Două nume, două religii, două identități, două popoare, două lumi și două continente, într-o sfâșiere continuă ca două fiare care se devorează una pe alta – s-ar părea că vorbim despre magnificul oraș de pe Bosfor, cu asediile lui nesfârșite, cu băile de sânge, cu conflictele religioase, cu însăși frumusețea sa chinuită de Sisif în repaus, așa cum șade, de veacuri, cocoțat incomod, cu un picior pe un țărm al lumii și cu altul pe celălalt, de parcă ar vrea să plinească, la scară infinită, lipsa Colosului din Rodos[1].
Nimic de felul acesta – vorbim nu de legendara cetate, city of the world‘s desire[2], ci de o femeie uitată astăzi, dar care a fost cândva și ea visul celui care conducea, cu mână de fier, o întreagă lume; o femeie cu nimic mai puțin complexă sau tragică decât orașul dedublat în care a cunoscut, deopotrivă, sclavia și puterea. Nu vorbim despre Regina cetăților, ci despre o regină pur și simplu.
Dar dacă am spune că există o legătură copleșitoarea, practic inimaginabilă, între ea și Sfânta doamnă Maria Brâncoveanu? Sigur, alăturarea dintre cele două femei ce, aparent, nu au nimic în comun în afară de epocă, sună aproape blasfemator, până când, dând la o parte vălul interzis sub care se tăinuiau frumusețile otomane, descoperim că Dumnezeu lucrează în ascuns lucruri minunate și scoate trandafiri dintre spini, acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Da, Dumnezeu este pretutindeni, chiar și în haremul sultanului.
Ceea ce voi prezenta aici este o poveste de culise, o poveste petrecută, literalmente, în spatele ușilor închise cu zece lacăte, uși pe care, vreme de secole, Europa a încercat să tragă cu ochiul prin gaura cheii, pradă unei curiozități de-a dreptul morbide. Ba, aș zice chiar că s-a petrecut în spatele unui singur văl și dincolo de el, îndărătul unei perechi hieroglifice de ochi negri. Este povestea unei introspecții, mai mult lirică, decât narativă.
Dar să nu ne grăbim. Înainte de a cuceri zidul inexpugnabil al acelor pupile întunecate, trebuie să trecem de Poarta Imperială, să fim primiți în Curtea ienicerilor și în cea a Divanului, să ne transformăm într-un roi de muște și, admițând că niciun eunuc zelos nu ne pocnește cu pliciul, să ne strecurăm în cele peste 400 de încăperi strict confidențiale, mai bine păzite decât secretele Pentagonului. S-ar putea, însă, să avem o cruntă dezamăgire.
Pentru orientaliștii amatorii de senzații tari ai secolului trecut, abolirea monarhiei de la Istanbul și desecretizarea haremului au venit într-o caravană interminabilă de deziluzii. Aici nu era O mie și una de nopți. Departe de fastul de bâlci oriental cu care imaginația exacerbată a Occidentului a completat puncte-punctele inaccesibile, a ieșit la iveală o lume severă și rigidă. Luxuriantă, e adevărat, dar de o eleganță rece, extrem de ierarhizată, cu o mie de reguli și cutume pe care padișahii înșiși, în marea lor majoritate, le respectau cu strictețe. De fapt, Europa ar fi trebuit să roșească, descoperind că haremul nu era acea grădină a plăcerilor nelimitate, fabricată exclusiv de închipuirile ei bolnave, ci că, mult mai aproape de acest portret fantezist, se aflaseră înseși palatele sale, cum ar fi curtea lui Carol al II-lea al Angliei sau Versailles-ul.
În ciuda impresiei generale, nu toate femeile din harem erau nevestele sultanului. Haremul era condus de sultana-mamă, cea mai puternică femeie din imperiu sau, în absența ei, de soția/favorita principală a padișahului. Tot acolo locuiau și ceilalți membri de sex feminin ai familiei imperiale (fiicele, surorile padișahului, etc.), până când se căsătoreau, beneficiind de un statut aparte nu numai în cadrul seraiului, ci și în existența lor ulterioară de femei măritate, având posibilitatea să divorțeze oricând de soții cărora, în schimb, le era cu desăvârșire interzis să le înșele sau să practice orice formă de poligamie, o astfel de abatere fiind considerată o insultă directă la adresa sultanului. (Au existat cazuri în care anumite pașale au fost obligate să divorțeze de soțiile cu care aveau copii și ani întregi de căsnicie în spate, pentru a se însura cu o prințesă otomană.) În rest, cea mai mare parte a locuitoarelor haremului era alcătuită din sclave care nu sufereau din pricina atenției nedorite a Marelui Turc, ci, mai degrabă, de singurătate. Nicio femeie născută în religia islamică nu putea deveni sclavă, prin urmare, întocmai cu rău-famații ieniceri, aceste fete erau majoritar creștine, copile răpite în timpul incursiunilor otomane în Europa, capturate de pirați sau cumpărate din piața de sclavi. Aduse la Topkapı, aveau parte de o instruire elaborată pentru care multe dintre femeile libere ale imperiului le-ar fi invidiat, învățau să scrie și să citească, să cânte la diverse instrumente, să danseze, să coasă, să țeasă și să brodeze, la cel mai înalt standard. Li se predau limbi străine: persana și araba, iar odată cu reorientarea culturală către Occident, franceza și engleza. Toate aceste talente nu duceau, însă, nicăieri – fiecare sclavă trebuia să fie o concubină ideală în expectativă, dar prea puține ajungeau să se „bucure” de această onoare discutabilă, rămânând simple servitoare și murind fete, după 20, 30, 40 de ani de viață în serviciul sultanului. În acest sens, istoricii vorbesc despre haremul otoman ca despre singura „școală” pentru femei a acelor timpuri, dar și despre plictiseala și lipsa de sens îngrozitoare în care trăiau aceste fete bătrâne, fără speranța de a realiza ceva în viață, chiar dacă, spre deosebire de multe dintre femeile obișnuite, nu riscau să se confrunte cu foamea, sărăcia sau lipsurile de orice fel. Unele dintre ele le erau date în căsătorie, după o perioadă, altor sclavi sau chiar unor bărbați liberi, părăsind curtea imperială și devenind cetățeni de rând ai vastului imperiu – un alt privilegiu îndoielnic.
