INTERVIU
Teodora STANCIU: Andreea Nanu, la această ediție a Târgului de Carte Bookfest vă prezentați într-o dublă calitate, inedită, de dramaturg și traducător, fiindcă lansați, la editura EIKON, două volume: „Teatru”, cuprinzând, alături de cronici de spectacol, cinci piese: Naufragiul, Insula, Oscar și Ida, Safir și Repetiție generală. Și romanul Peacocks’ House, traducerea personală în limba engleză a primului volum al tetralogiei Anotimpurilor, Ziua cea mai albă, prezentat în aprilie la Târgul de Carte de la Londra, London Book Festival. Așadar, ați avut un an literar rodnic care, iată, își așteaptă acum cititorii la dubla lansare de la Bookfest, vineri pe 26 mai la ora 15.00! Cum s-au întâlnit dramaturgul și traducătorul?
Andreea NANU: Mă bucur că ați făcut această invitație, anticipându-mi gândul! Gândul întâlnirii cu cititorii pe care-i aștept, ca de fiecare dată, în anticamera lecturii și-a dialogului… Și gândul întâlnirii neașteptate pe care am asumat-o, scriind teatru și traducând Casa cu păuni, Peacocks’ House. Am început să scriu teatru încă dinainte de-a scrie cronică de spectacol, asigurând, timp de câțiva ani, o rubrică permanentă în Revista 22. A fost o experiență interesantă, o perioadă solicitantă în care intensitatea cu care descopeream spectacolele era dublată de cea cu care scriam despre ele. A fost și o perioadă de ucenicie autodidactă la școala teatrului, pe care l-am descoperit în deplină libertate, în spiritul lui „Cum vă place”, care-mi inspiră și rubrica pe care-o găzduiți cu generozitate la radio, în Revista culturală Trinitas. După ce am situat în dialog teatrul viu, descoperit pe scenă, și teatrul restaurat, salvat din vechi înregistrări de arhivă, în volumele „Cum vă place” și „Eternitatea. Și încă o zi” (ambele publicate la editura Eikon în 2021), am simțit nevoia să mă întorc la dramaturgie; la dialogul cu personajele și, prin ele, cu mine însămi, cu temele care-mi sunt dragi, cu întrebările și căutarea care mă călăuzesc.
Teodora STANCIU: Care a fost prima sursă de inspirație a pieselor?
Andreea NANU: Am început, cum mi s-a părut firesc, prin a-mi dramatiza proza, pe care o cunosc cel mai bine: romanul Oscar și Ida. Am descoperit că dramatizarea este, și ea, o traducere; romanul prinde viață într-o limbă nouă, dar și într-o structură nouă, trecând de la proză la dialog, de la familiaritatea limbii în care scrii la aceea a limbii noi în care-ți recreezi romanul, reinventând, de fapt, scriitura!
Teodora STANCIU: Căutarea dramaturgului este diferită de aceea a prozatoarei?
Andreea NANU: Descopăr, cu plăcere, că sunt complementare; se catalizează reciproc, fiindcă, în ambele cazuri, este vorba despre căutarea unei limbi noi. Fie prin rescrierea prozei ca dialog, fie prin „reinventarea” romanului într-o altă limbă; ceva original, surprinzător, prinde viață! Romanul Oscar și Ida, inspirat de un tablou celebru al pictorului Wilhelm Hammershoi, Ida citind o scrisoare, și de o epistolă la fel de cunoscută, De Profundis, adresată de Oscar Wilde lordului Alfred Douglas, este un monolog interior, al fotografului Oscar rămas captiv în tăcerea corpului strivit, după un accident. În roman, culoarea, intensitatea, atmosfera sunt obținute grație fluxului memoriei, introspecției și al plăcerii de-a povesti. Dar piesa Oscar și Ida reface lumea romanului pe coordonate noi. Monologul devine dialog, reveriile sunt înlocuite cu schimburi de replici alerte. Dramaturgul trebuie să gândească în același timp ca un regizor, precizând în indicațiile scenice elemente care conturează psihologia personajelor și ghidează just acțiunea. Deși nu fac parte din textul piesei, indicațiile regizorale ale dramaturgului alcătuiesc exoscheletul acesteia. Însă, la fel ca în cazul traducerii, trebuie să găsești gestul expresiv, detaliul semnificativ, cuvântul just.
