„Fotoliul meu și al tău, față în față, lângă fereastră. Îmi amintesc că stăteau la fel și înainte de accident, doar că locul meu era mai mult gol. Am fost ani de zile marele absent din viața ta. Iar tu ai fost soția mereu prezentă și neobservată. Dacă am fi fost un cuplu celebru și dacă am fi tentat prin celebritatea noastră curiozitatea vreunui paparazzi, îți imaginezi ce istorie întreagă ar fi ieșit din toate astea…Eu știu bine că cel mai ușor e să brodezi pe marginea unei scene ca cea în care ne aflăm acum. Tăcerea prelungită inspiră privitorului necultivat cele mai cumplite certuri iar cele mai mărunte gesturi devin, pentru ochii avizi de suspiciune, comploturi inavuabile. Firește că nu e așa. Tu ai știut asta dintotdeauna, eu abia acum aflu. Te îndrepți spre bibliotecă, trecându-ți privirea peste cotoarele frumos aliniate. Minunat, vei alege o carte. De ce oare m-am îndoit că vei face acest lucru devreme ce era opțiunea cea mai bună și tu ai știut întotdeauna să alegi din viață ce e mai bun? Aș vrea să alegi Oscar Wilde. Îmi concentrez din toate puterile gândul asupra ta, încercând să-ți determin alegerea. Oare îți amintești că e autorul meu preferat, cel despre al cărui hedonism și histrionism ai spus că mă vor duce la extreme, mai ales o fire influențabilă ca a mea? Știu, ai dreptate, dar cu toate astea te rog să alegi Wilde. Am nevoie să mai ascult paradoxurile lui fermecătoare, acum că nu mai am altă plăcere decât jocurile inteligenței. Întinzi mâna spre raftul cunoscut. Nu pot să văd limpede ce carte ai ales. Voi afla când vei începe să citești. Nu spui nimic. Te așezi în fotoliul din fața mea și dai pagină după pagină. Apeși cotorul, semn că acea carte nu a mai fost deschisă de multă vreme.
– „…Voi începe prin a-ți spune că mă învinuiesc cumplit. În nopțile tulburi și agitate de neliniște, în zilele lungi și monotone de suferință, pe mine mă învinuiesc…”
…Aici stau și mă învinuiesc. Un alt fel de a spune aici stau și nu pot altfel, nu-i așa? Ah, Ida, e teribil începutul din De Profundis. Și tocmai acum când eu însumi sunt închis în cea mai rea închisoare, a propriului trup. Una în care trebuie să înfrunt cea mai grea pedeapsă, singurătatea. Citești cu o voce egală, vocea pe care ți-o știu și care capătă, pe măsură ce descoperă textul uitat, modulații emoționante. Scoți la iveală lucruri noi de dragul meu, încerci să faci un pas spre lumea mea, dându-mi șansa să înaintez și eu spre tine, purtat de tine. Ascult și încerc să înțeleg. Da, există o diferență între singurătate și solitudine. Singurătatea e rea, e negație, e înstrăinare, izolare față de ceilalți. E numele a ceea ce respingem, refuzăm, nu vrem să cunoaștem, să auzim, să simțim. Solitudinea înseamnă mai degrabă acceptare a sinelui care-ți cere să-i vorbești. Conștiința e mereu acolo, bate la ușă, dar am fost prea ocupat să-i răspund. Acum am tot timpul din lume însă nu vreau să-l irosesc făcându-mi procese de conștiință. Wilde scrie o scrisoare de iubire dintr-o închisoare zidită pe ura și ignoranța celui care n-a știu să fie recunoscător. Î cazul de față, cel nerecunoscător am fost eu. Ascult vocea ta, Ida, și mă simt de parcă mi s-ar citi o sentință. Mi se potrivește atât de bine pe alocuri încât, dacă aș putea, aș fugi ca mai înainte. Și viața mea ar lua-o de la capăt, în cerc, cu aceleași greșeli, fără să învăț nimic. Mă bucur, din pricina asta, că o forță mai puternică decât mine a hotărât că trebuie să mă opresc… Limba lui Oscar Wilde are o frumusețe desăvârșită. Ascultându-l, simt că nu există lege mai puternică în om decât frumusețea și nu poate fi o morală mai înaltă decât ea, nici n-ar fi posibilă în afara ei. Iasomia lovește în geam, făcând să răsară inflorescențele albe din întunericul mătăsos. Îți ridici ochii din carte, privindu-mă. Pleoapa mea stângă clipește.”
*
„… Nu mi-am imaginat vreodată că răsăritul poate să dureze atât de mult, pare că nu se mai termină, ca o naștere grea. Nașterea, dacă stau bine să mă gândesc, e experiența primei despărțiri cu care omul intră în lume. De ce oare? Poate și pentru a ne aminti că, mai mult decât întâlnirile, esențial rămâne felul în care ne despărțim. Privesc tot ce mi-a fost dăruit: tu, doctorul, grădina, răsăritul. Cât de mult poate să dureze, de parcă totul s-ar derula cu încetinitorul. Toate în mine încetinesc, plutesc… Acum cred că înțeleg de ce. Am primit șansa să iubesc din nou ceea ce am irosit. Un răgaz ca să te redescopăr și o șansă de a mă împăca cu mine însumi. Și cu cât te iubesc mai mult, cu atât mă apropii de moarte… Ida, citește scrisoarea mea nescrisă. Știu că ai făcut-o deja. Am rămas împreună așa cum, în toate tablourile acelea misterioase, Hammershoi și Ida sunt legați de o pagină fără cuvinte, albită de timp sau de lumină, până când dispare cu totul în cel mai tainic loc: Iubirea. ”
*
(fragment din Scrisoare pentru Ida, de Andreea Nanu
ed. EIKON, 2017)
