La începutul anilor ’60, când s-a desprins din firavele caiete de literatură străină încropite la Editura pentru Literatură și artă, Secolul 20 era, în contextul vremii, una dintre publicațiile pentru care se dăduse dezlegare în țările socialiste satelite, după modelul sovietic al difuzării acelor aspecte ale literaturilor străine în mod expres progresiste, angajate adică în mod obligatoriu la stânga. În aceste condiții, deschiderea era vădit limitată și supravegheată politic cu strictețe.
În scurt timp, din mers și oarecum pe nesimțite, dar totuși perceptibil de la un număr la altul, iată că profilul abia înființatei reviste începe să prindă un contur distinct, atât în peisajul național, cât și în acela mai larg al așa-numitului lagăr al țărilor socialiste, arătând, în limbajul de astăzi, că România poate fi „altfel” într-un sens ascendent, nu doar al mersului înapoi ca racul, și că cel puțin anumite compartimente ale vieții românești nu stau sub semnul blestemului, ci al binecuvântării. În cazul revistei Secolul 20 binecuvântarea purta un nume: Dan Hăulică.
Astăzi, după trecerea unei jumătăți de veac și mai bine de la înființare, suntem tentați să considerăm că Secolul 20 a fost o necesitate a culturii române. A fost, neîndoielnic, dar necesitatea n-a venit de la sine, iar la începutul anilor ’60 expectativa vizibilă nu prevestea ivirea unei astfel de schimbări. Numeroase incertitudini pluteau încă în aer, și norii cei negri ai vigilențelor înguste, dacă nu chiar răuvoitoare, se puteau grămădi amenințător din te miri ce. Vreau să spun că ceea ce astăzi numim necesitate a fost mai degrabă o fericită coincidență a unui scurt moment de respiro cu îndrăzneala și efortul de deschidere și de dialog cu lumea largă susținut abil și tenace de un om luminat, care a fost capabil să prindă din zbor acea clipă cu prilej, și asta pentru că era, într-un mod profund și independent de condiții, un om capabil de mari înfăptuiri, cum avea să se vadă curând.
Calitatea de critic de artă îi atrăgea încă din anii ’60 solicitări frecvente din partea artiștilor generației lui, care îl simțeau solidar atașat creației lor și părtaș fervent la căutări și împliniri ca puțini alții. Așa se face că, pe lângă domeniul literar al formației noastre, prin prezența la aceste vernisaje, noi, redactorii revistei, primeam botezul unei noi inițieri, asociindu-ne artele plastice ca un domeniu adiacent. De unde se vede că o personalitate admirată pe drept cuvânt pentru calitățile sale excepționale lărgește benefic aria de preocupări a celor apropiați. Cel puțin așa să petreceau lucrurile la Secolul 20.
Cât privește ieșirea din rutina simplei alăturări de materiale eterogene și înnoirea viziunii, ea a avut un efect incitant încă de la preluarea conducerii efective de către Dan Hăulică. Când redactorul-șef pune atâta suflet și atâta pricepere în ceea ce face și când lucrează din impulsul major al iubirii pentru artă, nu se poate ca redactorii, colaboratorii săi cei mai apropiați, să nu se acordeze la aceeași vibrație simulatoare a dedicării depline și a depășirii de sine.
Concepția de lucru a lui Dan Hăulică era o concepție corală. Peste ani îi plăcea să afirme că a crescut împreună cu colaboratorii lui și că prin urmare nu se poate ști dacă el a făcut revista sau revista l-a făcut pe el.
Redacția ar putea spune același lucru: număr de număr, proiectele, din ce în ce mai ambițioase și mai coerent structurate, ne-au făcut să simțim tot mai necesară direcția imprimată de Dan Hăulică. Conducerea lui, fermă și totodată blândă, suplă și discretă, de o mare delicatețe, ne obliga pe toți să dăm curs sugestiilor și să încercăm astfel să obținem armonizarea corală a vocilor. În ultimă instanță Dan reușea să fie antrenant convingător pentru că ne trata astfel încât să ne simțim colegii lui, atât pe redactori, cât și pe colaboratorii externi, cu singura dar onorant dificila obligație de a scoate la capăt cât mai bine revista.
Sumarul câte unui număr tematic presupunea din partea tuturor, de fiecare dată, o nouă și atentă investigație. Niciodată nu era de ajuns ceea ce știam dinainte. Trebuia să depășim locul comun, să găsim ceva nou, deosebit, care să întregească proiectul inițial cu acea fațetă a lucrurilor în stare să completeze fericit ansamblul și să-i dea o vibrație proaspătă.
