Noul roman al prozatoarei Andreea Nanu este o meditație despre nașterea misterioasă a cărților și invită, în prezentul dezvrăjit, la redescoperirea marii literaturi.
Teodora Stanciu: „Manuscrisele nu ard”. Este titlul celui mai recent roman, care va apărea curând la editura Eikon. De ce ne sună atât de familiar acest titlu care rămâne, totodată, misterios…
Andreea Nanu: Este replica personajului Woland, din romanul Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov. M-a pus mereu pe gânduri această afirmație despre soarta manuscrisului și a scrisului, în general. Poate fiindcă îmi doresc ca, într-adevăr, manuscrisele să fie indestructibile iar poveștile pe care le spunem să ne supraviețuiască. Dar în ce limbă ar putea fi scrisă o carte care să trăiască pentru totdeauna? Poate în limba de la începuturi, limba simplă a păsărilor pe care o cunoștea Sfântul Francisc. Cred că providența m-a ajutat să închei romanul chiar în acest an, dedicat Sfântului Francisc! Poate că tot el mi-a șoptit numele personajului, Francisca, în timpul unei călătorii la Assisi. Când am văzut, de departe, cetatea albă Assisi ridicată pe versantul muntelui Subasio, dominând valea Umbriei adâncită într-un limb al tăcerii împăcate, m-am gândit imediat la privirea nobilei Lucrezia Panciatichi, aleasă drept copertă, și la misterioasa insulă a lui Prospero care, pentru mine, e însăși imaginea metaforică a Literaturii! Când am privit de aproape medalionul pe care-l poartă la gât Lucrezia lui Bronzino, am citit inscripția „Amour”…semn că, fără iubire, nu te poți apropia de cărți.
Teodora Stanciu: E adevărat că relația fiecăruia dintre noi cu cartea rămâne un subiect actual – iar în opera dumneavoastră, deschide o perspectivă inedită. Cine răsfoiește romanul descoperă, de la primele pagini, că ați scris o carte despre cărți.
Andreea Nanu: Cred că un prozator are, cu fiecare nou roman, șansa de a se reinventa. Caut mereu noi forme de expresie și de construcție literară. De data aceasta, la capătul a 13 ani de la debutul meu literar și după 13 cărți publicate, în care am trecut de la proză, la dramaturgie, la cronica de spectacol și apoi la traducere, mi-a venit ideea unui roman în care personajul principal să fie însăși cartea, ideea de literatură ca ficțiune în ficțiune, cum ar spune Borges, pornind de la faimoasele lui labirinturi. La fel ca Borges, tind că cred că cel mai impresionant labirint este biblioteca; o insulă a cărților care, asemeni insulei lui Prospero din Furtuna lui Shakespeare, ne poate salva de la naufragiu!
Teodora Stanciu: Imaginea naufragiului, a mării și a apelor primordiale traversează romanul, de la Furtuna lui Shakespeare la Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne, de la Valurile Virginiei Woolf la marea lui Ahab din Moby Dick și la marea lui Iris Murdoch, de la imaginea mărilor haotice din Geneză la marea care nu va mai fi din Apocalipsă…Împărtășiți-ne ceva despre geneza romanului.
Andreea Nanu: Mai întâi, romanul s-a născut greu, după mai mulți ani de renunțări, reveniri asupra manuscrisului și schimbări de perspectivă. În prima variantă, era o poveste simplă de dragoste, între Melek și Francisca, între un scriitor și un cititor, fiindcă din aceste întâlniri se nasc cărțile. Le-am imaginat, așadar, ca pe două personaje generice, fiindcă mă interesa să ajung la ceea ce se naște din iubirea lor: povestea. Francisca mi-a apărut sub trăsăturile Lucreziei Panciatichi, pictată de Bronzino în jurul anului 1545, un portret pe care l-am descoperit la Galeriile Uffizi din Florența. Privirea ei calmă, suverană, contemplativă, îmbrățișează timpul depășindu-l, eliberându-l de gândurile de prisos, iar mâna ei delicată, fermă, deschide o carte, invitându-ne să descoperim rândurile misterioase – adică exact așa cum face marea literatură! Melek Gibrail, așa cum îi spune și numele, s-ar putea traduce ca Arhanghelul Gabriel, care-i binevestește Franciscăi nu doar salvarea prin cărți, ci și dincolo de acestea, făcând din literatură un pod către viață!
Teodora Stanciu: Există la un moment dat un pasaj în care Melek, editorul și scriitorul, mărturisește că a făcut adeseori greșeala de a confunda viața din cărți, ficțiunea, cu viața adevărată. Din nou, ideea aceasta mi se pare cunoscută. Să fie oare un loc comun în literatură?
