Oscar et Ida, romanul prozatoarei Andreea Nanu la „Festival du Livre” de la Paris
Un „testament francez” personal, la împlinirea celor 10 ani de la debutul în literatură
Teodora Stanciu: Ce mai putem să spunem nou despre romanul Scrisoare pentru Ida (Oscar et Ida, ed. Eikon 2024), despre care îmi amintesc, dragă Andreea Nanu, că am purtat un dialog în revista Memorie Culturală în aprilie 2017 (cei care doresc pot reciti articolul aici: https://memorieculturala.ro/scrisoare-pentru-ida/), anul în care a fost lansată ediția în limba română, la editura Eikon?
sursa foto: https://www.librariaeikon.ro/beletristica-critica/1652-oscar-et-ida-lettre-a-ida.html
Andreea Nanu: Mă bucur că am început dialogul nostru cu două cuvinte-cheie despre destinul acestui roman: „noutatea” și „amintirea”. Noutatea constă în faptul că romanul Scrisoare pentru Ida este prezent anul acesta la „Festival du Livre”, de la Paris, în perioada 12-14 aprilie, într-o haină nouă, aceea a limbii franceze, pe care o propun cititorilor mei, români și francofoni. Anul trecut, m-am lansat într-o aventură care o completează pe aceea a scrisului, și anume, traducerea literară. Este bine știut faptul că în România există o sumedenie de autori traduși din limbi străine în română; în schimb, pe piața internațională a cărții, literatura română rămâne o prezență totuși exotică, autorii români nu sunt traduși decât în număr foarte mic și, prin urmare, rămân puțin cunoscuți publicului internațional. Anul trecut și anul acesta am participat, cu romanul Peacocks’ House (traducerea mea în limba engleză a romanului de debut, Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014), la Târgul de Carte de la Londra și am înțeles că traducerea oferă, într-adevăr, o nouă viață cărții. Romanul se reinventează într-o nouă limbă, scrisul capătă un alt ritm, dar și nuanțe inedite care țin de identitatea limbii respective și care încurajează traducătorul să facă un salt în necunoscut; să se transpună într-o altă paradigmă culturală, să-și imagineze altfel interlocutorii – cititorii care vin din alte tradiții literare, cu orizontul lor de receptare, dar și de așteptare.
Care ar fi rolul „amintirii” în destinul romanului?
Întâi de toate, Scrisoare pentru Ida, al cărui titlu în ediția franceză devine Oscar și Ida (Oscar et Ida, ed. Eikon, 2024) este un roman despre memorie, despre arta amintirii. Mnemosyne devine personajul principal, atât de misterios, al acestei povești care se țese în jurul a doi oameni, un bărbat și o femeie, ca odinioară primii Adam și Eva, într-un paradis care, deși căzut în timp, devine atemporal, se ridică deasupra vicisitudinilor duratei tocmai datorită forței consolatoare, restauratoare, a amintirii. În urma unui cumplit accident, Oscar, fotograful odinioară ancorat în ritmul agitat al vieții contemporane, rămâne prizonier în propriul corp paralizat; această nouă condiție tragică îl eliberează, paradoxal, de tirania timpului. Atunci când prezentul își pierde consistența, câștigă în profunzime trecutul. Însă nu trecutul ca formă de paseism sentimental, ci ca meditație profundă, activă, asupra rostului nostru în lume. Decăzut din dreptul lui de-a fi stăpân pe propiul timp, devenind fără voie prizonier al timpului interior, aproape orbit de cioburile obiectivului aparatului de fotografiat, Oscar se trezește, începe să vadă cu adevărat; are timp să reflecteze, își redescoperă soția, pe Ida, și iubirea lor, își înțelege vocația. Așadar, destinul lui Oscar înaintează în timp, dar se împlinește grație privirii înapoi. Mnemosyne îl conduce cu aripa ei.
Mai are greutate amintirea într-o lume ancorată aproape obsesiv în prezent? Mai avem nevoie de amintiri și, mai ales, în ce relație se află tematica amintirilor cu literatura de azi, aproape „amnezică” în fața marii tradiții literare, universale?
Cred că amintirea vie hrănește prezentul, îi dă identitate, consistență, orientare spre un orizont mai înalt, mai profund. Amintirea ca formă de reflecție. Dar și ca formă de recunoștință. Sunt recunoscătoare pentru cei zece ani de la debutul meu literar, alături de Editura Eikon – pentru momentul în care regretatul nostru prieten, criticul Alex. Ștefănescu mi-a urat: „Bun venit în literatură, Andreea Nanu!” Apoi, sunt recunoscătoare pentru buna gazdă culturală care mi-a fost, de la începutul anilor 90, limba franceză. În limba franceză am descoperit, încă din copilărie, marile cărți ale literaturii universale, romanul francez, autori care m-au inspirat și m-au ajutat să-mi descopăr, cred eu, vocația de prozatoare. O voi aminti mai ales pe Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian, care m-au călăuzit recent la Tivoli. Descoperind ruinele Vilei Adriana, reflectând la ce a însemnat pentru mine, în adolescență, descoperirea prozei în limba franceză ca o apă curgătoare („comme l’eau qui coule”), mi-am dat seama cât îi sunt de recunoscătoare acestei limbi. Apoi, le sunt recunoscătoare prietenilor noștri din orașul Genlis, Franța, care, la începutul anilor 1990, prin ceea ce, la vremea respectivă, purta denumirea de Operation Villages Roumanie, au donat carte școlii din satul în care m-am născut și am învățat, cu ajutorul cărora părinții mei, profesori, au pus bazele unei bilioteci în limba franceză, care există și azi. Poate nu întâmplător, evocăm toate aceste lucruri acum, când s-au împlinit recent cei 30 de ani de apartenență ai României la Francofonie. Semn că aparținem unei lumi de valori, tradiții și afinități împărtășite.