Acele puține care reușeau să-i atragă atenția padișahului, în ciuda favorurilor și a puterii relative pe care le căpătau, duceau o viață chiar mai dură decât celelalte. Scopul lor era unul singur: să-i facă un copil sultanului, de preferat de genul masculin, moment din care, de obicei, era recomandat ca acesta să nu se mai atingă de ele, deoarece se presupunea că o mamă trebuie să aibă grijă de un singur moștenitor, ca să-l poată sprijini, cu toate puterile ei, în cursa pentru tron. Căci în Imperiul Otoman nu exista dreptul întâiului născut. Orice fiu al sultanului putea fi viitorul sultan, atâta vreme cât, în imediata vecinătate a morții tatălui său, reușea să convingă Divanul și armata să-l susțină și bloca orice contra-tentativă a fraților săi. Bineînțeles că această stare de fapt era o invitație la bal pentru războiul civil. Sistemul cu pricina se împământenise încă dinainte de Căderea Constantinopolului, motiv pentru care Mehmed Cuceritorul, cu cruzimea tranșantă care îl caracteriza, l-a omorât pe frățiorul său bebeluș și a dat așa-numita Lege a fratricidului, prin care le permitea descendenților săi să-și asasineze frații pentru binele imperiului. Crimele acestea legalizate și-au atins apogeul în noaptea de 28 ianuarie 1595, când sultanul Mehmed al III-lea a sugrumat patru adulți și cincisprezece copii și a înecat opt concubine gravide, ordonând apoi uciderea ucigașilor. Știa că măsura va fi una nepopulară, de aceea a încercat să șteargă urmele asasinatului, dar deznădejdea mamelor rămase fără prunci a străbătut dincolo de zidurile impenetrabile ale haremului. Acea noapte este considerată și astăzi una dintre cele mai întunecate din istoria Imperiului Otoman, iar urmașul și tizul marelui criminal, Mehmed al V-lea Reșad, avea să refuze, trei secole mai târziu, să-și prezinte omagiile la mormântul acestui străbun, declarând că nu vrea să viziteze un ucigaș de copii.
Nu e nevoie de nicio cronică sau mărturie a vreunui martor ocular ca să ne putem închipui tragedia aproape biblică a mamelor care-și smulgeau părul din cap și-și sfâșiau veșmintele. Haremul otoman funcționa pe principiul fluturelui și al flăcării – cu cât te apropiai mai mult de putere, cu atât șansele să te arzi erau mai mari. Aceste copile care visaseră la o viață decentă, normală, în micile lor familii creștine, care avuseseră probabil oroare de tot ce însemna lumea otomană, erau obligate nu doar să renunțe la libertate și să participe activ la perpetuarea dușmanilor lor, ci să-și și vadă fiii (fii pe care trebuiau să-i crească într-un mod atât de străin de propria creștere) uciși fără niciun rost, doar fiindcă reprezentau un potențial pericol pentru liniștea imperiului care le luase totul. O casă străină, un oraș străin, bărbați și copii străini și un destin care trebuie să le fi părut el însuși străin, dincolo de orice închipuire – aceasta era noua lor viață. Nu e de mirare atunci că, la fel ca ienicerii, unele favorite adoptau și ele cruzimea inimaginabilă și lipsa de scrupule a „temnicerilor” lor, în veritabilul centru de reeducare reprezentat de curtea otomană.
