În 13 noiembrie 2016, într-o biserică de la marginea Bucureștiului, am asistat la o întâmplare minunată. Părintele paroh Stelian Lăcătuș – un preot legat puternic de tradiții, dar și dornic de modernizarea datinilor – construise lângă biserica sa, care poartă numele Sfântului Nicolae, o anexă destinată meditației de după Liturghie, dar și diferitelor evenimente canonice și culturale. Ne-a cerut o expoziție cu care să întâmpine Sfintele Sărbători ale Crăciunului. Am ales expoziția „Țăranii și comunismul”, o istorie în imagini a patimilor prin care țăranii români au trecut timp de treisprezece ani, între 1949 și 1962, apărându-și pământul moștenit din strămoși sau primit la reformele agrare de după cele două războaie mondiale. Lupta a durat mii de zile și mai ales de nopți, când activiștii partidului comunist intrau nepoftiți în gospodării, ducând „muncă de lămurire” și insistând – când cu binele, când cu răul, și cu mai mult decât răul – ca bieții țărani să semneze cererea de înscriere în gospodăria colectivă. Odată cu pământul, caii, vitele și inventarul agricol, aceștia își pierdeau libertatea, având de ales între a deveni sclavi pe propriile pământuri sau a-și pierde urma în industriile și cartierele-dormitor ale orașelor.
Intrând, la sfârșitul Liturghiei în sala de expoziții, surpriza a fost totală. Sub panourile cu texte și fotografii (afișul îl reprezenta pe „Adam arând” – o reproducere a frescei cu același nume de la mănăstirea Voroneț) se întindea o masă uriașă, acoperită cu sute de ulcele cu vin, având alături miezuri de pâine sfințită și lumânări aprinse. Expoziția prilejuise, iată, un parastas pentru țăranii români morți în luptă, pe care cei trei preoți îi pomeneau citind numele de pe pereți. Și, fiindcă era tocmai ajunul Lăsatului Secului de dinaintea Crăciunului, femeile împărțeau participanților o colivă uriașă, amintind străvechiul obicei al pomenirii „Moșilor”.
Cu lacrimi în ochi, am rostit câteva cuvinte, care mi s-au părut prea sărace, mulțumind afecțiunii cu care se rugaseră pentru țăranii necunoscuți, ca și cum fiecare dintre aceștia le-ar fi fost o rudă apropiată. Întâmplarea aceasta miraculoasă mi-a amintit de o alta, petrecută cu zeci de ani în urmă la Putna, cu ocazia împlinirii a patru sute cincizeci de ani de la înființarea mănăstirii. Dealurile, poienile dintre păduri, ulițele satului și curtea lăcașului erau pline de mii de țărani, purtând în mâini lumânări și în traiste cozonaci și sticle de vin, pe care le împărțeau ca pe niște ofrande în memoria lui Ștefan cel Mare. Vorbeau de voievodul Ștefan ca de o rudă apropiată fiecăruia dintre ei, ca de un membru venerat de familie.
Țăranii sunt (sau au fost) niște simboluri veșnic vii ale istoriei și credinței noastre. Și ori de câte ori vrem să fim vii trebuie să-i vedem ca pe niște simboluri ale continuității.
Un text de Romulus Rusan, scris cu puțin înainte de dispariția sa.
