Orașul a căzut și eu sunt încă viu.[1]
Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat al Bizanțului
Un Romulus a fondat Roma și tot sub un Romulus a căzut, un Constantin a clădit Roma cea nouă, ca un alt Constantin să o piardă. Istoria este adeseori atât de poetică, încât, oricât de necredincios ai fi, nu ai cum să nu te gândești că Cineva, de undeva de sus, dirijează totul, Cineva cu geniu literar inegalabil, pentru care lumea este cel mai lung poem epic scris vreodată. Dumnezeu, bătrânul cavaler rătăcitor, călătorește pe pământ, deghizat în bard, cântând, de la o curte la alta, mărețele fapte istorice pe care El Însuși le-a înfăptuit.
Așa aș începe eu un basm, o poveste în poveste, despre Căderea Bizanțului. Ar căpăta ea puterea mitului? Orice poveste devine mit? Răspunsul se va formula de la sine. Dar, pentru aceasta, să amintim că despre mituri, etnograful Bronisław Malinowski spunea: Mitul nu reprezintă o explicație menită să satisfacă o curiozitate științifică, ci o povestire care face din nou să trăiască o realitate originară […], un element esențial al civilizației omenești; el nu numai că nu reprezintă o vană fabulație, ci este, dimpotrivă, o realitate vie, la care nu încetăm să recurgem[1].
Desigur, când vorbim de mituri, ne gândim imediat la haosul acela fascinant și de o morală îndoielnică al mitologiei grecești și prea puțin la lumea creștină care, cu toate miracolele ei, are o teologie mult prea ordonată ca să nu fie și realistă. Dar, tocmai din acest punct de vedere, mitologia per se, de tip păgân, pare să fie exclusă din definiția mitului de mai sus. Totuși, de la Evreul rătăcitor până la Sfântul Graal și Cavalerii Mesei Rotunde, popoarele creștine și-au adus și ele contribuția la mitologia lumii. Se poate observa lesne un tipar: miturile iau naștere din religiile popoarelor și alunecă lent în profan, fără să părăsească, însă, atmosfera aceea miraculoasă, și rezistă, în ceea ce privește credibilitatea, atât cât rezistă religia care le-a dat naștere și de care nu se pot desprinde niciodată cu adevărat, ca o creangă dintr-un arbore. De aceea mitologia a murit odată cu Evul Mediu, în sensul că aceasta este ultima epocă ce a mai produs mituri veritabile (deși, considerabil mai puține), explicația fiind că modernizarea lumii a făcut-o să se lepede încet, încet de convingerile ei religioase. După Evul Mediu, marile povești, care au rămas în memoria popoarelor, au fost invențiile individuale ale unor autori, roade ale literaturii culte, ca piesele lui Shakespeare, Don Quijote și Moby-Dick, și au fost tratate ca atare.
Nu întâmplător, cântecul de lebădă al ultimii mari epoci mitologice este anul 1453. (Sunt destui istorici care-l consideră ultimul an al Epocii Medievale, tocmai pe temeiul Căderii Bizanțului. În același an avea să se încheie și Războiul de 100 de ani – cu adevărat, pentru Europa, de la Apus la Răsărit, asfințea o epocă.) Evul Mediu „întunecat”(pentru că trăim astăzi sub imperiul culturii occidentale și denumim, și clasificăm totul după tiparul occidental, fără să vedem întâi dacă aceste nume și categorii ni se potrivesc sau sunt, mai degrabă, o mănușă strâmtă, un pantof mic pe care ne încăpățânăm să-l purtăm chiar dacă ne roade îngrozitor) a fost pentru popoarele Levantului de o lumină orbitoare. Această splendidă constelație răsăriteană a avut, fără îndoială, ca centru, strălucitorul Bizanț, un soare care a apus tot așa cum au murit și dinozaurii: spectaculos, producând consecințe pentru o mie de ani lumină de atunci înainte. Și poate că lumea va fi devenit mult prea prozaică după dispariția Bizanțului, ca să mai nască mituri.
