O amiază cu Klimt

în Forumul artelor Autor:

„. . . an mir ist weiter nichts besonderes zu sehen“ („Nu e nimic special de văzut când mă privești.”)

Gustav Klimt

În fiecare experiență umană există imponderabile. Pentru a le sesiza, avem nevoie de puterea transfiguratoare a artei. Bunăoară, sărutul. În DEX găsim o primă definiție: „A atinge un lucru sau o ființă cu buzele în semn de afecțiune sau ca o manifestare erotică.” Urmează, ca exemplificare, citate din poezii sau pagini de literatură… Tremurând ei se sărută… Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială, Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. Abia aici, în versurile lui Mihai Eminescu, imponderabilul se strecoară, inefabilul ne dă indicii, îmbiindu-ne să-l urmăm pe tărâmul diafanului, al subțirimilor care traversează, nevăzut, sufletul.

Gustav Klimt, Der Kuss (Sărutul), 1907
sursa foto: de.wikipedia.org

Sărutul lui Klimt. L-am văzut prima oară într-o galerie de artă la Zurich, în Elveția. O expoziție privată într-o casă cochetă, amenajată să găzduiască una dintre cele mai rafinate colecții de pictură impresionistă. O prezență aparte: Klimt. Nu știam pe atunci mai nimic despre pictorul vienez de la începutul secolului trecut și aș vrea să vă împărtășesc impresia mea de atunci, emoția acelei prime întâlniri… O întâlnire anticipată prin descoperirea unui alt Sărut, de data aceasta sub forma unui parfum de la Cartier: Baiser volé… Aceeași textură somptuoasă, de ornamentație florală bogată, sugerând transparența, printr-un iz ușor pudrat, de crin… Parfumul acelei amiezi, în Zurich. Amiaza mea cu Klimt.

             În pictura lui Klimt, drumul este de la vizibil spre invizibil, de la ceea ce sesizăm cu simțurile spre ceea ce putem înțelege, sublimat în idee; de la materia grea, de la decorațiunile sofisticate, spre jocul secund al inexprimabilului. În cartea sa despre muzică, la capitolul intitulat Musical understanding, Roger Scruton explică, pornind de la teoria formulată de Wittgenstein, faptul că prima sursă a cunoașterii este propria experiență de viață: cunoaștem re-cunoscând, traducând realitatea ca intimitate, ca familiaritate. Poate și de aceea tabloul lui Klimt atrage, dând senzația că este accesibil, ușor descifrabil; până la urmă, sărutul este la îndemâna oricui. Imaginea e dintre cele mai populare, imprimată pe căni, tricouri, etuiuri de ochelari, portofele, transformată în accesoriu al obiectelor care aparțin universului banal, prozaic. Cu toate astea, ceva în Sărutul lui Klimt ne scapă…

            …Cum? În primul rând, e un sărut care nu se întâmplă sub ochii noștri. Stă sub semnul posibilului. Poate nu va avea loc niciodată. Imaginea-metaforă mă duce cu gândul la personajele din Ziua cea mai albă, Anna Tauber și Dan Vineș, al căror concert nu are loc, a căror iubire nu se întâmplă, deși toate paginile cărții ar conduce cu-minte spre acest deznodământ… Deocamdată nu vedem decât imaginea chipurilor, al bărbatului și al femeii, care se caută unul pe altul, într-o anticameră a emoțiilor rafinate, luminoase, baroc împodobite în texturi aurite, în vibrante broderii florale… atât de atent lucrate încât mă fac să simt mireasma unui parfum aparte, Baiser volé…. Cred că e ceea ce rămâne în urma unui sărut furat Timpului, sau poate Memoriei. Privind chipurile celor doi îndrăgostiți, am impresia că sunt decupate din durată, curgerea obișnuită a timpului fiind suspendată într-o așteptare florală. Ritmul nu mai e cel obișnuit, cotidian, ci devine mineral, capătă textură, substanță. Sărutul se pregătește pe fond de aur. Poate nu întâmplător, Gustav Klimt era destinat să ajungă, ca și tatăl lui, un orfevrier priceput. Însă pictorul dă aurului acea atingere imponderabilă, lichefiind parcă esența metalului.