Este emoționant „portretul” pe care-l faceți limbii și culturii franceze, într-un an emblematic pentru România, dar și pentru parcursul dumneavoastră personal… și, poate, din nou, paradoxal, într-o societate globală, în care limba franceză pierde teren în fața limbii engleze, devenită lingua franca de astăzi.
Cred că o limbă durează atâta timp cât în albia ei se vor crea opere durabile. Scriitorul Léopold Sédar Senghor, primul african care a făcut parte din Academia Franceză, spunea că, înainte de toate, „la francophonie est culture”. Francofonia înseamnă cultură. Așadar, limba franceză va rezista în timp dacă va da culturii universale opere durabile. În ceea ce privește literatura contemporană, există o contaminare a temelor la modă, impuse și prozei franceze de către cultura globală, cu tentă (corect!) politică. Însă există, paradoxal, o proză în limba franceză a unor autori veniți din alte spații și care, grație salvării pe care au găsit-o în cultura franceză, i-au dat acesteia o nouă greutate, o savoare stilistică hrănită de diversitatea identităților lor, o solidaritate pierdută. Dacă am amintit-o pe Marguerite Yourcenar, care rămâne pentru mine vocea literaturii franceze din toate timpurile, îl voi aminti alături de ea, în strânsă legătură cu ce ceea ce spuneam, pe Andreï Makine, cu al său Testament francez (Le Testament français). Makine rămâne pentru mine vocea străinului bine-primit în cultura franceză, a celui care s-a salvat, asemeni multora dintre noi, în fața unui regim politic opresiv – și nu de puține ori, a unei lumi literare închise – în Arca limbii și-a culturii franceze. Aceeași arcă în care și eu am găsit, cum spune Roger Scruton, „frumusețe și consolare”.
Așadar, Oscar et Ida va fi prezent la „Festival du Livre” de la Paris, însoțit de o poveste a romanului care pare la fel de interesantă ca însăși povestea din roman!
Da, cred că istoriile noastre personale se întrepătrund cu Istoria și hrănesc ficțiunea. Romanul Oscar et Ida este „testamentul meu francez”. Traducând Scrisoare pentru Ida, am regăsit, după zece ani în care am crezut că nu poți scrie decât în limba în care te-ai născut, albia fecundă a limbii franceze; o limbă în care am renăscut și care, asemeni forței misterioase din amintirile Charlottei, a țesut de timpuriu în imaginația mea portretul unei Franțe aproape mitice, un paradis care mă îmbia să-l regăsesc, o patrie a spiritului fără frontiere unde, odată ajunsă la capătul unei mari călătorii, aș fi spus, întocmai ca personajul lui Makine: „C’est la France… Je suis retournée en France. Après… après toute une vie.” Îmi amintesc această frază, pentru că ea nu aparține doar unui personaj literar. Această frază au spus-o și părinții mei, împreună cu toți cei care, acum 30 de ani, vedeau în Franța și în limba franceză ceea ce poate contemporanii au pierdut din vedere: patria regăsită a Spiritului și-a Libertății. Elias Canetti vorbește despre „limba salvată” și, parafrazându-l, aș spune că limba franceză este limba care, pe mulți dintre noi, ne-a salvat.
Festivalul Cărții de la Paris se desfășoară la Grand Palais Éphémère, construcție îndrăzneață al cărei nume însoțește, ca o paradoxală aripă, ceea ce avem mai durabil: cărțile, marea literatură!
Îmi amintesc o imagine emblematică din filmul regizorului armean Serghei Paradjanov, Culoarea rodiei, aceea a cărților deschise ale căror pagini freamătă într-o secvență nesfârșită. Tăcerea cuvintelor scrise „se aude” la unison, ca o imensă respirație a spiritului universal. Imaginea aduce împreună efemerul, fragilitatea cărților și dificila lor naștere și, totodată, prezența lor statornică, ancorarea puternică într-un pământ arid, care pare ostil oricărei forme de viață; sau într-o istorie care, în nebunia ei totalitară, sfârșește prin a arde cărțile! Și totuși, chiar dacă astăzi condiția scriitorului este ingrată, iar cartea amenințată cu dispariția, viața spiritului învinge iar cărțile își găsesc întotdeauna calea către cei care le caută și știu să le aprecieze.