Miturile și legendele sunt basmele din copilăria lumii, poveștile ei de noapte bună. Într-o astfel de reverie copilărească, ea l-a plăsmuit pe Arthur, regele Britaniei din sec. al V-lea. Legenda susține că marele rege, deși lovit de moarte în Bătălia de la Camlann, a fost luat de sora sa, Morgan, și dus în mitica insulă Avalon, unde doarme un somn adânc și de unde se va întoarce atunci când britanii se vor afla în cea mai cumplită primejdie. Se mai spune că pe mormântul său ar sta scris: Hic jacet Arthurus, Rex quondam, Rexque Futurus – Aici zace Arthur, regele care a fost și regele care va să vină. Sigur, o astfel de născocire era de așteptat în zorii fragezi ai Europei, dar, în 1453, la vârsta aceea atât de înaintată a lumii, cu o revoluție culturală, ca Renașterea ce avea să se instaleze, dar pusă deja pe roate, apariția unei legende similare, a ultimului mit de asemenea anvergură, nu în vremuri imemoriale, ci în plină istorie, nu-și poate avea explicația decât în dramatismul de-a dreptul mistic pe care lumea l-a trăit la Căderea Bizanțului. Atunci, la propriu, o mulțime de oameni au crezut că vine sfârșitul lumii. Este puțin spus interesantă obsesia bizantinilor pentru Căderea Troiei, Homer fiind poetul lor „național”, în toți cei peste o mie de ani de existență a lor ca civilizație, fără să bănuiască nicio secundă că ei înșiși vor deveni, într-o zi, cea de-a doua Troie, că Imperiul Bizantin va trăi și el o cădere în jurul căreia se vor construi o mie de legende și care va genera tot atâta poezie cât arderea Alexandriei. Dacă a meritat să cadă Constantinopolul pentru ceva, atunci cu siguranță acel ceva sunt nenumăratele mituri care s-au născut în urma căderii lui. Mitul este cel dintâi produs cultural al oricărei civilizații. Iată, însă, că civilizația bizantină a produs chiar mai multă mitologie, în amurgul ei. Aceste mituri sunt prima componentă a uriașei moșteniri culturale pe care Bizanțul a lăsat-o omenirii, o componentă care, din păcate, este de obicei neglijată, nefiind material brut, istoric, ci, pur și simplu, mit, dar tocmai de aceea demnă de cercetare, ca un simptom suprem al măreției Bizanțului, căci numai civilizațiile cele mai puternice și influente au creat mituri care să mai fie cunoscute, ba chiar crezute până și în zilele noastre. De altfel, e normal ca Bizanțul să fie ultimul mare făuritor de mituri, ținând cont că el nici nu a făcut vreodată parte din Evul Mediu cu adevărat, ci din Antichitate, și încă din cea a grecilor și a romanilor (mitologi prin definiție), fiind cel din urmă bastion al acesteia. Printr-un paradox specific bizantin, Bizanțul este deopotrivă cântecul de lebădă și al Evului Mediu, și al Antichității, având în sine tot ce a fost mai bun din cele două epoci.
Cum rămâne, însă, cu regele care a fost și care va să vină? În „mitologia” bizantină i se spune Μαρμαρωμένος Βασιλεύς (Marmaromenos Vasilias) – Împăratul de marmură. El este Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat al Bizanțului și, spre deosebire de regele Arthur, un personaj istoric cât se poate de real. Aflat în teribilul asediu din primăvara anului 1453, Constantin ar fi putut prea bine să fugă pe o corabie din calea turcilor (cum au făcut atâția alți nobili greci și latini din Constantinopol), dar a preferat să rămână și să lupte în fruntea oștilor sale, perfect conștient (așa cum erau cu toții) de inutilitatea apărării și inevitabilitatea morții, trecând, prin acest ultim gest, din istorie în legendă. Fugar, ar fi ajuns și el doar unul din acei prinți cerșetori ai Bizanțului (ca fratele său, Toma și nepotul său, Andrei Paleologul), trăind din pomana Vaticanului și a altor curți regale, o pomană măsurată cu gramul și sinonimă cu disprețul. În schimb, ultimul basileu a avut înțelepciunea orientală (atât de diferită de inteligența Occidentului, aflat atunci tocmai pe punctul de a-l naște pe Machiavelli), acea înțelepciune nu a vieții, ci a istoriei care bate la porțile mitului.
Oficial, în toate cronicile, Constantin a fost ucis în ziua de 29 mai, problema e că nimeni niciodată nu i-a găsit trupul, deși se știe precis că a condus bătălia finală, ba chiar a fost consemnat și ultimul său discurs, atunci când și-a îmbărbătat trupele. De aici, până la mitul Împăratului de marmură n-a fost nici măcar un pas. Sunt greci care îl așteaptă și astăzi pe basileul izbăvit în ultima clipă de un înger și prefăcut în statuie, ascuns sub Poarta de Aur, în așteptarea unui semnal de la Dumnezeu, ca să se întoarcă la viață și să ia înapoi cetatea. Este visul grecilor de șase sute de ani. Faimoasa logică grecească nu s-a dat bătută nici acum – grecii nu au pierdut împărăția, nici nu au nevoie de un alt împărat, căci împăratul lor e încă viu.