De aceea sumarul era mereu în mișcare, căutând să se adapteze cât mai fidel la ideea centrală. Noi, redactorii, eram specialiști în câte un sector cultural, îndeosebi literar. El, redactorul șef, era specialistul în toate la un loc, și totodată am putea spune că era, într-un sens special al cuvântului, diletantul lor, incluzând în cunoaștere deopotrivă știința și delectarea, pentru că era maestrul abordării fluent eseistice ce împletea rigoarea așa-zicând obiectivă cu implicarea personală a gustului, cultivat să abordeze arta într-un evantai larg al adeziunilor. Cu asemenea virtuți alese de receptare plurală putea să facă sinteza spațiilor culturale, să le pună în dialog, ba mai mult: să le conceapă ca dialog, cu conștiința interdependenței și a solidarității lor profunde, dincolo de diferențele adesea superficiale și înșelătoare. Prin entuziasmul lui contagios, ne transmitea convingerea că avem a ne împărtăși din marea culturală, alcătuită din aspecte doar superficial disparate, în realitate însă indisolubil îngemănate într-un mod tainic și profund, că la înțelesurile majore avem să ajungem numai în cadrul unui vast ansamblu unitar în diversitatea lui de corespondențe rodnice și spontane.
Retușările succesive, la care în momentele de definitivare dificilă îl asocia pe Geo Șerban, ca sfetnic de taină, implicând uneori adaosuri ori amputări, ca să nu mai vorbim de ajustările de tot felul, făceau să întârzie, inevitabil, apariția la timp a revistei. Aceste întârzieri i-au prilejuit, cum știm, lui George Banu, colaborator și prieten apropiat al lui Dan, să scrie la dispariția lui o caldă evocare cu ingeniosul titlu Strategia „ceasurilor moi” și obstinația unui cruciat disimulat, vizând acele întârzieri tactic oportune cu scopul salvării valorilor pe care le apăra. Fiindcă, pe lângă întârzierile provenite dintr-o exigență uneori excesivă, ce-i drept, mai există o cauză pe care nu aveau cum s-o cunoască cei mai mulți cititori, anume admirabila dârzenie și demna răbdare obstinată cu care s-a opus ingerinței unor autorități nu o dată insensibile și rigid birocratice. Așa încât timpul dilatat al „ceasurilor moi” din pânza lui Dalí putea înregistra opriri tactic oportune, nu lipsite însă de riscuri, ca momentul critic în care forurile politice, în speță cabinetul doi, au pus la cale chiar debarcarea lui, din fericire fără succes. Episodul a fost relatat de Alexandru Baciu, în Amintirile unui secretar de redacție. Concluzia ar putea fi că un luptător ca el e sortit să aibă parte de atâta libertate câtă își ia inima în dinți să cucerească singur, asumându-și bineînțeles toate riscurile întru păstrarea valorilor cu care se identifică.
Înțelegem astfel de ce, ignorând cauzele așa-zis externe, unii cititori se pripeau dând vina pentru întârzieri exclusiv pe notoriul perfecționism al redactorului-șef. Această „culpă” era însă lesne iertată, de altfel, odată cu apariția numărului așteptat cu nerăbdare, adesea dublu ori chiar triplu, recuperându-se astfel întârzierea, număr voluminos primit cu bucuria de a găsi, în sfârșit rotunjite, adevărate monografii ale unor probleme majore și de un interes acut în actualitatea de atunci, ca bunăoară mitul, muzeul imaginar, biblioteca, exotismul și câte altele.
Pentru ansamblul redacțional era ca un șef de orchestră care se făcea ascultat prin autoritatea ce emană totdeauna de la valoarea autorului. Dirijorul orchestrei era totodată autorul partiturii pe care o aveam de interpretat, un om excepțional, aulic, așa cum îl arată și numele, care situa și judeca lucrurile la altitudinea perspectivei juste de valorificare, pentru a distinge esențialul de accidental, fără a uita totodată să deslușească accidentalul, fără a-l neglija, fiindcă înțelegerea ansamblului, precum și a fenomenelor separate din care e alcătuit, cer interpretului să ridice incidentalul la categorial.
În felul acesta, cu un simț acut al ierarhiei valorilor și în același timp cu o grijă infinită pentru detalii, izbutea, în articolele sale sintetice sau în evocările exegetice publicate în revistă, să atingă performanța rară de a exprima cu eleganță lucrurile cele mai complexe, examinate riguros și cordial de mintea lui ascuțită, cuprinzătoare și generoasă.
Conștienți de șansa de a avea un asemenea dirijor iscusit, ne acordam cu sârg instrumentele la exigențele lui, care erau mari întotdeauna, însă nu covârșitoare, nici obscure, nici arbitrare, ci judicioase și până la urmă, cel puțin în parte, realizabile. Situându-ne și pe noi, cu tact și cu delicatețe în unghiul de vedere cel mai potrivit și mai rodnic, ne făcea să descoperim partitura și comandamentele execuției juste. Era un pedagog fin, neostentativ, ci mai degrabă aluziv, era un prieten mai mare care ne povățuia cu lauda sau cu dojana, după caz, ca un mai știutor ce era, cum ar spune Mihai Șora, colaborator des solicitat în latura filozofică a problemelor, din ce în ce mai știutor pe măsură ce învăța el însuși să dirijeze orchestra redacției.
Față de un asemenea om nu puteam să fim stăpâniți decât de un sentiment de admirație și loialitate, spontan și deplin. Acum, când Dan Hăulică nu mai e printre noi, se cuvine să-i aducem întregul nostru prinos de recunoștință.