„Da, odată ce le scrii, cuvintele respiră, personajele – femeile și mările – capătă o viață a lor și te trezești dus departe, ca Ulise legat de catarg, printre șușotelile ademenitoare ale sirenelor-ficțiuni. Ficțiunea e un cântec de sirenă. Cântecul cu care Francisca mă ademenea de fiecare dată, la capătul căruia palpita stingheră făgăduința că o voi cunoaște cu adevărat. Ce înseamnă să spui cu adevărat, în literatură? Julian Barnes m-a sedus mereu cu hotărârea cu care spune că ficțiunea e o formă de minciună care rostește adevărul. Ce promite scrisul? Italo Calvino m-a învățat că nu promite adevărul, ci doar că povestea poate fi spusă. Doar atât. Ar trebui să-mi fie de-ajuns. Literatura nu minte, dar se răzbună dacă o confundăm cu viața adevărată. Asta am și făcut, i-am dăruit viața mea. Viața mea în schimbul puterilor ei miraculoase, magice; iar ea mi-a dăruit totul, mai puțin dragostea. Tot ce era mai greu, în afară de iertare. Căci a ierta nu este o putere supranaturală, ci o forță a sufletului. Dar taina aceasta…Prospero a înțeles-o abia după ce și-a frânt bagheta, aruncând-o în mare. Fără să renunțe la cărți.”
(fragment din Manuscrisele nu ard)
Andreea Nanu: Am reluat această idee din Scrisoare pentru Ida, fiindcă și în acel roman inspirat de fotografie este vorba despre legătura problematică dintre viață și artă, dintre adevărul artistic și cel al realității, care ne cheamă să o transfigurăm prin frumusețe, nu să o falsificăm. Linia de graniță este, așa cum am descoperit, fragilă, fluidă, ca un nisip mișcător. Oscar, eroul din Scrisoarea pentru Ida, și Melek, scriitorul din Manuscrisele nu ard, constată că au sacrificat viața de dragul artei, că au confundat viața adevărată cu senzația ei, cu dublul oferit de fotografie sau scris.
Teodora Stanciu: Dublul sau „Cealaltă”. „Umbra”, atât de dragă lui Bulgakov, apare mereu în roman, trecând din registrul narativ și estetic în cel psihanalitic, ca o descindere în adâncuri – adâncul mării și al cărții, în profunzimea sinelui.
Andreea Nanu: „Cealaltă” este dublul Franciscăi, dar și al fiecăruia dintre noi. Așa o descoperă Melek, într-un spital psihiatric din București, casa Mavrocordaților, transformat în loc de recluziune, unde pacienta Francisca își strigă obsesiv numele: „Cealaltă”. Din acest punct se deschide o dublă călătorie: una către înțelegerea poveștii tragic-poetice a Franciscăi, un Ariel contemporan, dezvăluită fragmentar de enigmaticul doctor Orendi, din scrisorile și cărțile poștale ale tatălui ei, Amiralul, un Prospero care abdică de la chemarea lui; și o alta, către originea cuvintelor și a iubirii, într-un sat din Dobrogea locuit de tătari, Canlia, Canlî Dere, unde Melek regăsește urmele copilăriei pierdute și sensul literaturii ca transfigurare a realității, ca act răscumpărător. De fapt, Melek și Francisca înțeleg că nu pot trăi decât cu ajutorul cărților și, mai mult, poveștile lor nu se pot spune una fără cealaltă. Romanul urmărește, asemenea unui palimpsest, felul în care iubirea și scrisul se nasc dintr-o explorare reciprocă. Francisca îi cere lui Melek, dacă o iubește cu adevărat, să o povestească, să o scrie, iar din acest gest de încredere și de mărturisire s-a născut noul meu roman. Melek e un magician care se retrage în biblioteca sa, dar învață, prin iubire, prin exil, prin suferință, prin lectura atentă a manuscriselor și a oamenilor pe care-i întâlnește, să revină în lume…
Teodora Stanciu: …ca Prospero din Furtuna lui Shakespeare. Romanul împletește o poveste de dragoste cu nașterea unui manuscris, la granița dintre vis și realitate; între bucuria mereu prezentă de a descoperi un aliat în Carte și întoarcerea spre trecutul personal, ca un anamneziolog care studiază ceea ce a fost uitat: memoria personală și, mai ales, culturală, salvată de marea literatură în vastele ei biblioteci, ca într-o insulă a lui Prospero sau ca într-una dintre sălile labirintice imaginate de Piranesi. Există de-a lungul Manuscriselor numeroase referințe la scriitori, cărți și artă, peste 100 de nume și titluri care, luate împreună, ne oferă la final o hartă care ne ajută să ne găsim calea în universul nesfârșit al literaturii.
