Călătorie în Italia. Sub semnul lui Goethe vă voi împărtăși câteva impresii despre Roma; Roma reală și cea imaginată, unde mi-am petrecut vacanța de vară. Am regăsit Cetatea după o absență de câțiva ani, timp în care am scris romanul Insula Melc. Povestea lui, turnată în forma unei cochilii baroce, a „prins” pe tărâmul propice al estetizării la care Roma predispune din plin. Firește, aceasta e numai una dintre posibilele chei de lectură ale Romei. Și ca să nu spuneți că sunt excesiv de estetizantă, am remarcat de data aceasta și fisuri, asperități care te zdruncină – uneori violent – din plăcerea pură a contemplației. De exemplu, o întâmplare banală la metrou. O hoață de buzunare, de etnie romă (poate nu e politically correct dar, din păcate, e adevărat), prinsă cu mâna în buzunarul unui… indian. Hoața strigă hoții, la propriu, asmuțind opinia publică – pe noi, călătorii – împotriva victimei căreia, printr-un pervers joc al prejudecăților, nimeni nu-i dădea crezare. Ba, chiar voiam să ajutăm sărmana copilă… Poliția a sosit, tardiv, nu a mai prins hoțul dar…l-a reabilitat pe indian, adeverindu-i spusele. Cazul era notoriu, se pare. Ne aruncă un „tigani romeni” și pleacă. Instinctiv, toți ne pipăim buzunarele, ne strângem bagajele la piept. Aud de lângă mine: „Haidi măi Giani câ ti sun io…Nu mai vorbi românește!”
Am regăsit, așadar, o Romă pestriță, un mozaic uman. Asiatici, indieni, africani. A propos, cea mai gustoasă pizza o găsiți în restaurantul unei familii de chinezi, pe Via Merulana, peste drum de Santa Maria Maggiore! Dacă vă treziți răpuși de sete prin Campo dei Fiori, africanii vă văr veni imediat în ajutor cu un refren răcoros, în sticle proaspăt scoase de la gheață: coolwater, coolwater!… Dacă te rătăcești sau nu știi cum să compostezi biletul, un pakistanez – purtând în piept o insignă cu însemnul „Extra Ecclesiam nulla salus (În afara Bisericii nu există mântuire)”, poate varianta italiană a lui „Privește cerul” – îți vine în ajutor. Firește că am întâlnit și… italieni. Italianul care se ridică de pe scaun în autobuz ca să-ți cedeze locul; italianca elegantă care ajută o soră catolică să-și ducă bagajul și îi aranjează voalul – fără să-i strige din urmă „băi Pomohaci!” – așa cum mi se întâmplă mie și soțului meu în capitala țării, București…
Contraste așadar, între Roma reală și Roma imaginată, la adăpostul decantărilor succesive, necesare, inevitabile. O spun cu o urmă de regret amestecat cu teamă, fiindcă ceea ce rămâne din prezent este, adesea, doar intensitatea unei emoții… O emoție estetică menită, așa cum spunea Goethe, să ajute spiritul să se purifice. Poate că am refăcut o parte din călătoria personajelor mele din Insula Melc. Da, Anna și Maxim Tauber m-au însoțit în peregrinările sub soarele torid, prin Fori Imperiali, de-a lungul străduțelor întortocheate din Trastevere, chiar și în catacombele romane, unde o binevenită adiere răcoroasă te face să te simți pentru o clipă învingător în lupta cu căldura sufocantă de afară, cu lumina puternică ce sfidează piatra, făcând să pară imponderabilă până și cea mai obstinată materie: timpul. Timpul și tempoul lui Ottorino Respighi, în „Pini di Roma”, poem simfonic pe care l-am ascultat plimbându-mă pe sub bolțile generoase ale pinilor în grădinile Borghese. Compozitorul Andre Durand avea să-l descopere pe Respighi odată cu jurnalul de călătorie în Italia al lui Goethe. Îl voi lăsa să vă povestească în locul meu.
„– Profesore Tauber, sunteți pentru prima oară la Roma?
– Da.
– O primă impresie?
– Întoarcerea în timp, așa cum vă spuneam, la acele experiențe ale începutului care ne configurează lumea interioară.
– Cum vă explicați forța trecutului asupra vieților noastre, cu toate că trăim în secolul vitezei și, ar spune mulți chiar dacă n-o recunosc, într-un timp al abundenței care ne dizolvă în loc să ne îmbogățească?