Teodora STANCIU: Spuneți în prefața volumului Teatru, călduros întâmpinat de Constantin Chiriac, președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – FITS: nu toate piesele sunt scrise pentru a fi jucate…Așadar , este vorba, în cazul acesta de teatru ca literatură.
Andreea NANU: Da, sigur. Textul de teatru pentru lectură. Un teatru de idei. Iar piesele mele pornesc întotdeauna de la jocul ideilor. Poate de aceea, accentul nu cade pe personaje, pe acțiune, ci pe idei care-și caută pretextul just; idei care-și caută trupul în trama unei povești simple, cât mai aproape de parabolă – ca în cazul piesei Naufragiul. Iona, înainte de-a fi personajul biblic, este pentru mine ideea singurătății, a luptei pentru credință, a libertății, a nevoii noastre de-a înțelege, de-a fi acceptați, de-a salva și de-a iubi. Ideile rămân pentru mine noduri vizibile, puternice, în țesătura diafană a poveștii, iar personajele vin și ridică, la răstimpuri, precum pescarii, aceste noduri făcând din ele semne pentru lumea contemporană. Am rămas, din timpuri străvechi, însetați de semne și minuni, ca să amintim de Eminescu. Cred că un teatru de calitate, de substanță, ni le poate dărui… și mai mult decât atât, ne poate vindeca!
„… M-a inspirat copacul cu păsări de pe coperta acestei cărți de teatru, în care autoarea are curajul să reinterpreteze și să găsească puterea de a construi emoție și zonă dramatică, pornind de la marile mituri… Îi doresc din toată inima mult succes și, dincolo de toate, să aibă bucuria să vadă aceste texte viu, pe scenă, în fața tuturor celor care iubiți emoția trecătoare a aplauzelor!”
CONSTANTIN CHIRIAC, Președintele FITS
Teodora STANCIU: Faceți trimitere, de asemenea, la teatrul lui Octavian Paler și al lui Pessoa, la Hermann Hesse și „teatrul magic”, ca „un joc cu mărgele de sticlă”… Mai este actual un astfel de teatru?
Andreea NANU: Cred că teatrul ilustrat de acești dramaturgi, care sunt și mari prozatori și eseiști, este dincolo de orizontul limitativ a ceea ce ne-am obișnuit să numim, oarecum rutinați, „actualitate”. Noi confundăm actualitatea cu „moda”, cu trendul dictat de o minoritate. Însă actualitatea înseamnă să fii prezent, să fii implicat și relevant în schimbul de idei al timpului tău, să-ți aduci contribuția, originală și ziditoare, la Zeitgeist-ul propriu. Așadar, poate paradoxal, să fii actual înseamnă să fii inactual; nu desuet ci dincolo de timp, să fii peren, să creezi o operă durabilă care stă fără să cadă în fața Timpului. Actualitatea are o latură profetică, anunțând cele ce vin și totodată, contemplând roadele spiritului acumulate în urma încercărilor pe care le-a traversat umanitatea. Actualul autentic se ridică la înălțimea viitorului privind detașat și erudit spre trecut, ca îngerul lui Paul Klee, Angelus Novus… Actualitatea teatrului pe care-l propun, mai întâi cititorilor, apoi actorilor și regizorilor, stă în idee. Cea mai gravă formă de cădere în inactual mi se pare a fi tocmai teatrul subordonat („angajat”) diferitelor cauze și ideologii vremelnice, care dispar în „praful uliței” și-n „răutatea zile”.
Teodora STANCIU: Dar în ce anume constă actualitatea în cazul unei traduceri?
Andreea NANU: Rămânând fidelă logicii în care v-am vorbit despre teatrul meu, aș spune că un fenomen similar devine vizibil și în câmpul traducerii literare. Poate e la modă să recreezi un text clasic într-un limbaj cât mai apropiat de limba vorbită, de vocabularul contemporan, tocmai pentru ca cititorii să se poată regăsi. Însă exercițiul pe care eu l-am făcut mi-a arătat că cel mai dificil este să identifici acel registru de limbă ce rămâne fidel spiritului în care a fost scris romanul original. Interesant este că fiecare limbă vine la întâlnirea cu traducătorul având propria personalitate și istorie culturală. Întotdeauna am crezut că romanul Ziua cea mai albă va suna cel mai bine în franceză, însă am descoperit că engleza era mai aproape de spiritul și ritmul prozei mele.
