„Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”

10 mins read

M-am întrebat dacă fragmentul care urmează are nevoie de introducere. Ezit, fiindcă, se știe, copilăria este grăitoare. Ea singură poate ieși din timp, strecurându-se ca un copil desculț prin iarbă, știe să fie atemporală fără să devină inactuală. Și cu toate astea…câteva gânduri de la cea care se privește acum în oglinda acestui portret alb-negru, prea modest în raport cu impresia puternică, viu colorată a momentului imortalizării… Uitasem s-o anunț pe mama că „ne pozează pentru panou”… panoul de onoare cu șoimii patriei, firește! Prin urmare, în mulțimea pestriță de șoimi zburdalnici, eu nu aveam uniforma corespunzătoare. Nici chip s-o cumperi, pentru asta trebuia să facem un drum anevoios la oraș…și nu aveam nici mașină, nu trecea nici o „ocazie”… După ce elita „sănătoasă” a șoimilor a fost imortalizată pentru următorul cincinal, s-a găsit o soluție și pentru mine. Mama a împrumutat bluza de la fata tovarășei de la Alimentara și basca de la fata milițianului. Pe mine mă interesa în mod special sarafanul, fiindcă era albastru. Nu l-am primit, nu mai era timp pentru mofturile mele estetice, istoria nu aștepta, fotograful transpira în soare. Nu mișca, vorba lui Sergiu Nicolaescu, și asta a fost tot!..

Autoarea, pe vremea șoimilor patriei…

…Încă un detaliu. În momentul fotografierii, ni se spunea să privim spre răsărit! Locul era rezervat unui personaj misterios care arăta în fiecare an la fel. Deși noi creșteam, treceam de la grupa mică la cea mare, anotimpurile lunecau unul după altul și țara se schimba și ea îndreptându-se spre un progres insesizabil, personajul din fotografie rămânea pe loc, suspendat, atemporal, misterios, pe jumătate ascuns, umbrit cu evlavie de firele unui asparagus bolnav. Îl vedeam întreg numai când floarea era coborâtă de pe soclu ca să fie udată…Da, încă de mici, ni se spune în ce direcție trebuie să privim. Se presupune că la un moment dat discernământul se autonomizează și suntem în stare să alegem singuri spre ce sau spre cine ne îndreptăm privirile… Și azi, după decenii de la pragul 1989, unii, poate chiar descendenți ai șoimilor, continuă să privească nostalgic spre misteriosul personaj. Despre cine e vorba? Descoperiți, în Cartea cuvintelor chivot.

*

               „Pentru că şederea mea la oraş se prelungise, Maia a hotărât că trebuie să merg şi eu cu Adrian, verișorul meu, la grădiniţă. Mai fusesem pentru puţină vreme la grădiniţa din sat, dar presimţeam că lucrurile aveau să fie cu totul altfel acum şi priveam cu destulă neîncredere planul faţă de care nu îmi dădusem întru totul acordul.

Mai întâi, la oraş lucrurile se desfăşurau după un program fix, un ritual care nu putea să varieze în funcţie de umorile personale. Orice abatere era drastic sancţionată, părinţii erau făcuţi de ruşine în faţa colectivităţii de minori şi orice încercare de a-ţi recâştiga reputaţia era zadarnică. Cu o zi înainte de înregimentare am mers cu Maia să testăm terenul şi educatoarea s-a arătat binevoitoare, zâmbindu-mi cu dintele ei de aur şi spunând că mă primeşte în grupa mijlocie, cu condiţia să mănânc toată mâncarea adusă la pachet. Maia a promis ea în locul meu că negreşit, aşa voi face, şi tocmeala s-a făcut ca să încep din ziua următoare.

Ne-am trezit dimineaţa devreme şi Maia m-a echipat cu ce aveam eu mai bun. Mi-a agăţat de umăr o gentuţă cumpărată de mama de la librărie dar care nu îmi plăcea pentru că era maro, cu un „V” roşcat ca singur ornament şi, după ce că mai era şi lunguiaţă, tot nu reuşea să acopere gâtul sticlei de „frucola” în care mi se pusese ceai. În incintă am făcut joncţiunea cu Adrian care era îmbrăcat cu hăinuţe mai colorate decât ale mele şi avea deja o reputaţie în acea grădiniţă în care educatoarea îi expusese cu alai lucrările de traforaj pe care le finisase cu Giginel, tatăl lui. Drept urmare, avea şi poză la panoul de onoare. Nu mai era nici un loc la panou, locurile se eliberau mai greu ca la academie în mica societate a nemuritorilor care râdeau, știrbi și cu părul zburlit.