Andreea Nanu: Reflecțiile lui Melek despre sensul ficțiunii sunt ramificate prin trimiteri la marea literatură – în special Borges, Márquez, Mann, Woolf, Bulgakov, Nabokov, Calvino, Llosa, Murakami, Oz, Kundera, Cehov, Rilke, Kafka, Paler, Tournier, Proust, Shakespeare; este literatura care m-a format și m-a încurajat să scriu. Revelația pe care cărțile i-o prilejuiesc lui Melek reprezintă și un comentariu implicit la faptul că astăzi trăim într-o epocă a „post-literaturii”, cum profetic anunțase Alain Finkielkraut, în care cărțile par să nu mai dețină un rol ordonator. Manuscrisele nu ard reprezintă „reacția” mea la această criză a sensului, a ierarhiei valorice autentice pe care cartea pare să n-o mai poată impune. Romanul invită cititorul la redescoperirea literaturii ca exercițiu estetic și critic, ca perspectivă și aventură a gândirii și, mai ales, ca formă de apropiere de oameni, dincolo de orice diferență sau fractură, în spațiul împărtășit al Memoriei culturale, prin puterea vindecătoare a Poveștii.
Teodora Stanciu: Romanele dumneavoastră au și o puterică amprentă biografică. De la ambițioasa tetralogie a AnoTimpurilor (Ziua cea mai albă, Numele ei Era uitare, Insula Melc, Timpul Splendorii), remarcată de nume importante ca Dan C. Mihăilescu, Antoaneta Ralian, Irina Petraș și Ana Blandiana, la Cartea cuvintelor chivot prefațată de regretatul critic Alex. Ștefănescu, de la Noaptea americană în care evocați confruntarea dramatică a familiei cu totalitarismul comunist, la Custodele în care faceți postretul doctorului Victor Vineș, „unchiul” care pune bazele școlii românești de neurologie, Manuscrisele coboară într-o lume uitată, dar plină de culoare…
Andreea Nanu: … în satul nostru, Canlia, sau Canlî Dere cum îi spuneau tătarii și care înseamnă valea sângelui, denumire dată în amintirea unei bătălii aprige prin acele locuri. Cred că Montaigne are dreptate atunci când spune că noi înșine suntem materia cărților noastre. Am vrut să readuc la viață amintirea unui sat care locuiește în mine din cele mai vechi amintiri, legate de portretul bunicului Nicolae care, întocmai ca personajul Onder cel orb, era un mare povestitor în neamul nostru. El mă făcea să cobor în lumi labirintice, misterioase, de care mi-au amintit mai târziu realismul magic al lui Marquez și Allende. Totul începe în copilărie. Timpul, mai ales al literaturii, este un timp circular, mitic, al marilor întoarceri; ca Îngerul lui Paul Klee, Angelus Novus, timpul literaturii zboară cu aripile deschise spre viitor, dar cu privirea întoarsă spre trecut.
„Drept să vă spun, nu mă așteptam să mă întorc tocmai acum în satul alor mei. De la o anumită vârstă, orice întoarcere este asociată cu o moarte, cu un eveniment tragic, mai ales pentru că nimeni din familie, nimeni tânăr vreau să spun, nu alesese să ducă mai departe povestea neamului nostru de tătari. Mama îmi povestea, în nopți fantastice, coborâte parcă din lumile Șeherezadei, despre Onder, străbunicul care venise din Cadrilater pe vremea războiului. Copilul rămas orfan sosise adus pe spinarea unui măgăruș în Canlia și apoi luat de o familie de români. Onder, cu toate că era de alt sânge, era cel mai mare dintre copii și pentru poveștile lui – posibil ca, la vârsta aceea, toate să fi fost mai degrabă inventate decât trăite – își câștigase apelativul de Nenea, confirmându-i autoritatea în familie. Onder avea darul poveștilor și cu ele culca la pământ orice împotrivire, orice răzmeriță. Cuvintele lui potoleau până și norii sau, după cum era nevoie, puneau stavilă secetei. De la el am auzit prima oară cuvintele misterioase, unduitoare ca un dans din șolduri, Canlî Dere sau Kanlıköy cum îi spuneau turcii satului nostru și care însemnau „valea însângerată”, în amintirea unei cumplite bătălii ce se dăduse chiar acolo, aproape de noi, dar într-un atunci îndepărtat, de care nu-și mai amintea nimeni. Ajunsese un fel de înțelept al satului, acel copil Onder care venise purtat de măgăruș, nimeni