Cursa distopică pentru tron începea cu mult înainte de moartea padișahului, când copiii cadânelor lui erau încă nenăscuți. Femeile acestea claustrate reușeau cumva să-și creeze legături cu lumea de afară, să formeze alianțe politice și să țeasă intrigi, cu aceeași măiestrie cu care țeseau covoare. Un singur copil putea să supraviețuiască în lupta crâncenă pentru putere, o singură mamă putea răsufla ușurată, acompaniată însă, în fundal, de țipetele celorlalte. Totuși, masacrul din 28 ianuarie avea să pună capăt inumanei tradiții, iar frații lui Mehmed al III-lea nu vor fi murit degeaba. Chiar și în acel tiranic secol XVI, opinia publică era suficient de importantă încât să se țină cont de ea. Simțind că s-a depășit o limită, descendenții lui Mehmed au ales să-și întemnițeze frații, în loc să-i omoare. Acum începe o veritabilă aventură etimologică pentru limba română, prin al cărei cuvânt „cafas” recunoaștem balconul din interiorul bisericilor mari, conceput anume pentru corul de cântăreți. Avându-și originea în limba greacă, Kafes-ul, la turci, înseamnă, ad litteram, „cușcă” și este complexul din serai în care erau ținuți, într-un soi de arest la domiciliu, frații sultanului. În aparență, noua reglementare era mult mai generoasă, dar, în practică, ea a dat naștere unor cazuri extrem de delicate în istoria imperiului. Într-o perioadă de decădere continuă, ca cea în care avea să se afle statul otoman în următoarele veacuri, de acești „canari” din colivia de aur au profitat ienicerii, pașalele și înseși sultanele, de fiecare dată când se dorea o schimbare de regim. Detronările de care se temuseră atât de tare padișahii au devenit realitate, doar că izolarea excesivă și tratamentul prost la care erau supuși moștenitorii nedoriți îi făceau pe noii sultani, proaspăt scoși la lumină, să fie orbiți de ea, buni de nimic, indivizi neadaptați cu probleme psihice majore, total inapți pentru funcția de conducere. Acest aspect le propulsează enorm pe mamele padișahilor, sclave la origine, care capătă un rol politic tot mai important.
O altfel de „revoluție” se petrecuse deja în harem. Una privată care, dacă le afecta, în mod real, pe prea puține din locuitoarele lui, reprezenta, totuși, o schimbare de perspectivă, un argument real pentru care să dai din coate. Vreme de sute de ani, sultanii nu se însuraseră cu sclavele lor. Singurele lor neveste, în sensul propriu al cuvântului, erau femei libere, de rang înalt, eventual prințese ale unor state cu care încheiau o alianță. Oricum, concubinele rămâneau preferate în „industria” moștenitorilor, ideea fiind că ele nu puteau complica situația politică prin aducerea la curte a unui întreg clan de rubedenii dornice să conducă indirect imperiul. Süleyman Magnificul rămâne celebru pentru schimbarea paradigmei matrimoniale, când se însoară cu o sclavă oarecare din haremul său și-i rămâne fidel tot restul vieții. În acest punct începe ceea ce avea să se numească „sultanatul femeilor”, o perioadă de aproximativ două secole, în care consoartele principale ale padișahilor beneficiază de prerogative incredibile, sunt soțiile lor sau, cel puțin, tratate ca niște soții și, în multe cazuri, dețin puterea din spatele tronului.
Despre ultima și, poate, cea mai bună dintre ele, vom vorbi aici, o sultană despre care se știu pe cât de puține lucruri, pe atât de surprinzătoare și cu care se încheie o epocă, cea mai interesantă, mai paradoxală din istoria otomanilor. Un paradox ea însăși.
La mijlocul sec. al XVII-lea, Republica Veneției și Imperiul Otoman erau și ele două fiare prinse într-o încleștare de moarte. Acești câini nesănătos de grași, dar încă flămânzi, se băteau pe ciolanul numit insula Creta, conflict care avea să dureze atâția ani câte ceasuri sunt într-o zi. La începutul războiului, Hüseyin Pașa, supranumit cel Nebun, reușește să ia cetatea Rethymno din mâinile venețienilor și, nesurpinzător, îi pradă bogățiile, împreună cu o consistentă recoltă de sclavi. Printre ei, o grecoaică, născută Eumenia Voria, fiică de preot ortodox, de o frumusețe uluitoare. Pierderea acestei mari frumuseți avea să-i inspire pe cretani să compună un cântec ce va fi cântat, pentru multă vreme de atunci înainte, în tot estul Mediteranei. Din el aflăm că Eumenia nu era singură când a fost răpită, ci împreună cu surorile ei care aveau să fie vândute una unui vizir, iar cealaltă unui pașă, ea singură ajungând în haremul sultanului, fiind cea mai frumoasă. Cântecul popular este extrem de detaliat, ni se vehiculează niște cifre de o precizie în care nu știm dacă să credem sau nu, 38 de bărbați, ni se spune, ar fi vrut să le cumpere pe surori. Apoi cântecul o urmărește pe viitoarea sultană pe treptele seraiului, unde lacrimile curgeau din ochii ei ca dintr-un izvor. Ea se întoarce să privească în urmă și-l vede, dintr-o dată, pe fratele ei căruia i se adresează cu cuvintele: Du-te, frate! […] să-ți fie calea presărată cu trandafiri. […] Spune-le oamenilor/ să se lupte cu turcii și să-i înfrângă,/ căci […] i-au făcut pe oameni robi/ și pe creștini turci.