Teodora STANCIU: Cei care au scris, la debutul dumneavoastră, despre Ziua cea mai albă – Ana Blandiana, Irina Petraș, Alex. Ștefănescu, Dan C. Mihăilescu – au sesizat surprinzătoarea actualitate a unei proze de factură clasică, de largă respirație și erudiție, care contrazice proza actuală, „abrazivă”, o proză care ridică prea mult „urâtul”, chiar trivialul la rang de estetică dominantă.
Andreea NANU: Da, le mulțumesc ori de câte ori am ocazia, acestor personalități de vârf ale scrisului românesc actual. Ei bine, pentru proza mea de factură clasică, limba engleză mi-a oferit, prin dinamica frazei, un ritm mai alert stilului meu contemplativ, un realism complementar „iubirii mele de inefabil”, cum frumos spunea Dan C. Mihăilescu.
„…A novel out of love for the Ineffable.”
DAN C. MIHĂILESCU
„Andreea Nanu had the courage to write a Beautiful book, at a time when ugliness becomes the supreme aesthetic criteria. And by her courage, going almost defiantly against the current, Peacocks’ House (Whitest Day) is not only a profound book, but also a very modern one, in the sense that Modernity can be a fragment of Eternity.”
ANA BLANDIANA
Teodora STANCIU: În ce a constat efortul dumneavoastră de a traduce propria proză atât de complexă, aproape 500 de pagini, într-o limbă care nu este limba nativă?
Andreea NANU: Vă voi împărtăși câteva gânduri din ziua lansării romanului Peacocks’ House la London Book Festival… Ideea de a-mi traduce romanul de debut mi-a dat-o prietenul și criticul Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea”, care mi-a spus: tu îți prezinți cel mai bine opera, fiindcă o cunoști în profunzime! Înainte să construiesc romanul în imaginație, mă documentez, fac o muncă de cercetare, fiindcă îmi place să lucrez cât pot de mult cu realitatea pe care încerc apoi să o sublimez, să-i dau un chip nou, grație ficțiunii și limbajului. Traducerea, însă, a fost un efort uriaș, susținut, de „creație după creație”. E minunat dacă ai șansa să beneficiezi de serviciile unui traducător bun, cu renume pe piața cărții. Însă foarte puțini avem acces la sistemul traducerilor. De aceea, m-am încumetat să fac această călătorie prin forțe proprii…
Teodora STANCIU: Asumându-vă „singurătatea alergătorului de cursă lungă”.
Andreea NANU: Da. Când scriu – sau compun, ca-n muzică – aleg imaginea și coloana sonoră, adică ilustrația care va deveni coperta cărții și un fragment muzical ce exprimă, sintetizând, ideea conducătoare. Traducerea însă se face în liniștea cuvintelor, pe care trebuie să le aud într-o altă limbă – una străină, „inventată”! E un contrast, aproape straniu, între familiaritatea textului născut din propria mea imaginație și vocea traducătorului care trebuie să devin și care taie cordonul ombilical cu lumea personajelor și-a poveștii, create aproape visceral. Este ca și cum ai gravita în jurul propriului roman care capătă o altă viață, o nouă identitate în limba nou cucerită care-l îmbracă, dându-i carne, trup, voce… Traducerea este expresia cea mai rafinată și curajoasă a sentimentului -și a valorii!- pe care le apreciez cel mai mult, în artă și viață: fidelitatea! Traducerea știe să asculte atent și să redea expresiv sensurile, comunică emoția și cultivă afinitatea, „smulge preșul de sub picioare” și șterge calea bătătorită, spulberă falsul sentiment al certitudinii urmând drumul ascuns, descoperind misterul… Cred că pot spune acum, recitindu-mi Ziua cea mai albă în noul veșmânt al lui Peacocks’ House, că romanul nu și-a pierdut identitatea, ci a câștigat, grație limbii engleze, o respirație mai largă și, poate, o șansă, nu știu cât de mare, la accesul în literatura universală.
