întrebarea potrivită. Cine? Nu, nu cine, ci mai degrabă Ce. Dacă cineva dă căutare pe Google, vrând să afle ultimele noutăți despre Uniunea Scriitorilor și despre președintele ei, Nicolae Manolescu, descoperă scandaluri, procese pornite fără temei de unii, expresii care nu au nici o legătură cu literatura ori cultura… Dacă vreau să-mi trimit cărțile spre a fi citite și evaluate de juriile Uniunii Scriitorilor, mi se spune că nu vor mai fi citite de „tabăra Observatorul”. Dacă trimit criticilor tineri (pe care-i citesc și îi admir în Observatorul), mi se sugerează că asta s-ar putea să-mi spulbere pentru totdeauna șansele de a fi citită de cei de la România literară… Nu ar trebui oare să mă simt și eu nedreptățită, dat fiind că am lansat o tetralogie de care juriile literare din România nici măcar nu au aflat? Ei bine, nu mă simt nedreptățită, chiar dacă știu că juriile, prin natura lor, stabilesc ierarhii valorice care configurează piața de carte și influențează alegerile cititorilor, portofoliile editurilor. Nu mă simt, așadar, nedreptățită și pentru că știu: Habent sua fata libelli. Și totuși, nu pot să nu-mi doresc să fiu citită. Atunci ce să fac? Să sar cât mai repede într-o barcă sau alta? Sau să mă las păgubașă, constatând că și în 1923 lucrurile stăteau cam la fel și, cu tradiția spiritului de gâlceavă balcanică, riscă să o țină tot așa…chiar și până la judecata de apoi… În Evanghelie se spune că la final… toți vor pieri și gândurile lor odată cu ei. Da, dragi cititori, critici literari, oameni de cultură, nu rămâne nimic din măruntele noastre dispute. Întrebarea finală va fi cât ai iubit? În lumea literelor, a culturii, s-ar putea traduce: cât ai creat? Pentru că nu poți crea lucruri durabile fără a iubi și fără a te jertfi. Fără a munci, sistematic, în ciuda sentimentului de izolare, de sufocare în sub-cultură, care ne afectează pe toți.
…Suntem, în aceste zile, din casă până-n piață, acaparați de judecată. S-ar putea să fim luați prin surprindere în mod neplăcut, timpul nu are răbdare la nesfârșit. Ar trebui să ne concentrăm pe efortul de a ne salva, unii pe alții, cititori, scriitori, critici, oameni de cultură sau, pur și simplu, cetățeni ai polis-ului… Din toată povestea încăierărilor literare autohtone, generate de un grup mic de scriitori – unii dintre ei foarte talentați –, victimele sunt mai ales cititorii. Cititorii care salvează, de fapt, întreaga Poveste a umanității pe care o întruchipăm laolaltă, prin simplul fapt că o răsfoiesc și o citesc. Criticii au o răspundere nu doar față de destine literare individuale, pe care le sugrumă în fașă atunci când le ignoră din motive partizane, ci față de ierarhia de valori corectă pe care au datoria să o ofere cititorilor și, până la urmă, istoriei culturale.
Cred că e timpul să imaginăm și să construim împreună o Arcă a lui Noe. Pare imposibil? Nu este. Trebuie doar respectate câteva principii de bază. Să recapitulăm ce a făcut Noe: văzând că răutatea și prostia devin nivelatoare și modelatoare, a ales să răspundă imperativului de a salva ce încă se mai putea! A respectat indicii de calitate pentru ca arca să nu se scufunde la primele lovituri ale potopului. Apoi, cu toată compasiunea, a ales dintre viețuitoare acele exemplare valoroase, capabile să ducă mai departe specia într-o lume nouă. Extrapolând îndemnul și rețeta la mediul nostru literar, într-adevăr, ar spune „Dumnezeul culturii”, cultura de performanță (literatura noastră care vrea să-și asigure șanse egale cu celelalte literaturi naționale la universalitate) se face cu elite, printr-o selecție riguroasă a operelor lor. Potopul poate veni oricând. Nume sonore vorbesc (deja) despre sfârșitul culturii (bunăoară, cartea de eseuri a lui Mario Vargas Llosa, Moartea culturii), despre implozia lumii literelor, despre prăbușirea spiritului în era globalizării nivelatoare.