Este imposibil de stabilit dacă un astfel de dialog a avut loc sau nu, ceea ce reiese, însă, cu certitudine, e că evenimentul i-a tulburat profund pe cretani, atât de mult încât locuitorii unui oraș care, el însuși, trecuse prin groaza cuceririi otomane, au mai găsit răgazul să se preocupe de soarta unei singure fete în care au văzut esențializată toată tragedia poporului lor, transformând-o pe Eumenia într-un simbol ce se va „extinde” dincolo de planul local. Într-adevăr, trebuie să fi fost extraordinar de frumoasă!
Turcii, cu mania lor de a redenumi totul, de a reinventa tot ceea ce le place, i-au schimbat și ei numele în Gülnuş care înseamnă „ca un trandafir”, nume precedat de alte două, mai puțin folosite, Emetullah Rabia. Mehmed al IV-lea, care era încă un copil când a cunoscut-o pe Gülnuş (ceea ce ne face să credem că nici ea nu putea să fie mult mai mare), a plăcut-o de la început, astfel că fata a fost educată anume cu conștiința faptului că va deveni consoarta padișahului. A fost, evident, trecută la islam și a crescut în acea lume profund musulmană, devenind prima iubită a lui Mehmed și cea care îi va fi alături până la moarte. Îi va naște patru fete și doi băieți ce vor ajunge amândoi sultani: Mustafa al II-lea și Ahmed al III-lea, ucigașul Brâncovenilor.
Uitarea de care este azi învăluit numele ei are drept cauză declinul de care Imperiul Otoman suferea tot mai acut. Atotputernic încă, din punct de vedere regional, global vorbind, cântecul său de lebădă deja începuse – o agonie atât de îndelungată încât uitase până și el cum este sănătatea și se credea, încă, stăpânul lumii. Gülnuş, însă, rămâne una dintre cele mai notabile figuri ale sultanatului feminin, fascinantă pentru occidentalii cărora le-a fost, la vremea respectivă, tocmai acea gaură de cheie spre haremul otoman, de care vorbeam mai devreme. Asta pentru că, după nașterea primului lor fiu, sultanul a încălcat cutumele și nu a mai plecat nicăieri fără ea, fie că era vorba de partidele sale lungi de vânătoare sau de campaniile militare, Gülnuş devenind singura dintre toate favoritele otomane care și-a însoțit sultanul în astfel de expediții. Spre deosebire de predecesoarele sale, ea nu și-a irosit viața închisă în palat, ci a călătorit mai mult decât au ocazia unele femei moderne, vizitând zone variate din Balcani, Bulgaria, Grecia, ba chiar și România. O asemenea priveliște era absolut șocantă pentru europenii obișnuiți să nu aibă nici cel mai mic indiciu despre traiul și chipul sultanelor, Gülnuş capătă, astfel, un statut de „vedetă” și apare în diverse gravuri realizate în lumea creștină. Toți cei care au cunoscut-o îi laudă frumusețea, descriindu-i inclusiv părul, de unde tragem concluzia că, nici în ceea ce privește îmbrăcămintea, nu era prea ținută din scurt, dacă atâția bărbați au putut să-i aprecieze înfățișarea și s-o deseneze. Este văzută adesea pe cal, vânând alături de Mehmed, cuplul imperial fiind descris, la un moment dat, în termeni idilici: sultanul se preschimba într-un cavaler al pădurii la vânătoare, iar ea într-o Diană sau zână a muntelui[3].
Deși era un lucru obișnuit pentru sultane să-și cheltuiască averile fabuloase în diferite proiecte caritabile și arhitectonice, existau niște limite până unde își puteau etala puterea. Dacă am judeca după acest criteriu, atunci, cu siguranță, Gülnuş ar fi cea mai iubită dintre consoartele imperiale – este singura în numele căreia au fost convertite biserici în moschei și, așa cum numai Hürrem, marea iubire a lui Süleyman, mai făcuse, a fondat un așezământ cu spital și cantină publică la Mecca. Implicațiile gestului sunt uriașe, demonstrând că sultana nu era numai prima între concubine, ci fusese și eliberată, căci numai femeilor libere li se permitea să facă donații în orașul profetului. Se pare că a simțit o veritabilă chemare pentru înființarea de edificii, programul său de construcții fiind unul extins și executat cu mult gust, într-o perioadă de tranziție în arhitectura otomană. Fiii ei au iubit-o la fel de mult, din moment ce Gülnuş avea să fie și singura Valide sultan (sultană mamă) care a ridicat două moschei imperiale în Istanbul. Doar soacra ei, sultana Turhan nu o iubea, trimițându-i fiului său alte cadâne, în speranța că se va îndrăgosti de ele, dar asta era o intrigă cât se poate de obișnuită – nicio mamă de padișah nu tolera, de la un punct încolo, influența pe care o noră o căpăta asupra sultanului și apoi Turhan avea toate motivele să fie paranoică, la urma urmelor, în tinerețe, ea însăși își asasinase soacra. Între ele, însă, lucrurile nu vor ajunge atât de departe, iar Turhan va muri de moarte bună, lăsându-i lui Gülnuş puterea supremă în harem. Cu această excepție, favorita cretană trebuie să fi fost o persoană foarte plăcută, ținând cont că rude din familia extinsă a sultanului i-au acordat, fără rezerve, prietenia. Un exemplu grăitor este mătușa lui Mehmed, sultana Fatma care, la moarte, i-a lăsat întreaga ei avere lui Gülnuş.