Teodora STANCIU: Ați avut un model, în abordarea traducerii?
Andreea NANU: Am găsit la timpul potrivit, în Antoaneta Ralian, un model uman și profesional… Decana traducătorilor români, Tonci cum o numeam între prieteni, a văzut în mine, citind Ziua cea mai albă (Peacocks’ House), o promisiune valoroasă pe care, de-a lungul celor zece ani parcurși de la debut, am încercat să o împlinesc. Antoaneta Ralian mi-a deschis drumul către marea literatură, considerând că pot avea un loc printre autorii de referință ai generației mele și, cumva enigmatic, a închis totodată micile porți pe care aș fi fost tentată să pătrund…doar ca să mă risipesc. Îi mulțumesc și îi prețuiesc amintirea. Mi-e dor de amiezile pe care le petreceam conversând, „cu cafea și cozonac”, în sufrageria ticsită cu cărți. Avea un umor și o delicatețe care-i însoțeau observațiile pătrunzătoare… Ultima dată mi-a dăruit Portretul lui Dorian Gray, în splendida ei traducere. Ei i-aș fi dăruit acum Peacocks’ House și aș fi întrebat-o cum „simte” și „aude” traducerea mea…fiindcă ea ar fi înțeles ca nimeni alta! Oricât ar fi cărțile de „fragile” și „pe cale de dispariție”, mă bucur că, iată, romanul Peacocks’ House ne aduce împreună, chiar de pe prima pagină… Este, pentru mine, vă mărturisesc, o biruință frumoasă!
Teodora STANCIU: Cultura suferă, în post-pandemie, în post-post-modernitate… în curentul pe care-l numim post-umanism! Care este cel mai greu obstacol pentru un scriitor, pentru artiști în general, în lumea contemporană?
Andreea NANU: Cred că suntem afectați laolaltă de „post-valoare”. Fără valoare, Cultura se dezumanizează, se comercializează. Un scriitor valoros începe prin a fi un cititor pasionat de cărți bune. Valoarea se deprinde, e un exercițiu de acumulare și de discernământ. Creativitatea este darul sădit în noi toți, care se trezește la viață dintr-un spirit de dreptate, aș putea spune. Fiindcă este just să-ți cultivi talanții. Creativitatea e felul nostru de-a da un răspuns personal lumii și de-a participa, responsabili și entuziaști, la Creația ce ne înconjoară. Dar, pentru a putea fi parteneri demni de dialog ai Creației, trebuie să ne maturizăm noi înșine, să ajungem la stadiul de creatori; să ne înțelegem menirea, să ne descoperim instrumentele de lucru și scopul care ne orientează strădania. Altfel, cădem într-o creativitatecare nu depășește orizontul recreativ, micul divertisment, terapia personală într-o lume limitată, egoistă. Creatorul trebuie să creadă, să aibă curajul de-a sfida moda impusă, să rămână liber în fața a ceea ce ne tentează pe toți: micul compromis. Destinul cărții în epoca sa depinde nu doar de valoarea ce-a zămislit-o, aceasta trasând numai granița vieții private a cărții. Destinul public al unui roman depinde de angrenarea sa – și a autorului – nu atât în Literatură, cât în „viața literară”, în sistemul de relații (instituționale și interumane) care fac legătura dintre cărți și cititori. Din păcate, viața cărții a devenit o cursă cu multiple obstacole, în care scriitorul nu poate decât să scrie! Cel puțin așa ar fi normal și cuviincios.
Teodora STANCIU: Ați avut și alte preocupări artistice, în afară de scris?