– Cred că-l voi lăsa pe Durand să ne vorbească. Pentru că, deși sunt autorul și vocea lui Durand, mă prevalez de faptul că am stat cuminte, o iarnă întreagă, în cochilia gândurilor și a muzicii lui. Am scris ce am auzit, ce am reușit să înțeleg. Cred că pot să afirm, fără să exagerez, că trăia o stare de exuberanță când s-a întors la Roma. Dumneavoastră, fiind familiari cu toate compozițiile lui, mă puteți înțelege. Mi-l imaginam cum coboară din tren, în acordurile acelui fragment Sole romano, în lumina intensă a lui iulie. Își începea din nou viața, la o vârstă la care mulți se gândesc deja, cu nostalgie, la anii care nu se mai întorc: Roma e pur și simplu fermecătoare în lumina asta, în luna lui iulie de care turiștii se feresc, de teama căldurii sufocante. Dar pe mine tocmai asta mă atrage. Ca să savurezi Roma și să se simți în același timp suveran trebuie să ai de partea ta o putere mai mare decât aceea a timpului care a sfărâmat pietrele și a măcinat până la pulbere construcțiile mărețe ale vechiului imperiu. Da, întotdeauna am avut lumina de partea mea. Arșița nu mă deranjează câtuși de puțin. Sunt ca o cămilă în deșert, am vocație de beduin, păcat că nu am avut prilejul să-mi dovedesc asta niciodată. Cu puțină apă și capul bine acoperit sunt în stare să cutreier Fori Imperiali și străduțele de primprejur ceasuri la rând, din zori până la lăsarea întunericului. Mai poposesc la câte o cafenea, sau mă odihnesc pe o bancă la umbra chiparoșilor și a pinilor. Mă gândesc la plimbările de când eram copil, cu doica mea de neam german, atât de severă când era vorba de educația mea, de la care nu făcea nici un rabat, și totuși atât de drăgăstoasă, mai ales când se apropia de frumusețile naturii care-i umpleau sufletul de nostalgie. Îmi amintesc că veneam aici, pe malul Tibrului. Departe de zumzetul bulevardului, ne retrăgeam într-un colțișor în care intimitatea ne era adăpostită. Eu în soare, aruncând pietricele în apă, ea la umbră, citind. Era pe atunci pasionată, îmi amintesc bine, de jurnalul de călătorie în Italia al lui Goethe. Probabil acea lectură îi amintea de meleagurile natale, de Salzburgul pe care-l părăsise de la o vârstă atât de fragedă. Călătorise prin Europa, fusese guvernantă în familii bune, scrisorile care o recomandaseră casei noastre erau ireproșabile. Se atașase însă de Italia. Venirea la Roma, în casa Durand, fusese pentru ea o binecuvântare și a ținut să-mi amintească de darul pe care-l primise, datorită mie, până în ultima zi a vieții ei. Mi-a lăsat moștenire volumașul legat în piele cafenie cu însemnările lui Goethe, pe care-l purta mereu cu sine, mai ceva ca pe biblie. Găsise în acele descrieri o voce care se acorda perfect lumii ei lăuntrice, viselor celor mai intime. Dorința de regăsire, de limpezire a spiritului goethean căpătau o căldură aparte în decorul exuberant al Romei. Paradoxal, îmi spusese de multe ori cum Roma, un oraș al ruinelor, devine prin dialogul cu natura, mai ales cu lumina verii, un tărâm al tinereții veșnice… Au trecut zeci de ani de atunci. Fără să vreau, pașii m-au adus la locul în care Frau Edelweis mi-a făcut cunoștință cu Goethe. Port volumașul cu mine, în buzunarul hainei. Îl recitesc pentru a mia oară, în căutarea unui loc în care să mă stabilesc pentru a putea, în sfârșit, să mă dedic muzicii mele…Nu știu cum au trecut primele săptămâni. Camera mea de la Paisiello a devenit mai ceva ca un loc de pelerinaj. Prietenii vechi, și mai ales cei noi, rudele care au aflat de întoarcerea mea vin să mă vadă. Fug de toți și de toate. Invitații la bal, cu toate că nu a început sezonul dansului, dejunuri, vizite de curtoazie, cum să mă sustrag de la toate astea? Culmea, credeam că după grozăvia războiului, lumea se va retrage în cochilie, dacă nu mai sobră, cel puțin mai reținută. Dar de unde, pare că pacea regăsită amplifică exuberanța, dorul după luxul de odinioară. Și cel mai mare lux rămâne, firește, pierderea timpului. Un lux pe care eu, personal, nu mi-l permit. Asta e lucrul care mă înspăimântă cel mai mult. Mă bucur că soarele Romei mă obligă să umblu pe străzi camuflat, cu pălărie, ochelari și șalul alb care-mi acoperă umerii. Cu greu m-ar putea recunoaște cineva. Regăsesc Roma copilăriei mele. Da, până la urmă Roma e una singură, indiferent de timp, de epocile istorice care-i modelează chipul într-un fel aparte. Îmi regăsesc până și elanurile adolescenței, inocența cu care priveam atunci lumea. Am idei noi, inspirația mă înviorează, îmi dă speranțe că voi găsi ceea ce caut. Îmi notez impresiile în carnețelul cu portative, ah, fericită invenție!… ”
(Fragment din romanul Insula Melc, ed. a II-a, Eikon, 2016)