Ca orice lumină pământească, strălucirea aceasta a avut și umbrele ei. Era cu neputință să supraviețuiești în haremul otoman fără să te murdărești de sânge, tot așa cum e cu neputință să înoți în Bosfor fără să te uzi. O singură pată apare în biografia acestei femei, atunci când padișahul s-a amorezat de o cadână pe nume Gülbeyaz, dar aici lucrăm cu zvonuri, nu cu informații. Pe la colțuri, se șușotea că Gülnuş, turbată de gelozie, ar fi împins-o de pe o stâncă pe noua favorită, alții spuneau că și-a pus oamenii s-o sugrume în taină. Oricare ar fi adevărul, Gülbeyaz dispare fără urmă din istorie, iar frumoasa grecoaică rămâne femeia vieții lui Mehmed. Mai sunt și guri rele care pretind că sultana era de un pragmatism feroce, atentând la viața cumnaților săi, ca să se asigure că fiul ei va fi moștenitorul. Nu ne-ar mira ca aceste șoapte să fie pure calomnii orientale, nici dacă ar fi adevărul gol-goluț, căci totul este posibil în lumea voalată a haremului, în care orice adevăr se metamorfoza în minciună și reciproc, într-un ciclu mai de neoprit decât circuitul apei în natură.
În sprijinul unui diagnostic mai luminos al caracterului ei, există câteva simptome certe care demonstrează că nu-i era străin sentimentul de milă. În repetate cazuri, a intervenit pe lângă sultan ca să cruțe anumiți demnitari. Este cunoscut chiar un episod când padișahul era atât de pornit să-l execute pe unul din profesorii copiilor lui (pentru o ofensă minoră), încât i-a șters numele din registrul ulemalelor, după ce consilierii săi i-au atras atenția că clericii aceștia nu pot fi pedepsiți cu moartea, conform legii. Peste cinci zile, însă, nefericitul a fost grațiat, la rugămințile lui Gülnuş. O altă poveste, mai înduioșătoare, nu poate fi confirmată de istorici, dar posibilitatea în sine a apariției unei asemenea legende spune multe despre cum era percepută sultana. Se zice că într-o zi, plimbându-se prin Istanbul, la capul podului Unkapanı, a dat peste o fetiță care plângea lângă fântâna din piață. La picioarele ei, se afla un ulcior spart și sultana, înțelegând mica tragedie a copilei, îi dă bani să-și cumpere altul. Fetița protestează, spunând că nu plânge pentru ulcior, ci pentru că e atât de neîndemânatică încât să-l spargă. Lui Gülnuş îi place răspunsul și se interesează ce e cu copila. Saliha, căci așa o chema, e o mică orfană, slujnică la o familie care a luat-o în grijă. Sultana caută familia cu pricina și le cere să i-o dea ei pe fetița pe care o aduce la palat. Aici se va ocupa de educația ei și o va transforma într-o veritabilă prințesă, măritând-o, peste ani, cu propriul fiu, sultanul Mustafa al II-lea. Istoric vorbind, sultana Saliha există și va ajunge, la timpul ei, Valide sultan, originile fiindu-i necunoscute dacă excludem povestea de mai sus, susținută, totuși, de mai multe surse. Dacă aceste surse au dreptate, atunci episodul poate fi perceput ca încă o modalitate prin care Gülnuş a sfidat drasticele norme otomane, permițându-i unei femei libere să trăiască în serai și dându-i fiului ei o fată care nu fusese adusă la Topkapı cu forța.
Sultana ne va uimi și mai tare în calitate de Valide, când va îndeplini un rol important și atipic, chiar și în politica externă. A tratat personal cu hanul Crimeii și cu regele Suediei, comportându-se ca un ambasador neoficial între sultan și acesta din urmă. Cu el va avea o relație personală, extrem de apropiată. Aflat în plin război cu rușii, regele Carol al XII-lea se va refugia pe teritoriu otoman, iar sultana îl va susține cu ardoare, îndemnându-și fiul să atace Rusia. Când ai să-l ajuți pe leul meu să-l facă bucăți pe țar?, îl va întreba ea pe Ahmed, leul în chestiune fiind Carol al Suediei. În tratatele de pace care au urmat, cuvântul ei va avea o pondere uriașă. Două scrisori s-au păstrat, de la ea către Carol, în care își exprimă afecțiunea față de acest monarh din celălalt capăt al Europei, spunându-i că îl consideră ca pe propriul ei fiu și că se zbate zi și noapte pentru cauza lui. Totodată, aflăm că sultana avea și un pseudonim special pentru corespondența cu regele.