Această metamorfoză este similară, la o privire rapidă, cu atâtea metamorfoze faimoase din mitologia păgână greacă (inclusiv metamorfoze ale oamenilor în piatră), dar (să luăm aminte!), spre deosebire de Anaxarete, Olenus și Lethaea sau victimele Medusei, mitul Împăratului de marmură nu este un mit definitiv, ci presupune întoarcerea acestuia, învierea lui, devenind, astfel, un mit profund creștin. El amintește nu doar de mitul regelui Arthur, ci și de sfinții șapte tineri din Efes, și demonstrează, mai presus de nostalgia grecilor față de Imperiul Bizantin, credința lor în învierea morților. Asemenea mituri sunt moștenirea cea mai uimitoare a Bizanțului și țin de înveșnicirea istorieipământene, care este cea mai trecătoare și nestatornică, cea mai supusă timpului dintre realizările umane.
În faimoasa culegere de profeții a monahului prodromit Zosima Pascal, intitulată Sfârșitul Omului, sunt adunate cuvinte de la unii dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii, a căror autoritate nu poate fi pusă la îndoială (spre exemplu: Sf. Ier. Metodie al Patarelor, Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, Sf. Nil Izvorâtul de mir, Sf. Ipolit, Papă al Romei, Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Sf. Efrem Sirul). Printre ele se află, însă, la un moment dat, și un text absolut bizar, al cărui autor este anonim și care e, de departe, cel mai șocant din toată cartea – cu mult mai șocant decât cele mai șocante profeții despre Apocalipsă și antihrist. Acest text ne povestește, în limbaj arhaic, de un croitor creștin din Constantinopolul otoman, care lucra pentru oamenii padișahului, ajungând în grațiile uneia dintre pașale. Odată, îmbolnăvindu-se pașa și fiind aproape să moară, croitorul venea în fiecare zi să vadă cum se mai simte, dar era mereu alungat de fiul pașei. După ce s-a însănătoșit, impresionat de loialitatea creștinului, demnitarul turc îl ia cu sine și-l duce la Hagia Sophia, în fața unei uși secrete de piatră care ascundea o încăpere plină de ostași, preoți, arhierei și popor, îmbrăcați cu toții în veștminte bizantine și adormiți, dar stând încă în picioare, ca și cum ar fi fost înghețați în timp. În mijlocul lor, se afla nimeni altul decât Constantin al XI-lea Paleologul și, lângă el, un soldat bătrân cu o sabie scoasă pe jumătate din teacă. Pașa îi spune că, atunci când sabia aceasta va ieși cu totul afară, împăratul și toți cei din sală au să se trezească, stăpânirea otomană are să ia sfârșit și împărăția bizantină se va întoarce. Croitorul ia pe furiș o carte din mâna unui călugăr adormit și, întors acasă, o pune într-un seif, dar, a doua zi, când vrea s-o citească, ia-o de unde nu-i! Atunci se duce la pașa și-l roagă cu cerul și cu pământul să mai vadă o dată camera secretă, unde, spre marea lui surpriză, cartea se află la loc în mâna călugărului. Uluit, îi povestește totul pașei care este și mai surprins decât el – „Cum ai putut s-o iei”, îl întreabă pașa, „când, dintre noi, câți am încercat să-i mutăm pe aceștia de aici, am rămas pe dată sluți, orbi, ciungi și nici să ne atingem de ei nu putem?!”
Științific vorbind, în sprijinul acestei ipoteze ar putea fi faptul că, sub Hagia Sophia, există și astăzi un întreg labirint de coridoare și galerii ascunse, încă inaccesibile arheologilor, blocate de clădirea de deasupra sau chiar umplute cu apă.
Desigur, aceste pagini nu vor să demonstreze realitatea unei legende și nici nu ar putea s-o facă. Putem alege să credem sau să nu credem povestea Împăratului de marmură, care are, până la urmă, tot atâta credibilitate ca și orice altă minune, căci, după cum spune o frumoasă cântare bisericească, unde vrea Dumnezeu, se biruie rânduiala firii. Dacă legenda e un miracol divin adevărat sau doar o legendă, nu are relevanță. La urma urmelor, poveștile sunt întotdeauna mai reale decât realitatea. Dincolo de definițiile elaborate ale etnografilor, prefer definiția zdrobitor de simplă a unui poet, de o antinomie similară cu cea a dogmelor ortodoxe despre dumnezeire. Fernando Pessoa își începe poemul Ulise,cu versul: Mitul – nimicul care este totul. În cazul de față, e o istorie din care Dumnezeu n-a fost dat afară.
[1] Din cartea Magie, știință și religie, New York, 1955, pp. 101-108