Andreea NANU: Înainte de-a scrie, am pictat. Mama mi-a restaurat primele tablouri, pe care le credeam pierdute, care mai poartă încă semnele timpului, dar care au știut să îndure. Sper că așa se va întâmpla și cu cărțile mele: poate cineva le va descoperi și le va salva. Într-un alt timp, într-o altă limbă, într-un alt sistem de valori… Însă pentru aceasta, ar trebui să le citească, să le înțeleagă și să le iubească. Privindu-mi tablourile din perspectiva experienței acumulate, îmi dau seama cât de mult mi-au hrănit felul de a scrie, în logica muzicală a „tablourilor dintr-o expoziție” – în fond, ce-ar putea fi mai aproape de viață? Paradoxal, „lucrul” cel mai fragil îndură cel mai mult: Frumusețea. „Frumusețea”, scria despre Peacocks’ House (Ziua cea mai albă) Ana Blandiana. „Inefabilul”, a scris Dan C. Mihăilescu… și „Freamătul din adânc al apelor”, spunea Aurel Vainer… Nu știu dacă arta autentică poate fi salvată, dar cert este că mă salvează. Sper să fie așa. „Am în primul rând o datorie față de mine însămi”, spune Nora lui Ibsen. Poate că e adevărat. „Să înduri”, spune Sonia lui Cehov. Poate că așa se cuvine. Parafrazând Evanghelia, Marea Carte, dacă literatura mea ar fi „din lumea aceasta” (literară), ar fi mult mai populară. Dar, e limpede, cărțile mele aparțin, cum frumos spunea Dan C., unei lumi care fără să fie „paseistă” sau „ruptă de realitate”, ne transfigurează prin Cuvânt, prin Spirit… Noica era convins că există un „dumnezeu al Culturii”. Cum ar suna un strigăt contemporan „Eli, Eli, lama sabahtani?” Mai înțelegem oare limba aceasta? Sunt cei care strigă. Sunt și cei care, cu sfântă mânie, dărâmă tarabele bâlciului lumii, pline cu tot ce e fals și lipsit de valoare. Mai suntem oare capabili de astfel de gesturi? Suntem ceea ce alegem : să afirmăm, să slujim, să devenim.
Teodora STANCIU: Ce scriitor român ați „salva”?
Andreea NANU: Pe Hortensia Papadat-Bengescu. Cărțile, omul și memoria ei culturală excepțională. Prozatoarea descoperită cu entuziasm de Lovinescu la „Sburătorul”, cea care în epocă era citită cu pasiune mai ales de tineri, cea pe care o numeau mereu europeană pentru forța și originalitatea cu care a modernizat romanul românesc racordându-l la proza de largă respirație occidentală, dar și cea care a dus o luptă atât de inegală, cu viața și, mai ales, pentru viața cărților ei; abandonată, încă din timpul vieții, de colegii de breaslă, sfârșind absolut singură după ce fusese interzisă de regimul comunist, descoperită și pusă în valoare, în manualele școlare, de Nicolae Manolescu, exclusă din nou, din păcate, acum, în deplină libertare, din programa de literatură română, destinul literar al Hortensiei Papadat-Bengescu a fost rezumat de ea însăși, cu clarviziune tragică, în formula cu care a dorit să-și pecetluiască mormântul „Ce frumos ar fi putut să fie!” Un caz ca al ei este, atunci și acum, simptomatic pentru felul autohton în care ne tratăm valorile. Dacă memoria ei culturală ar fi reabilitată, poate ar deschide poarta binelui și pentru generațiile actuale de tineri prozatori, pentru dialogul real dintre generații, în cultură.
Teodora STANCIU: Cărțile au viața lor, cel puțin așa se spune… Habent sua fata libelli!
Andreea NANU: Cărțile au o viață a lor, e cert. Însă e și un fel de-a ne sustrage comod, spunând: cartea se va descurca singură, odată ce-ai scris-o, fiindcă, la urma urmelor, are viața ei. Cred că e necesar, pentru a evita locurile comune, să distingem între viața privată și viața publică a cărții. Viața privată a cărții echivalează cu „scrisul pentru sertar”, cartea poate rămâne un manuscris nepublicat, un hobby personal. Însă de viața publică a cărții suntem împreună responsabili, scriitori, traducători, editori, cititori, instituții de cultură… De aceea se vorbește despre o piață a cărții, unde cartea trebuie să fie ajutată de profesioniști să navigheze pe apele învolburate ale comerțului și să devină, din „produs” la concurență cu multe altele, o alegere care va conta în viața cuiva!…
Teodora STANCIU: Mai citim?