Atât în timpul domniei lui Mustafa, cât și a lui Ahmed, Gülnuş și-a continuat obiceiul de a însoți călare armatele și și-a creat propriul drapel, pentru sprijinul moral al soldaților. Fiii i-au ascultat amândoi sfaturile, încrezându-se în flerul și experiența sa politică vastă. La cererea ei, mari viziri au fost scoși și puși în funcție. Întregul Divan pare să îi fi apreciat înțelepciunea – există un „ghid” politic ce i-a fost atribuit, în care putem citi povețele pertinente pe care sultana i le dă unui nou mare vizir. Din pricina unor complicați specifice ultimelor veacuri otomane (în detaliile cărora nu voi intra aici), o mare revoltă a izbucnit în imperiu, cunoscută sub numele de Incidentul de la Edirne. Răsculații urmăreau abdicarea lui Mustafa al II-lea și punerea pe tron a fratelui său. Sultanei i s-a cerut acordul pentru această schimbare radicală și, înțelegând iminența chestiunii, a acceptat, cu condiția ca fiul el cel mare să scape nevătămat. IstoriculNecdet Sakaoğlu, referindu-se la strania situație a unei mame care-și detrona un copil în favoarea celuilalt, afirmă că: sultana cu un ochi râdea și cu altul plângea[4]. Conștienți de pericolul pe care această fostă sclavă îl reprezenta, rebelii l-au petiționat pe noul sultan să nu-i permită mamei sale întoarcerea la Topkapı, ci s-o instaleze în Palatul Vechi (Eski Saray). Evident că Ahmed nu avea să țină cont de o asemenea aberație.
Dar marele ei gest de sfidare nu venise încă. Și poate că Dumnezeu, în tainicul Său plan narativ, rânduise ca această fecioară cretană să ajungă la cârma Imperiului Otoman numai și numai pentru cele ce urmează.
Era anul 1714.
*
În timp ce soarele apune peste capetele înfipte în pari ale Brâncovenilor, doamna Maria Brâncoveanu nu-și poate permite odihna lacrimilor. Niciodată nu s-a simțit atât de mamă ca acum, când este mamă cu patru copii mai puțin. În matematica năucitoare a pierderilor sale, se simte, însă, de două ori mai mult bunică și înțelege că misiunea ei reală abia începe. Între groaza celor trecute și teama pentru cele viitoare, își trăise ultimele zile de viață, dacă „viață” se poate numi aceea. Ca pescărușii umblau zvonurile deasupra Bosforului, că întreaga familie rămasă, gineri, nepoți, femei și fete vor fi spânzurați într-o singură execuție sumară. Apoi li s-a spus și lor, în sfârșit, ce-i paște. Sultanul era sătul de sânge, șase prinți dintr-o dată era prea mult chiar și pentru el, sângele îl îmbătase mangă și acum trebuia să facă altceva ca să scape de mahmureală. Nu mai era rost de moarte, trecuseră zilele rânduite de vira[5] în care cetățile cucerite se jefuiau, venise ceasul de după cucerire, ora metamorfozei, când soarele apunea și lucrurile își luau un alt nume, o altă identitate, după rânduiala nopții. Când semiluna îi lua locul soarelui. Pe scurt, Ahmed îi transferase pe Constantin al III-lea, fiul beizadelei Constantin, și pe Maria, fiica lui Ștefan, la Topkapı, în grija mamei sale. Muftiul îi declarase robi pe nepoții lui Vodă Brâncoveanu, ca unii ce se născuseră din părinți „haini[6]”, și cei doi copii urmau să fie convertiți la islam.
Ne putem închipui că nici Gülnuş, oripilată, poate, de cruzimea feciorului ei mai mic (ca tot restul lumii, inclusiv al Imperiului Otoman), nu și-a prea închis ochii aceia frumoși, negri, atât de negri c-ai fi zis că-s îndoliați. În acest punct sfârșește istoria și începe introspecția – istoria, de obicei atotputernică, oftează din toți rărunchii și-și depune înfrântă armele la picioarele vălului subțire, în spatele căruia sultana și-a baricadat sufletul, conștientă că mai departe nu se poate aventura. Că n-are acces, pur și simplu.
Din târcoalele pe care istoricii – asediatori deznădăjduiți – le-au dat acestui zid impenetrabil, aflăm că sultanei i se fac daruri, că tabăra de perdanți a doamnei Maria încearcă să o înduplece pe femeia care, orișicât, a fost și ea, odată ca niciodată, creștină, cândva demult de tot (mai și-aduce aminte?), pe când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se, în timpuri imemoriale. Ca de la femeie la femeie, ca de la mamă la mamă, pentru că, în fond (nu-i așa?) între ele nici nu e mare diferență, amândouă au gustat din veninul dulce al puterii, atâta doar că prima n-a avut anticorpi suficienți ca să nu se prăpădească și, totuși, spre deosebire de cealaltă, ea nu și-a lepădat credința.