Am traversat şi am ocolit restaurantul „Moldova”, în spatele căruia se ascundea grădiniţa, un cub imens de beton într-o incintă invadată de gălbenele. Holul de la intrare era deja plin de mame care se întreceau în amabilităţi cu educatoarea şi de copii care aşteptau să fie descălţaţi. Lângă sala de clasă fusese amenajată un soi de garderobă în care ne lăsam hainele şi încălţămintea, la rând, în ordinea sosirii. Cum toate încălţările noastre erau la fel, adică sandale albe de plastic, două fete au avut plăcerea de a le încurca ordinea pentru ca fiecare să ia la sfârşit ce mai apuca. Grupa mijlocie locuia la parter şi toţi copiii trăiau cu nădejdea că anul viitor, când vor trece la grupa mare, să apuce şi ei să urce la etaj pe scară de unde ar fi putut să fluture din mână cu condescendenţă la cei rămaşi jos. Adrian era la grupa mijlocie dar, fiind considerat avansat din multe puncte de vedere, i se permitea să urce la grupa de la etaj când avea chef să studieze vreo jucărie din cele mai „complicate”, de care aveau parte numai cei mari.

În clasă erau două şiruri de băncuţe acoperite cu jocuri diferite. Alegeai ce-ți plăcea sau, de cele mai multe ori, poposeai la masa unde erai primit. La masa cuburilor erau cei mici care nu înţelegeau nimic din ce li se întâmplă; cuburile erau ca nişte cărămizi moi de plastic și ne puteam lovi în cap cu ele fără să fim expuşi vreunui pericol. Masa următoare era destinată figurinelor care se legau unele de altele formând structuri prea abstracte pentru gustul meu, așa că am trecut mai departe; era un joc repetitiv care nu ducea la nici un rezultat, cel mai fericit părea să fie cel care consuma toate piesele şi nu mai lăsa nimic celorlalţi. Lângă perete fusese aşezată o masă plină cu beţişoare, unele periculos de ascuţite, dar cu capetele colorate. În mod ciudat, locul acela era cel mai populat şi m-am apropiat să văd care era motivul. Adrian convinsese pe toată lumea că masa era de fapt o navetă spaţială pe care noi, ca extratereştrii ce ne aflam, trebuia neapărat să facem experimente. Cum altfel am fi putut comunica cu celelalte specii? Prin urmare, am fost şi eu primită pentru că oricând era nevoie de voluntari. Deocamdată masa era ocupată de un trupuşor fusiform care se termina cu un cap ovoid, tuns chilug. Respectivul experiment se numea Dabija care mai avea o soră geamănă dar care nu mai încăpuse pe masă şi îşi aştepta rândul să fie împunsă cu beţişoare, ascunsă de un fir de asparagus. Alături, o altă fetiţă amesteca într-un ceainic roşu din plastic apă cu bucăţele de hârtie pe care i le dădea colegei să le înghită. Dabija a reuşit performanța să ingereze o foaie întreagă de dictando înmuiată în apă. Atinsese un record pe care nimeni nu mai îndrăznea să îl conteste.

„Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceaușescu!” Educatoarea lansase apelul către toate fiinţele dotate cu viaţă inteligentă din acea sală; cei mari şi antrenaţi începură să se conformeze îndată. Tovarășa ne încolona în patru rânduri cu faţa spre acelaşi loc, repetând ritmic îndemnul: „Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!” Eu nu vedeam pe nimeni şi nu înţelegeam ce urmează, când deodată educatoarea ne arată tuturor cu degetul tabloul conducătorului tronând pe peretele clasei, impunător şi măreţ printre jerbele de asparagus. Mai văzusem portretul şi la şcoală la mama, acelaşi în fiecare an. Personajul mai putea fi văzut şi seara la televizor, când ne întrerupea desenul animat cu „Miaunel şi Bălănel” pentru agenda externă a ţării. Acum toţi priveam ţintă tabloul. Simţeam că urmează ceva important. Educatoarea a lansat corul fredonând deschiderea din „Trei culori cunosc pe lume”. Majoritatea credea că „Treiculoricunoscpelume” înseamnă un singur cuvânt şi-l rosteau ca atare, drept pentru care nu înţelegeam grandoarea momentului şi nu puteam fi mişcaţi corespunzător de mesajul patriotic. Imnul era începutul oficial al zilei de joacă. Aşa cum mamele şi taţii noştri îşi făceau datoria în câmpul muncii, aşa şi noi eram datori să ne jucăm cu drag şi spor până când veneau ei să ne ia seara acasă.