nu știa exact de unde, cu toate lumile misterioase ascunse în el. „Barabas a venit la noi pe mare, a scris Clara cu caligrafia ei delicată.” Totul se deschide astfel, ca-n emoționantul început al Casei spiritelor, cu sosirea eroului, personajul aparent anonim în jurul căruia se va țese întreaga poveste. Străbunica l-a urmat pe vreme de război sau de pace, țesând ceea ce el povestea. Meșteșugul pe care avea să-l moștenească și bunica. Perdele, pleduri, covoare, basmale pentru femeile din sat, toate aveau ceva din poveștile lui Onder. Hagi Onder, îi spuneau la bătrânețe, pentru că străbunicul călătorise la Mecca, dar și la Ierusalim și în Crimeea. Povestea despre palatele vechilor hani și despre turmele care străbăteau nisipurile aride, sub privirile de foc și catifea ale păstorilor. Adusese și câteva fotografii, roase pe margini de cât le învârtise printre degetele lungi și noduroase, laolaltă cu ciubucul parfumat. Casa de la Canlia, acum devenită o casă a spiritelor, fusese ridicată de Onder ca dar de nuntă pentru străbunica Nasiha. Nu dansase ea oare, ca răsplată pentru dar, în unduirile zurnalei și ale daulului, în timp ce Onder visa fermecat, înghiontit de nuntașii adunați în fața tăvilor pline de baclavale, sarailii și ceai negru, parcă distilat din ciorchinii amari și parfumați ai nopții?”
(fragment din Manuscrisele nu ard)
Teodora Stanciu: Într-adevăr, trecutul este un teren fertil pentru scris, dar la fel de importantă este și ancorarea în prezent. V-ați gândit vreodată că insula lui Prospero reprezintă tocmai închiderea periculoasă în trecut, pe când întoarcerea din final, pe aceeași mare care i-ar fi putut deveni mormânt, la aceiași oameni care l-au trădat și condamnat, înseamnă asumarea necesară a prezentului, așa cum este, dar și cum poate deveni dacă ținem cont că ultimul cuvânt al piesei este „libertate”?
Andreea Nanu: „Manuscrisele nu ard” este o afirmație la timpul prezent. Prezentul în care Bulgakov scrie este unul asaltat de teroarea totalitară, de cenzură, frică, singurătate și moarte – un prezent stăpânit de Woland și forțele lui malefice. Paradoxal, replica lui Woland m-a ajutat să-mi recapăt, în prezentul nostru dezvrăjit, încrederea în scris, speranța că nici manuscrisul meu nu va arde, atât timp cât voi crede în forța transfiguratoare a literaturii. Credința presupune sacrificiu, răbdare și iubire. Margareta și Francisca duc această credință până la capăt – la balul lui Satan și în casa de nebuni. Grație lor, Maestrul și Melek își înțeleg și își trăiesc până la capăt propria poveste.
„Mă întorc la Cendrars, pentru care scrisul înseamnă să arzi de viu, dar și să renaști din propria cenușă. Renașterea vine odată cu iertarea. La fel și nașterea unei cărți. Scrisul ordonează, dă formă și sens, extrage din haos și impune o distanță estetică față de timpul distrugător, tocmai pentru a-l putea traduce în cuvinte – nu doar ca să ne suportăm viața, ci și ca să o putem povesti. Ca să v-o povestesc pe Francisca, a trebuit mai întâi s-o iert. Cu greu îi iertăm pe cei care ne părăsesc, la un moment dat. La fel cum nu-L iertăm pe Dumnezeu când se retrage într-o inexplicabilă tăcere. La început a fost Cuvântul. Trebuia, așadar, să mă întorc la cuvinte, conștient că biruința le aparține lor, acum și dintotdeauna, nu tăcerii dizolvante, nu nimicului; nici măcar literaturii, ci vieții – acelei vieți al cărei martor fidel rămâne Povestea.”
(fragment din Manuscrisele nu ard)
Teodora Stanciu: La finalul romanului scrieți că „sfârșitul vieții seamănă cu încheierea unei cărți bune. Este acel sentiment puternic că, după o lungă călătorie, ne-am regăsit pe noi înșine.” Cartea Franciscăi, pe care Melek o scris din dorința de-a se regăsi pe sine, dispare într-un incendiu care mistuie biblioteca Mavrocordaților. Însă cuvintele supraviețuiesc, salvate de memorie și de iubire, de sacrificiu. Poate de aici și titlul inspirat de replica enigmaticului personaj al lui Bulgakov, „manuscrisele nu ard”?