            În registrul de jos, o pajiște, un pat vegetal a cărui margine se oprește brusc sub picioarele iubitei, dând senzația de suspendare proprie sărutului. Regnurile sunt maleabile, într-o continuă transmutație, devenind, din vegetal, mineral; florile – textură îmbracă trupul iubitei, ajung la picioarele ei, transformându-se în șiraguri de pietre prețioase. Femeia e o țesătură vaporoasă, a cărei expresie se concentrează în mâinile și chipul atent conturate, în spiritul picturii clasice. Bărbatul aparține mai degrabă mineralului, toga e acoperită de motive geometrice, în străluciri metalice. Trupul lui e vertical în timp ce femeia e în genunchi, într-o atitudine de tandrețe, de abandon. Cu toate acestea, dacă s-ar ridica la rândul ei, ar deveni mai înaltă – detaliul ne arată că nu lupta dintre sexe e tema, ci dimpotrivă, complementaritatea, corespondența desăvârșită care transformă cele două trupuri într-unul singur; cei doi se zămislesc unul pe altul într-un om nou, ființa-sărut, masculin și feminin, bărbat și femeie. Oare nu așa a fost și la începutul lumii?

            Încerc să identific detaliul captivant. Privirea? Ochii lui și ai ei sunt închiși. Trebuie, așadar, să căutăm în altă parte. Trupurile? Amândouă sunt acoperite, iar unirea lor se topește într-o discretă siluetă mineral-florală. Veșmintele? Compoziția stă, în întregime, sub semnul barocului, al ornamentației art-nouveau. Atunci? Mâinile… rămân, în pictura lui Klimt, un reper al expresivității clasice. Gesturile se sustrag fundalului decorativ. Mai mult decât chipurile, mâinile sunt cele care dau identitate îndrăgostiților. Gestul exterior exprimă fidel starea interioară, dând expresie vizibilă unui lucru inefabil: intimitatea. Klimt ne ia de mână, pe fiecare privitor în parte, pentru a ne conduce de la materia vizibilă, spre imponderabil.

Gustav Klimt, Die Umarmung (Die Erfüllung), Îmbrățișarea (Împlinirea), 1905
sursa foto: de.wikipedia.org

Într-o lucrare care anticipează Sărutul, intitulată Îmbrățișarea, Klimt pare să fi exersat ființa-sărut, aici mai puțin individualizată decât în lucrarea din 1907, Sărutul. Interesantă, această îmbrățișare labirintică, reflectată fidel în ornamentațiile melcate care servesc drept fundal. Motivele decorative ale veșmintelor sugerează o mulțime de ochi care ne îndeamnă să privim cu atenție, precum heruvimii din icoanele bizantine, îmbrățișarea, într-una dintre cele mai rafinate expresii ale sale. Nuanțele sunt stinse, sobre, în tonuri de pământ, contrastând cu exuberanța culorilor din Sărut. Klimt sugerează subtil, prin trecerea de la Îmbrățișare la Sărut, trecerea de la iubirea ca agape la eros. Deși contemporană cu creația lui Klimt, Îmbrățișarea (1917) lui Egon Schiele (reprezentant al aceleiași avangarde vieneze și fascinat de Klimt!) mă duce cu gândul la o prăbușire, o cădere vertiginoasă a îmbrățișării în imperiul materiei, unde erosul e dominat de expresia sa (expresionismul!) în tușe groase, abrazive, oniric-halucinante…. Schiele și Klimt se întâlnesc în expresivitatea aparte pe care o dau mâinilor. Dar, dacă la Klimt predomină gestul hieratic, atingerea care transfigurează, la Schiele vedem mâinile schimonosite în gesturi patologice (mai ales în seria faimoaselor Autoportrete), parcă incapabile să poarte gesturile care umanizează.

            …De fapt, Îmbrățișarea lui Klimt  se mai numește și Die Erfüllung, Împlinirea, titlu care anticipează, într-un fel, sensul lucrării de mai târziu, Der Kuss, aruncând, totodată, o lumină de ambră, ca o aură bizantină (de icoană Art nouveau, am putea spune) asupra întâlnirii dintre un bărbat și o femeie, tăinuind sub aparența decorativului, ca într-o mandorlă imponderabilă, împlinirea umanului, în toată splendoarea sa.

Mahler – Symphony No. 4 in G-major

 

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Ultimele articole publicate în Forumul artelor

SILVIA RADU – 85

Sculptorița „Grădinii cu îngeri”, SILVIA RADU a împlinit, în 30 iunie 2020,
Mergi la Început