Zis şi făcut. Educatoarea a adus o tablă în faţa clasei pe care a desenat o umbrelă şi picături de ploaie șiroind pe alături, îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru, cu grijă ca nu cumva picăturile de ploaie să atingă umbrela. Eu am zis că nu se poate să plouă şi să nu atingă umbrela, drept pentru care am desenat picături mari și strâmbe peste tot. La sfârşit educatoarea a examinat cu atenţie fiecare lucrare şi a ajuns la concluzia că eu fusesem singura care nu înţelesesem ce trebuia să fac, motiv pentru care opera mea nu a putut să candideze pentru panoul de expoziţie. În timp ce ceilalţi copii mă etichetaseră ca fiind un caz special, „de la ţară”, eu începusem să mă întreb dacă nu cumva ploaia are o traiectorie diferită la oraş putând să evite, în funcţie de umoarea momentului, anumite obiecte, sfidând gravitația și legile firescului…

Clopoțelul anunţă ora de masă. Toţi copiii se reped la cuier şi îşi iau gentuţele cu mâncare. Mie îmi pusese Maia un sendviş enorm pe care a trebuit să-l îndes cu înghiţituri de apă. Am dat o parte surorilor Dabija care au înfulecat recunoscătoare şi mi-au spus că de acum pot oricând să mă joc „de-a experimentul cu ele.” Lângă noi se aşezase Tanţa, care avea parte de un regim preferenţial pentru că, deşi venea mereu târziu la grădiniţă, mama ei era vânzătoare la Alimentara şi aducea de fiecare dată plase doldora educatoarei. În schimbul acelor plase strecurate gracil Tanţa primea, la ora de desen, creionul roz, unicul şi cel mai râvnit din dotare. Avea la discreție ciocolată învelită în staniol din care, la urmă, dăruia celor care îi intrau în graţii o bucăţică de poleială pe care o netezeau atent cu unghia. Avea şi gumă în formă de ţigarete şi pufarine. Toată mâncarea ei era colorată şi uşor de mestecat, de aceea termina mereu prima şi era lăudată de educatoare. Cum puteam noi concura cu așa ceva? Spre amiază, la încheierea zilei oficiale de joacă, educatoarea ne-a întors iar pe toţi „cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Doar că acum nu s-a mai cântat imnul ci s-a spus o poezie din care, oricum, nimeni nu a înţeles nimic. Copilul care o spusese era sâsâit, dar primise această cinste pentru că era ziua lui de naștere.

La plecare, Maia a întrebat-o pe educatoare cum m-am comportat dar se pare că aceasta nu a găsit nimic demn de semnalat, în afara faptului că eram „cam înceată.” La cuier, eu şi surorile Dabija încercam să ne identificăm încălţările care ne fuseseră amestecate de dimineaţă. Uneia dintre surori i s-a făcut sete şi mama ei i-a spus să aştepte puțin, că o să bea acasă pe săturate. La pledoaria educatoarei, mama ei a cedat şi a vârât trupuşorul filiform cu gura deschisă sub robinet, ținându-l de picioare peste marginea căzii din baie. Dabija a devenit instantaneu o fântână arteziană, gâlgâind şi împroşcând în toate părţile. A doua zi, mama lor le-a trimis cu câte un buchet lung de garoafe, unul roşu şi altul alb; gemenele erau ele însele de forma unor garoafe îmbobocite, fără reliefuri anatomice lămuritoare, lunguieţe şi cu capul oval, plecat galeş într-o parte.

Maia m-a întrebat dacă mi-a plăcut la grădiniță şi a vrut să-i povestesc ce am făcut. I-am zis că ne-am tot foit „Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

 

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii.
În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Previous Story

Adrian Alui Gheorghe – „Marturii artistice”

Next Story

Minunea timpului trăit: Familia Pillat și cultura română

Latest from Blog