Andreea Nanu: Romanul are un final deschis – mai precis spus, nu are sfârșit, la fel ca literatura! De multe ori, fiindcă povestea nu se lega sau fiindcă nu reușeam să-i dau profunzime, am dorit, ca Maestrul lui Bulgakov, să ard manuscrisul, să renunț la el. Dar romanul a opus rezistență, povestea a vrut să supraviețuiască, dovedindu-mi că, odată ce a fost scrisă, nu poate să dispară, fiindcă manuscrisele nu ard. Sufletul Poveștii nu poate fi șters din Cartea Vieții. Straniu, cum Bulgakov încredințează această frază despre destinul scrisului tocmai personajului malefic Woland, nu confraților din lumea literară, care ar fi trebuit să dea o șansă romanului Maestrului, recunoscându-i valoarea. Întregul roman al lui Bulgakov este și o parabolă actuală, un avertisment despre cum nu trebuie să confundăm Literatura cu viața literară. Deși cărțile depind, la un moment dat, de receptarea critică, totuși, ele au un drum care este numai al lor și care e pecetluit de întâlnirea cu cititorul. Romanul Maestrului scapă din flăcările mistuitoare prin sacrificiul Margaretei. La fel, romanul lui Melek supraviețuiește incendiului din biblioteca Mavrocordaților grație ultimului cuvânt revelator pe care i-l șoptește Francisca: iubire.
Teodora Stanciu: Amor. Lucrezia Panciatichi poartă un colier de aur cu inscripția „Amore dure sans fin”. Imaginea ei închide romanul și povestea Franciscăi…
Andreea Nanu: …și ne invită, în prezentul dezvrăjit, la redescoperirea marii literaturi!
Sosirile și plecările, zecile de destinații se schimbă acum rapid, în ropotul plăcuțelor metalice. Revin adeseori în sala de așteptare, fiindcă așteptarea și iubirea nu au sfârșit.
…E puțin trecut de amiază… Mi-am lăsat capul pe spate, obosit, cu ochii închiși… Atunci ea m-a luat de mână. I-am recunoscut atingerea catifelată, buricele degetelor ușor încrețite de valurile în care ne scăldasem o zi întreagă. Acea zi adăugată eternității. Cerul rămăsese înalt și senin în timp ce soarele, incandescent, ropotea pe luciul mării. Marea care scrie cu degetul valurilor pe nisip, spunând ceea ce nu poate fi spus. Soarele pare negru, doar fiindcă copilul îl privea printr-un ciob de lentilă fumurie. Onder cel Orb mergea desculț pe plaja de la Canlia, lovind cu toiagul rămășițele de scoici, ceasornicele sparte, împrăștiate pe nisipul fin. Valurile aruncau la țărm tot felul de lucruri, o busolă, un sextant ruginit plin de alge, un năvod rupt în care se zbăteau câțiva peștișori. Din larg, abia închegându-se din lumina răcorită de un nor trecător, Amiralul ne făcea semn de pe puntea vasului, în timp ce angelicul Tadzio, cu pasărea măiastră pe umăr, se juca împreună cu Ariel, sub privirile îngăduitoare ale lui Prospero… Da, era chiar ea. Până la urmă, văzând cât de mult o caut, s-a întors la mine cu toată suita ei, adunată din labirintul cărților și al amintirilor. Straniu, în prima carte a umanității, în Geneză, Duhul se purta pe deasupra mărilor încă nelămurite. În ultima carte, a Apocalipsei, stă scris că marea nu va mai fi. Ca și cum întreaga noastră istorie, povestea mea și a Franciscăi s-ar fi desfășurat ca un pergament între aceste două mări – cea care încă nu exista și cea care nu va mai fi. Însă, pentru mine, o mare va supraviețui – aceea care mi-a adus-o pe Francisca… Francisca a venit la mine pe mare.Acum voi putea scrie împăcat pe ultima pagină a cărții pe care i-am promis-o, cu mâna condusă tandru de a ei, cuvântul pe care-l așteptați: Sfârșit.
(fragment din Manuscrisele nu ard)
Teodora Stanciu: Vă invităm la lansarea noului roman al prozatoarei Andreea Nanu, Manuscrisele nu ard (editura EIKON) în data de 2 aprilie, joi, ora 17.30, la librăria Cărturești Modul (Arhitectură), pentru a ne bucura împreună de cărți, în dialog cu cei care le scriu și le citesc!
