Prolog la o Scrisoare…

4 mins read

​„Dragă Ida, îți scriu o scrisoare în minte. Nu voi putea să aștern pe hârtie aceste cuvinte, nici să le rostesc vreodată, sunt doar frânturi de gânduri din care vreau să fac confesiunea mea către tine. Voi continua să-ți scriu în fiecare zi, până când va veni aceea pe care ne-am obișnuit să o numim „sfârșit”.

Ida și Vilhelm Hammershoi
sursa foto: thebluelantern.blogspot.ro

Deși acum nu mai sunt atât de sigur că sfârșitul există, cel puțin nu așa cum ni-l imaginăm. Despre început și sfârșit. Multe lucruri ar fi aici de reconsiderat. Situația mea de acum mă face să privesc lucrurile altfel, mai puțin obstinat și, cine știe, poate cu mai puțin egoism. Acolo unde se încheie viața cuiva poate să înceapă viața altuia. Viețile noastre sunt verigi în marele lanț al existenței. Viața mea și a ta, legate una de alta, două zale puțin slăbite de timpul care a trecut peste noi, uneori strânse cu forța de cleștele încercărilor prin care, cu sau fără voie, a trebuit să trecem. Sfârșitul vieții mele va fi pentru tine un nou început, fără îndoială că lucrurile trebuie să fie așa. Acum te privesc în timp ce tu ștergi praful de pe cotoarele cărților pe care tot tu le-ai așezat frumos în bibliotecă, după ce le-ai comandat de la o faimoasă librărie londoneză… Alunec spre lucruri lipsite de importanță, dar n-am ce face, nu le pot opune rezistență. Fiecare dintre gândurile mele devine o fugă, un contrapunct la un eveniment prezent care se desface în mii de fire pe care le observ și le analizez atent. Mă ajută să nu-mi pierd mințile. Mintea omului are nevoie să rumege în permanență ceva. Trebuie hrănită cu mare grijă, altfel se intoxică, se îmbolnăvește. Și bolile spiritului sunt cel mai greu de vindecat…Voi încerca să nu rumeg amărăciune, Ida. Scrisoarea mea e un sol de pace, un pod peste tristețile noastre, peste greșelile mele și peste rănile tale rămase nevindecate.

Wilhelm Hammershoi

Cum ar fi potrivit să încep? Îți amintești de tabloul pe care l-am fotografiat cu prilejul călătoriei la Helsinki? Hammershoi, Ida citind o scrisoare. Era o dimineață rece, cufundată în ceață. Mai aveam un ceas până la interviul programat și nu știam cum să-mi omor timpul. Am așteptat o vreme în fața acelei clădiri albe, ca o fantasmă în decorul cenușiu cu ziduri severe, neștiind că în casa în care locuise Hammershoi se afla, la parter, una dintre cele mai frumoase colecții cu tablourile artistului. Am fost sfătuit să vizitez galeria, ceea ce am și făcut. Am trecut de la un interior la altul, cu o senzație vagă de angoasă, neînțelegând preferința lui Hammershoi pentru zecile de nuanțe de gri, alb, negru.

Ida Hammershoi

Ida mi-a atras atenția. Nu era doar numele cel care-mi amintea de tine, ci prezența-absență a femeii pe care artistul o pictase cu stăruință, în aceeași ipostază, în același decor. Ida citind o scrisoare. Le-am luat la rând pe fiecare, privindu-le de aproape, încercând să observ acele detalii care le-ar fi individualizat. Am rătăcit în labirintul imaginilor asemănătoare, atât de fidele unui gând, unei impresii unice și puternice. Aproape nici o diferență la exterior. Înseamnă că răspunsul la ghicitoarea articulată în înșiruirea cronologică a tablourilor cu aceeași temă se găsea în adâncul compoziției, în măruntaiele acelei scrisori din care nu-mi era dat să văd decât o coală albă. Cuvintele nu fuseseră nici măcar schițate, în nici unul dintre tablouri. De la un an la altul, Ida continua să citească o scrisoare goală. Am mers mai departe, perseverând în căutarea mea, stăruind în încercarea de a înțelege. În camera alăturată, Ida își arată vârsta. Chipul ei alb-trandafiriu e voalat de riduri ușoare, la fel ca mâinile în care ține aceeași scrisoare. Spre sfârșit – se pare că moartea l-a luat prin surprindere pe Hammershoi – Ida întoarce spatele celui care privește, lumii întregi. Păstrează însă, prin poziția capului ușor aplecat în față, cu privirea concentrată, sugestia puternică a unei prezențe: scrisoarea, deși nevăzută, continuă să existe acolo, în mâinile ei, subiectul unei lecturi atente, neîntrerupte. Pânza aproape că șoptește un cântec fără cuvinte, alb ca pagina acelei scrisori pe care pictorul n-a schițat nici un cuvânt. E onest; în fond, cuvintele nu sunt arta lui. Dar stăruința acelei prezențe și a dorinței ascunse în ea ca într-o cochilie nu s-ar putea traduce decât printr-un singur cuvânt: iubire.
​…Ida, citește scrisoarea mea. Am nevoie să cred că într-un fel sau altul ea va găsi o cale să ajungă la tine.”

*

(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Previous Story

Revista Culturala Trinitas – Interviu Ioana Nicolae

Next Story

Scrisoare in alb

Latest from Blog