Spuneați la un moment dat că povestea romanelor dumneavoastră începe de pe copertă. Cum pătrundem în lumea distins estetică din „Oscar et Ida”, în anticamera unei proze despre care criticul Dan C. Mihăilescu spunea că este locuită de „o forță uriașă, misterioasă ca nașterea și moartea ?”
Pătrundem pe calea Frumuseții și a Tainei. Am ales ca ilustrație un fragment dintr-o lucrare intitulată Fecioara cu Pruncul și Sfântul Ioan Botezătorul, a pictorului italian Francesco Ubertini (Il Bacchiacca), de la 1525, fiindcă aceasta surprinde spiritul legăturii restaurate dintre Oscar și Ida. Ida devine, prin forța lăuntrică a suferinței asumate, dar și grație legăturii ei puternice cu natura, cu grădina pe care o îngrijește în timp ce-l veghează pe Oscar, o madona care-și veghează, îndurerată, aproapele. Iar Oscar este, așa cum însuși personajul mărturisește adeseori în paginile romanului, o pasăre, dornică să zboare, deși e prizonieră în colivia trupului strivit; un suflet-pasăre mereu însetat de lumină, de frumusețe, de împăcarea cu tot ceea ce a disprețuit și irosit în viață. De Iubire. De fidelitate, în efemeritatea a tot ce ne înconjoară.
Sperăm, așadar, ca întâlnirea cu cărțile din acest an de la Festivalul Cărții să nu fie „efemeră”, iar „Oscar et Ida” să deschidă o pagină nouă pentru cititorii de limbă franceză; o pagină care să-i ajute să redescopere, într-un roman ca un omagiu adus propriei lor limbi și francofoniei, literatura română contemporană, printr-una din vocile sale cele mai originale și statornice.
Vă mulțumesc că mă considerați o astfel de voce a literaturii române!
„Je regarde le paysage immobile. Immobile, je regarde le paysage qui se dessine au-delà de la fenêtre, à travers le brouillard diaphane. En fait, c’est moi qui suis immobilisé. Comment pourrais-je changer de place avec le paysage devant moi ? C’est l’été. Souvent, l’été nous donne l’impression d’immobilité ; c’est peut-être l’image la plus accomplie de la pétrification au sein du noyau mûri du temps, dans sa beauté. Une fixité séduisante, comme celle d’un fruit mûr qui nous renvoie des clins d’œil mystérieux depuis la plus haute branche d’un arbre, en nous invitant à le cueillir. J’y ai perché des mots au lieu des fruits, que j’essaye maintenant de cueillir de mon mieux, du haut des branches de l’arbre de l’imagination. Parfois, les mots nous sont défendus, tel que les fruits que nos premiers parents ont mangés ayant été chassés du Paradis. J’ai mordu trop tôt de ces fruits. Des fois, on peut aussi goûter aux mots trop tôt, avant que l’on puisse pénétrer leur noyau. Cependant, il arrive aussi un temps pour les paroles.
(…)
La vie authentique est jalouse des autres vies artificielles qu’on pourrait avoir… Celles que l’on choisit souvent sans être contraints, seulement par ignorance, par notre terrible manque d’imagination ; et aussi, à cause d’une volonté faible. On ne résiste pas à l’attraction malsaine qu’exerce sur nous tout ce qui est superficiel et facile. C’est alors que l’autre vie essaye de nous attirer à elle, souvent de manière dramatique ; il s’agit de ce qu’on appelle des tragédies. Est-ce qu’il en est vraiment ainsi ? Oui, j’ai toujours manqué de volonté. En fait, en voilà la pire contrainte. La faiblesse mène toujours à la soumission, au chantage sentimental, à une conscience pourrie. Tout fonctionne selon le principe de la toupie, en m’obligeant à faire des tours autour du propre axe. C’est de ce mouvement circulaire de l’âme que résulte une captivité subtile, cachée, que l’on méprend souvent pour de la liberté. La liberté de faire ce que l’on veut, n’est-ce pas ? Une liberté aveugle et stérile. La vraie vie dont je te parlais assiste à nos ébats. Elle est jalouse car elle nous aime. Du moins, c’est comme ça que je comprends les choses à présent. Elle nous aime et fait tout pour nous attirer à elle, même par les moyens les plus dramatiques. Tel que mon accident. Je n’ai jamais pensé que j’arriverai dans une situation pareille, où je me sens plus près que d’autres de la vraie vie. Qu’est-ce que je comprends par-là? La vie décantée d’ornements, de nos habitudes, du fardeau du quotidien. Notre existence réduite à l’essentiel, aux choses belles et simples, au noyau. Le cœur de ce qui nous reste après avoir ôté l’écorce des préjugés, des impressions fausses et des attentes égoïstes ; ce cœur qui est parfois doux, parfois amer. Cela dépend de nos fruits. Où de la façon dont on permet à la vie de révéler ses fruits en nous.”
(fragment din romanul Oscar et Ida, în traducerea autoarei, ed. Eikon, 2024)
Cartea poate fi comandată aici: https://www.librariaeikon.ro/beletristica-critica/1652-oscar-et-ida-lettre-a-ida.html