Asemeni Mariei Brâncoveanu, sultana știe exact ce însemnă să-ți pierzi tronul și, mai mult decât atât, ce înseamnă să-ți pierzi copiii. Și bărbatul ei fusese detronat în 1687 și, dacă toate aceste mașinațiuni nu ar fi fost o afacere de familie, dacă sultanul uzurpator n-ar fi fost chiar fratele uzurpatului, cu siguranță, ea, Mehmed și copiii lor ar fi fost uciși. Fiul ei, Mustafa, cedase psihic în urma propriei detronări și murise, după doar patru luni, în Kafes, la moartea lui prematură adăugându-se rana mai veche a pierderii unei fiice, sultana Ayşe, moartă în pruncie. În plus, să nu uităm că Gülnuş era doar o fetiță când a intrat în harem. Am văzut că sultana are o slăbiciune pentru copiii singuri și oropsiți sau, cel puțin, așa spune legenda – poate că această slăbiciune tocmai de acolo provine, poate că, privindu-i pe micuțul Constantin și pe Măriuța Brâncoveanu, sultana și-a amintit cum fusese ea însăși răpită din sânul familiei, închisă la Topkapı și convertită forțat. Cum urlau, îmbăiați în sânge, cretanii. Nu îi era datoare cu nimic Mariei Brâncoveanu și, în mod cert, nu erau prietene, ba încă și mai cert este faptul că nu putea obține niciun avantaj politic, sărindu-i în ajutor unei văduve care nu mai avea nimic de oferit. Și, totuși, bătrânei doamne i se face milă. De ce? Greu de spus. Poate că septuagenara otomană, răscolită de masacrul prinților valahi în amintirile ei cele mai intime, atât de intime încât nici măcar nu păreau să-i mai aparțină, s-a trezit, ca dintr-un coșmar, și și-a zis: „Destul! Că mi-am vândut eu sufletul e una, dar nu am să-i las pe acești micuți nevinovați să și-l vândă.”
Nu vom ști niciodată.
Știm doar că sultanul voia să-i turcească pe copii, iar mama lui, din proprie inițiativă, riscând furia cumplitului Ahmed, i-a scos din harem și i-a înapoiat familiei. Îl auzim, ca prin vis, pe Neculce: Numai un copilaș, nepot de fiiu Brâncovanului au scăpat, că l-au luat în saraiul împărătescu, ca să-l turcească. Iar mai pre urmă l-au scos îma [mama – n. n.] împăratului și l-au dat la maică-sa[7]. Neculce, vorbind, desigur, din perspectiva cronicarului pentru care dăinuirea numelui este singura care contează. Atât, asta e tot ce știm despre procesul mental al Eumeniei Voria, cea mai puternică femeie din Imperiul Otoman.
Mila pe care această mare doamnă otomană le-a arătat-o micilor Brâncoveni a schimbat însă, literalmente, istoria, declanșând caravana infinită de cauze și efecte, pe care americanii o numesc, atât de frumos, the butterfly effect, constând în continuarea descendenței brâncovenești din tată în fiu, până în 1832. Prin eforturile supraomenești ale bunicii sale, Constantin al III-lea se va întoarce în Țara Românească, își va recăpăta o parte din avere, se va însura cu Maria Coslogeanu și va accede într-o sumedenie de dregătorii, până la rangul de Mare Ban. Și, chiar dacă moștenirea numelui său se va pierde, va rămâne moștenirea sângelui, la fel de importantă, căci what’s in a name?, ne întreba Julieta lui Shakespeare. Băiețelul de șapte ani, scăpat, cum îmi spunea cu umor cineva, printre vălurile cadânelor, are, și în zilele noastre, numeroși descendenți direcți prin urmașele sale (că tot vorbeam de reziliența istorică a femeilor), descendenți ce nu ar exista, dacă atunci, demult, o biată fetiță grecoaică nu l-ar fi privit prin ochii negri, enigmatici ai sultanei mame.
What’s in a name, indeed. That which we call a rose,/ By any other name would smell as sweet[8].Constantinopol sau Istanbul, Eumenia sau Gülnuş care se tâlcuiește „ca trandafirul”.
Asemeni cu magnificul oraș de pe Bosfor, sfâșiată între două lumi, între două nume, între două religii și două continente, cu o identitate dedublată, ei i se potrivește mai bine ca nimănui „dictonul” marelui scriitor Orhan Pamuk: Destinul meu este destinul Istanbulului[9]. Într-adevăr, femeia și orașul pe care a ajuns să-l stăpânească au în comun frumusețea legendară pierdută de greci, însușită de otomani, redenumită, reinventată și convertită într-o comoară a islamului. Dar undeva, în subteranele Bosforului, în subconștientul orașului, în palimpsestul indescifrabil al inimii unei femei, încă creștină.
