Unii dintre poeții noștri de azi sunt imaturi la 60 de ani. Nu se simt răspunzători de soarta țării lor și dau dovadă de naivitate când se pronunță în probleme politice. Eminescu era matur la 20.
Când avea această vârstă se afla la Viena, ca student, și, în afară de faptul că scria versuri, era un om de atitudine, cu un program de persoană publică. Pregătea conferințe pe teme culturale pe care urma să le țină în Maramureș, îl vizita, împreună cu câțiva colegi ai săi, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil la Ober-Döbling, publica articole de apărare a cauzei românești care alertau autoritățile austro-ungare. Tot în 1870, și anume la 30 martie, studenții români de la Viena înființează un comitet pentru sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Mânăstirii Putna de către Ștefan cel Mare. Eminescu este desemnat ca secretar al acestui comitet. Și, în această calitate, se dovedește a fi cel mai activ susținător al ideii, văzând în sărbătorire nu o întrunire festivă convențională, ci un moment de renaștere a conștiinței naționale.
Evenimentul, petrecut la 14 august 1871 la Putna, a avut, într-adevăr, un mare ecou, în țară și în străinătate. Au venit atunci la Putna și, implicit, la mormântul lui Ștefan cel Mare, 3.000 de reprezentanți din toate provinciile românești și s-au primit mesaje de susținere din partea a numeroase personalități ale culturii naționale. Eminescu l-a considerat toată viața pe Ștefan cel Mare un simbol al rezistenței lumii românești față de orice agresiune, inclusiv față de agresiunile din interior. La 5 iunie 1883, a citit în fața membrilor „Junimii” adunați în casa lui Iacob Negruzzi, la Iași, poezia „Doină”, în care îl invocă pe același personaj istoric. În versuri populare alerte, amintind de sunetul clopotelor bătute într- o dungă în caz de primejdie, Eminescu îl cheamă în ajutor pe Ștefan cel Mare, domnitor glorios al Moldovei între 1457 și 1504, dar și erou neînvins în mitologia românească. Poetul vrea să-l trezească pe Ștefan cel Mare din moarte ca dintr-un somn adânc. Modul deopotrivă imperativ și respectuos în care îi cere să părăsească mormântul de la Putna este mișcător, îndeosebi pentru români, cărora contemporanii lui Ștefan cel Mare le-au transmis o undă de afecțiune pentru marele domnitor din generație în generație:
„Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija Sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codri-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară,/ Din hotară în hotară –”
În ceea ce mă privește, am crezut multă vreme că acest suflu patriotic a dispărut în vremea noastră, că tânăra generație este astmatică. Iar dintre scriitorii contemporani, singura excepție o constituia pentru mine admirabila poetă Ana Blandiana care, în afară de valoroasa ei operă literară, a realizat, cu eforturi supraomenești și cu spirit de sacrificiu, la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care reprezintă o formă de luptă cu amnezia și o școală a patriotismului.
Iată însă că de curând s-a petrecut ceva care îmi dovedește că exemplul lui Eminescu și al Anei Blandiana este urmat, că tinerei generații nu i s-a extirpat cu totul dragostea de țară, deși s-a încercat mereu aceasta. Între 30 decembrie 2017 și 2 ianuarie 2018, două sute de tineri, membri ai Asociației Studenților Creștini Ortodocși din România, cărora li s-au alăturat membri ai asociației Studenți pentru Viață, s-au aflat la Putna pentru marca începerea anului în care se va sărbători Centenarul Marii Uniri. Un moment emoționant, de neuitat a fost seara zilei de 1 ianuarie când tinerii au urcat pe Dealul Crucii cu făclii aprinse, formând numărul 100 din flăcări. Arhimandritul Melchisedec Velnic, un luminat demnitar al bisericii și , în același timp un om de cultură, căruia îi va rămâne fără îndoială „toată grija schitului”, când Ștefan cel Mare va da curs îndemnului lui Eminescu, le-a mulțumit tinerilor pentru inițiativa lor: „Dragii mei, vă felicit pentru această inițiativă care vă aparține în totalitate. Mișcarea aceasta a dumneavoastră pe Dealul Crucii și până aici, în fața mânăstirii, cuvântul, dragostea, jertfa, atitudinea voastră ne dau mult curaj nouă”. Acest eveniment remarcabil a fost trecut sub tăcere de aproape toate mijloacele de comunicare în masă. Îmi fac, iată, eu datoria de a-l aduce la cunoștința cititorilor, încheind cu o propoziție în care cred din toată inima: „Nu e totul pierdut!”
(Articol aparut si in Evenimentul Zilei – aici)