Suntem datori – oricât de mult s-ar înăspri ura de clasă! (Dan Stanca, România literară nr.7/2017) -, și nouă și celor care ne urmăresc în arenă, cu o arcă a lui Noe. O corabie care să salveze valorile culturii în general, și ale literaturii noastre, în particular. Nicolae Manolescu ne-a dăruit o Arcă a lui Noe în cumpliții ani 1980-1983, când, într-adevăr, navigam pe apele mocirloase ale ideologiei comuniste.
Ca o mică paranteză, esențială însă, Noe nu era desăvârșit. Dimpotrivă, ne apare ca om cu slăbiciuni, pe care până și casnicii lui, fiii și nurorile, ajung să-l batjocorească. Și cu toate astea, fără Arca lui Noe, în lipsa efortului supraomenesc și voinței de a salva ce se mai putea din lume, poate că nu am fi fost acum în situația privilegiată de a vorbi despre literatură. Și, în mod cert, nu am fi avut o Arcă a romanului românesc. Noe a ajuns demult oale și ulcele. Dar se pare că și acum, în zilele noastre, urmele Arcei lui se văd pe culmile Araratului.
…Răsfoiesc, citesc mai departe paginile lui Nicolae Manolescu. Ajung la capitolul consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu.
„Dacă trebuie să alegem între aceste procedee – exteriorizare a sufletului și interiorizare a lumii – pe cel mai plin de consecințe pentru proza Hortensiei Papadat-Bengescu, o putem face fără să ezităm: deși întâiul … s-a bucurat exclusiv de atenția comentatorilor, de ieri ca și de azi, semnificativ cu adevărat este cel de-al doilea; căci germenele din care vor răsări marile romane nu e acela liric și confesiv, al sufletului care-și caută ieșire în lume, ci acela reflexiv, al conștiinței oglindă a lumii. Și cu asta ne aflăm deja la confiniile ionicului.”
Iată doar o secvență din capitolul amintit. Dacă lumea ar lua sfârșit în clipa în care îl citiți, ceva îmi spune că o operă ca Arca lui Noe, sinteză cu totul extra-ordinară a istoriei romanului românesc, periplu prin vârstele doricului, ionicului și corinticului care leagă, mobilizând o metaforă vizuală cât un univers, producția literară autohtonă de vârsta valorilor clasice, în care nu omul ci opera supraviețuiau disputelor politice și hoardelor invadatoare, o astfel de carte are încă multe, dacă nu să ne învețe, măcar să ne dea de gândit. Și, de ce nu, să ne stârnească un sentiment prețios, fără de care opera de artă e imposibilă: admirația!
În vremurile de criză, nu controversele sterile, ci exercițiile de admirație sunt necesare. Bine, mi s-ar putea reproșa, dar cum poți admira pe cutare? Pot, citindu-i opera. Admirația nu are legătură cu complimentul facil, nici cu partizanatul oportunist, ci înseamnă asceză, efort al discernământului, rafinat prin renunțarea progresivă la individualism și spirit sectar. Fără exercițiul admirației nu există continuitate de idei într-o cultură, nici dialog între generații creatoare de cultură. Din păcate, propria istorie are ce să ne învețe despre practica autohtonă a decapitării elitelor, devenită parcă, astăzi, o componentă a specificului național!
Nu credeți că e timpul să construim o arcă în care să salvăm ce merită cu adevărat să fie salvat?
Andreea Nanu se remarcă, în literatura română contemporană, printr-o tetralogie, tetralogia AnoTimpurilor, de peste 2000 de pagini, ajunsă deja la ediția a doua (Gaudeamus, 2016, ed. Eikon). Este unicul gest literar de o asemenea amploare din „literatura douămiistă” căreia îi aparține cronologic, debutând în 2014. O tetralogie despre care au scris și vorbit, în ultimii trei ani: Ana Blandiana, Antoaneta Ralian, Teodora Stanciu, Irina Petraș, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ștefănescu, Christian Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Florina Pârjol, Constantin Cubleșan, Adrian G. Romila, Nora Iuga, Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Avakian, George Banu, regretatul Radu Gabrea. Cu argumentul cărților sale, riscând să piardă confortul unui limb de neutralitate, dar încredințată de forța prieteniei născute din credința în destinul nostru cultural, Andreea Nanu lansează un apel la reconciliere și solidaritate în lumea literară și, mai ales, la admirație a elitelor.
