Privesc peisajul imobil. Privesc imobil peisajul care se desenează prin ceața diafană dincolo de fereastră. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea? E vară. Vara dă adesea impresia de imobilitate, poate e imaginea celei mai desăvârșite încremeniri în miezul copt al timpului, în frumusețe. Fixitate ademenitoare, ca aceea a unui fruct pârguit care-ți face semne tainice de pe creanga unui pom, invitându-te să-l culegi. Am agățat cuvinte în loc de fructe, pe care încerc să le adun cum mă pricep de pe ramurile acestui pom al imaginației. Uneori cuvintele ne sunt oprite, ca roadele din care părinții noștri au mușcat și au căzut din rai. Am mușcat din fructe prea devreme. Și cuvintele pot fi gustate uneori prea timpuriu, atunci când încă nu le putem pătrunde miezul. Vine însă și o vreme a cuvintelor.
sursa foto: Biblioklept
Oamenii din jurul meu cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu sunt cel care am devenit, prin forța împrejurărilor, martorul vieților lor secrete. Nu există secret mai profund decât ceea ce se vede, tocmai fiindcă este expus indiferenței cu care trecem unii pe lângă alții. Neatenția e cauza cea mai frecventă a întâlnirilor ratate, irosite. Oscar, de ce nu ești atent? Dacă aș putea, aș închide ochii ca să aud mai limpede vocea cunoscută care tocmai m-a vizitat; fulgurație de o secundă, realizez că e amprenta sonoră a unei ființe pe lângă care am trecut de multe ori neatent: mama. De ea se leagă amintirea pătrunderii conștiente în lume, în cele din afara individualității mele care abia atunci, în vara lui 1960, învăța să spună eu. Încă imitam. Eram ecoul plin de drăgălășenie al persoanelor pe care le observam curios și printr-ale căror picioare mă împotmoleam, alergând în toate părțile ca un mânz nărăvaș. Ah, nimic n-o să îmblânzească vreodată copilul ăsta, zicea mama. Oare chiar trebuie, intervenea tata, lăsându-și întrebările să plutească în aerul sufocant al amiezii, încărcat de parfumul trandafirilor de mai și al iasomiei care-și pocnea bobocii pe crenguțele negre ca tăciunii. Păsările ciuguleau bobițele poamelor sălbatice rostogolite în pământul reavăn, afânat. Norii ca niște cocoloașe de vată brăzdau cerul de un albastru sticlos. Îmi amintesc bine începutul acelei veri, o vară ce răsare din amintirea mea mai reală aproape decât cea la care privesc prin geamul ferestrei. Fereastra noastră are geamul separat în pătrate mici, elegante, după moda englezească, așa ți-a plăcut ție, draga mea Ida, și eu m-am bucurat să-ți pot face o plăcere care nu mă costa nimic. Am fost întotdeauna un generos diletant. Adică unul din cei care nu știu să dăruiască fără rest, riscând goliciunea. Acum privesc vara tolănită leneș în grădina noastră printr-unul din aceste ochiuri mici. Pleoapa stângă, puțin căzută, mă face să văd anumite detalii distorsionat, ca acoperite de un văl cețos. Stinghiile albe care separă ochiurile de geam îmi dau impresia unei închisori delicate, zăbrele interpuse între mine și lume, între mine și silueta ta fragilă aplecată matern deasupra trandafirilor de mai. Un mai târziu…”
*
Privesc și caut. Privesc fără să caut ceva anume. Asta înseamnă să-ți oferi, la capătul disperării, o clipă de răgaz. Mama numea această îndeletnicire plăcerea contemplației. Nu am încercat niciodată până acum. E adevărat că îți trebuie o anumită artă, o doză de curaj. Bunul simț practic al vremurilor noastre ne-a învățat să nu pierdem timp, orice clipă înseamnă bani. Banii pe care i-am câștigat grație profesiei mele nu-mi mai sunt acum de nici un folos, așa că o să-mi permit să irosesc timpul, să-mi dau plăcerea clipelor care se trec și se petrec alunecând unele în urma celorlalte, ca un șir de fecioare caste. Nici nu știm cât de ușor pângărim timpul cu cele mai nesăbuite ocupații, alergând, cum îi plăcea mamei să spună, după cai verzi pe pereți. Când eram mic mă atrăgea combinația de culori și imaginea acelor cai verzi alergând pe pereți, promisiunea unui lucru imposibil care ațâța mintea mea de copil. Am devenit adult și mi-a pierit cheful pentru asemenea jocuri de cuvinte… Ce-ar fi dacă m-aș întoarce la acei căluți fantastici? I-am văzut odată în acvariu, într-o vacanță la mare; pluteau prin apa limpede, albaștri și verzui, ca de jad. Unul din ei mă privește drept în ochi, în cel a cărui pleoapă înțepenită îmi expune irisul la soare. Mă întreabă ceva, reflectând în ecoul neverosimil al rostirii lui acvatice propria mea temere: ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine? Asta e întrebarea…”
sursa foto: THE BLUE LANTERN
(Fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la editura EIKON, 2017)