Andreea NANU: Sondajele, realitatea și calitatea precară a felului în care comunicăm ne arată că lectura devine un act exotic, insular, iar librăriile sunt tot mai puține; multe supraviețuiesc transformându-se în „mall-uri culturale” comercializând produse anexe cărților – ceaiuri, dulciuri, servicii de cafea, halate japoneze și evantaiuri, gadgeturi – toate menite să ajute imaginația cumpărătorului să asocieze cartea mediului familiar, rutinei cotidiene. O serie întreagă de adjuvanți înconjoară cartea, din disperarea de-a o face mai prietenoasă, mai vandabilă; dar de fapt, toate aceste produse anexe nu sunt complementare cărții, nu catalizează actul fundamental de-a citi, nu stimulează curiozitatea intelectuală ci, în cel mai bun caz, pofta consumeristă. Și este „păcat”, în sensul etimologic al termenului (amartya), care în traducere înseamnă tocmai „ratarea țintei”. Cartea devine un produs tolerat în „librăriile mall-uri” și, poate curând, va dispărea cu totul. Ar fi poate un bun subiect de roman. Pe care sper că nu-l voi scrie niciodată.
Teodora STANCIU: Se spune și că, în curând, roboții vor scrie cărți în locul nostru… Cum vom mai putea dialoga cu Arta într-un viitor ce pare să sucombe propriilor fantasme, virtuale, ideologice, chiar și promisiunilor inteligenței artificiale?
Andreea NANU: Din fericire, încă avem libertatea să alegem. Așa cum avem încă posibilitatea de-a discerne între o proză umană și una scrisă de un robot. „Inteligența artificială” e o realitate iar locurile spre care ne poate conduce au fost anticipate în distopii ca Fahrenheit și Brave New World. Ne putem imagina cu ușurință un computer enorm în care ar fi stocate bibliotecile lumii și din care ar ieși, conform unui algoritm, romane pe bandă rulantă…o nouă literaturăpentru omul nou. Nu, literatura nu va muri. Dar se poate dez-umaniza, de-valoriza, devenind de ne-recunoscut, de ne-imaginat! Cartea ca obiect devine tabletă, kindle, device. Însă ce devine povestea? Odinioară, povestea era consubstanțială vieții, în sensul că ne acompania marile evenimente. Povestea păstra intactă umanitatea, forța spiritului de-a visa, zburând cu aripile imaginației și memoriei. Povestea înseamnă mai întâi să taci, să asculți, să acumulezi, să discerni, să transfigurezi – toate acestea sunt acte umane, imposibil de replicat, în esența lor, de mașini… Povestea e însăși sufletul umanității, duhul ei, ruah… pulsul inimii înțelepte a lumii!
Teodora STANCIU: Există, totuși, motive de optimism?
Andreea NANU: Roger Scruton lăuda, într-o carte care conține semințe de adevăr, „foloasele pesimismului”. Ca să păstrez echilibrul, aș spune că există motive de realism. Optimismul ne situează fals (nefondat!) în raport cu realitatea, pesimismul ridică în jurul nostru un zid pe care riscăm să nu-l mai putem escalada. Realismul – care, în fond, e tot o formă moderată de pesimism – ne dă șansa unei situări mai juste față de noi înșine și lumea în care trăim și, mai ales, în care încercăm să evoluăm ca artiști, să ne croim destinul de creatori. Optimismul edulcorează, în timp ce pesimismul ne lasă un gust amar. Contrastul îmi amintește de replica unui personaj memorabil, Santa, din filmul Marea frumusețe în regia lui Paolo Sorrentino și care, întrebată fiind de ce doarme pe pământul gol și ronțăie rădăcini amare, a răspuns: „fiindcă rădăcinile sunt importante.” Așadar, realist vorbind, cultura are șanse să dureze dacă își asimilează rădăcinile, valorile. Unora li se par amare, vechi, tari, dar să nu uităm că sunt importante. E important să se citească în continuare Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Anton Holban, marea literatură interbelică… română și universală! Numai rădăcinile valorilor pot hrăni opere durabile. Așa cum nu poate exista cultură fără Memoria culturală…
Teodora STANCIU: Vă mulțumesc pentru dialogul nostru și sper să ne regăsim, cu cititorii, la Bookfest, vineri, 26 mai, orele 15.00, la standul editurii Eikon pentru lansarea volumelor Teatru și Peacocks’ House.
sursa foto: https://www.librariaeikon.ro/69_andreea-nanu