Cine ar putea spune cât de sinceră i-a fost convertirea? Dacă l-a iubit sau nu pe Mehmed? Îi era dor de casă? Ce și cât își amintea? Toate acele sultane, mari ctitori de moschee, mame ale atleților islamului, câte dintre ele vor fi rămas, poate, într-un colț tăinuit, acoperit cu șapte văluri, al sufletului lor, creștine? Dumnezeu singur cunoaște cele ascunse ale inimii, istoria, oricât de bine „înarmată” ar fi, oricât de iscoditoare, nu va putea pătrunde niciodată îndărătul acestui văl înspăimântător de ușor, subțire, aproape transparent, dar inexpugnabil, care este sufletul omenesc. Zidurile lui Teodosie[10] pot să cadă, Constantinopolul poate fi cucerit, dar nu și vălul libertății omului, pe care Dumnezeu Însuși nu-l dă la o parte neinvitat.
Dincolo de drama spectaculoasă a sfârșitului de ev brâncovenesc, tragedia Mariei Brâncoveanu conține, în notele sale de subsol, și tragedia mută a unei alte femei, a unei tinere fete ca și a unei mame, cu nimic mai puțin tragică decât viața doamnei muntene pe care sultana a sprijinit-o discret, din umbră, dar fundamental, într-un moment în care întreaga lume se întorsese împotriva ei. O tragedie voalată de masca succesului. Căci, dacă ne luăm după cântecul cretan, fratele anonim al sultanei s-a întors, poate, acasă pe o cale presărată cu trandafiri, dar ea însăși, urcând scările palatului Topkapı, a mers, pentru tot restul vieții, pe o cărare numai spini, un drum cu dublu sens între Asia și Europa, între robie și putere, între cruzime absolută și milă sfâșietoare.
Iar scara aceea nu avea să se termine niciodată.
*
În Üsküdar, poeticul cartier istanbulez de pe țărmul asiatic al Bosforului, mergem să vizităm mormântul sultanei Gülnuş, la moscheea Yeni Valide, edificiu care-i aparține. Mormântul acesta este cu totul neobișnuit, unic în istoria otomană. De la Osman Gazi întemeietorul și până în cele mai recente timpuri, întreaga caravană de sultani așteaptă ziua Judecății în sarcofage specifice, ermetice, aflate, la rândul lor, în mausolee compacte, unde lumina abia pătrunde. Gülnuş este printre puținii al căror loc de veci se află în pământ, cu tufe verzi crescând din trupul ei veștejit, într-un foișor cu acoperișul deschis și „pereții” mai degrabă din aer decât din piatră. Aproape ca un mormânt creștin. Aceasta a fost dorința expresă a sultanei care, sfidând regulile, își străbătuse imperiul în șaua calului: să fie îngropată sub cerul liber, sătulă, poate, de toate zidurile între care, o viață întreagă, și-a baricadat sufletul. De toate vălurile.
Deasupra, numai cerul, ca un ultim și inexpugnabil văl, mai poate s-o acopere.
[1] Deși nu există dovezi științifice în acest sens, încă din vremurile străvechi, în imaginația populară se considera că această statuie uriașă era amplasată cu un picior pe un mal al intrării în portul din Rhodos și cu al doilea picior pe celălalt, corăbiile trecând astfel pe sub ea. Imaginea a fost preluată inclusiv în literatura cultă și în lucrări de specialitate.
[2] Nume pe care i-l dă istoricul britanic Philip Mansel orașului Constantinopol, în cartea sa, Constantinople: City of the World’s Desire, 1453-1924.
[3] Özgüleş, Muzaffer, The Most Travelling Woman of the Ottoman Harem: Gülnuş Sultan and Her Legacy în Auto /Biography, Life Narratives, Myths and Historiography Writing Women’s Lives: International Symposium Proceedings, 1 ianuarie 2016
[4] Sakaoğlu, Necdet, Bu Mülkün Kadın Sultanları, Ed. Oğlak Yayıncılık, 2008, p. 266
[5] Concept din legislația islamică ce susținea că o cetate care se predă în mâinile musulmanilor trebuie păstrată intactă, cetățenii ei fiind lăsați să plece nevătămați, refuzul capitulării atrăgând însă, după sine, trei zile de omoruri și jaf generalizat. Constantinopolul a trecut prin teroarea unei singure astfel de zile, Mehmed Cuceritorul oprind mai devreme jaful, ca orașul să nu fie cu totul distrus. Imediat după intrarea sa în cetate, a început procesul de transformare și redenumire al tuturor locurilor din oraș.
[6] Hain este cuvântul turcesc pentru „trădător”, preluat și de românii din epoca Brâncovenilor.
[7] Neculce, Ion, O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 261
[8] Shakespeare, William, Romeo și Julieta, Actul II, Scena 2
[9] Pamuk, Orhan, Istanbul, trad. de Luminița Munteanu, Ed. Polirom, Iași, 2011
[10] Acesta era un alt nume pentru zidurile de apărare ale Constantinopolului, fiind construite de împăratul Teodosie al II-lea cel Tânăr.
