„Cum va place” – Andreea Nanu

ANDREI ŞERBAN: „Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriașă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru și operă pe care le-am montat în diferite țări și continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înțeleg că „miza cărții nu e doar personală, ci e despre șansa de a trezi o conștiință culturală, în care spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop”. A rămas adâncită zile și nopți în fața ecranului, ca să înțeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoția lor vie în eseurile din acest volum. Așadar, cartea de față nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut și continui să îl fac. Și pentru tinerii care poate vor fi inspirați să urmărească exemplul unei cariere neobișnuite. Oricare ar fi viitorul cărții, îi susțin încrederea și munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginația și inteligența emoției care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viață aceste montări, dacă a reușit, privindu-le, să gândească și să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să „evadeze” din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibrație nouă… Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Șerban. Emoția cu care tânărul ce eram privește în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul… marea, libertatea… El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Șerban! E o poză foarte specială, și pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiții, în loc de zâmbet relaxat plin de speranțe, am o încordare tensionată și incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi… Dar cine sunt? Și ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinerețe: „Eternitatea. Și încă o zi”.

GEORGE BANU: „Retrospectivele pasionează căci revelă începuturile şi evoluţia unui artist către sine, ca la Mondrian, care debutează cu peisaje figurative pentru a se împlini la sfârşit prin abstracţia geometrică. Retrospectiva e un traseu… şi această carte pregatită de Andreea Nanu îi împrumută spiritul în ciuda mediocrităţii probelor lăsate de teatru pentru a reconstitui cariera unui regizor: Andrei Şerban. În România, de la debutul său, el şi-a schiţat progresiv autoportretul în mişcare şi eu am fost martorul sedus al acestei afirmaţii de sine. Azi, la capăt de drum, ce s-a anunţat atunci se confirmă acum. Andrei nu e prizonierul unei opţiuni, ci voiajorul în căutare de împliniri temporare şi reuşite distincte.”

ANDREEA NANU: „Cred că orice demers cultural are şansa să dureze în timp şi să rodească dacă începe prin a fi un demers uman. Cartea a început cu o întâlnire privilegiată: Andrei Şerban mi-a descoperit scrisul, iar eu i-am descoperit spectacolele. Aşadar, volumul de faţă este rodul unei prietenii, iar reciprocitatea îi conferă nobleţe. Miza a fost să readucem în actualitate spectacole de colecţie care nu se mai joacă, dar care încapsulează bogăţia unei experienţe de teatru şi viaţă. Revizitarea mi-a dăruit prilejul unic de a observa detalii, de a surprinde „momentele de Ființă” din culise, de a completa actul principal al Privirii cu actul secund al Intuiției. Am scris sub presiunea timpului, a pandemiei care amenința să închidă teatrul pentru totdeauna; dar și sub presiunea firească, fericită, a dialogului cu Andrei Şerban, în contradictoriu și în complementaritate. În orice explorare reciprocă, echilibrul rămâne fragil. Dar mi-a întărit convingerea că schimbul între creatorul și criticul, „restauratorul” de artă, este vital. Am pornit la drum cu această bună-credinţă. Şi am reuşit datorită încrederii pe care ne-am insuflat-o, eu parcurgând zeci de ore de înregistrări şi reconstituind spectacolul, iar Andrei Şerban susţinând, completând, sau dimpotrivă, contrazicându-mi observaţiile, în acelaşi spirit de fidelitate faţă de artă, inimă şi meşteşug.

Poate fi reconstituit şi restituit spectacolul de arhivă? Cum intervine ficţiunea (ficţiunea mea, a prozatoarei) în actul interpretării, din perspectiva a ceea ce spune Susan Sontag: noua critică trebuie să fie capabilă să arate cum se simtespectacolul, nu neapărat să ni-l restituie obiectiv, raţional, explicându-ne doar ce este, ce înseamnă. Aceasta a fost, ca cercetător, miza „subiectivităţii” mele în abordarea arhivei Andrei Şerban. Îmi place să spun, la lansarea fiecărui roman, că povestea începe de pe copertă. M-am bucurat că Andrei Şerban mi-a propus pentru copertă portretul pe care i l-a făcut chiar tatăl său, fotograful George Şerban. Pentru că expresia pe care i-a surprins-o aici, la tinereţe, exprimă întocmai Eternitatea şi încă o zi. Bucuria clipei. Însă aceasta este doar raportarea subiectiv-afectivă la replica shakespeariană. Profesional însă, privind-o, înţeleg că această carte nu e despre mine, ca creator secund al spectacolului de arhivă, sau numai despre parcursul regizorului Andrei Şerban, ci despre o realitate mai presus de noi, mai generoasă, care ne priveşte pe toţi: Memoria Teatrului. „Eternitatea” se referă la „permanenţa” Teatrului, ilustrată prin studiul arhivei regizorului Andrei Şerban. Iar permanenţa se traduce ca memorie şi reconstituire, altceva nu poate subzista din teatru, din to Act. În cazul meu, fascinaţia pentru Memorie, predilectă în romanele mele, a inspirat cercetarea arhivei. S-a întâmplat să fie (deşi nu există simple coincidenţe) fondul de arhivă Andrei Şerban. Replica lui Orlando din Cum vă place descrie, cred eu, just munca restauratorului, efortul de re-creaţie al criticului care, de multe ori, nu doar că dăruieşte viaţă în plus unui spectacol, mobilându-l subiectiv şi afectiv, aureolându-l prin multiple referinţe culturale. Ci, în cazul muncii de cercetare în arhive, îi dă viaţă şi retrospectiv, dăruind unui teatru mort „eternitatea”. „Şi încă o zi”, adică o semnificaţie pentru ziua de azi.”

*

Descoperiţi un scurt fragment din volumul Cum vă place:

„Dragă cititorule,

Cum vă place. Sub această replică „democratică” a lui Shakespeare se situează volumul de cronici pe care-l răsfoiești. Democratică dar și elitistă, fiindcă am scris liber despre ce mi-a plăcut, așa cum mi-a plăcut, alegând spectacolele preferate din teatru, operă și film. Adeseori cu entuziasmul lui Orlando care agață poeme de dragoste în copacii pădurii din Arden… Unele eseuri au fost publicate în Revista 22 și Ziarul Metropolis, altele mi-au conturat rubrica de teatru „Cum vă place”, difuzată la Radio Trinitas. Le mulțumesc, pe ceastă cale, doamnei Andreea Pora, Redactor Șef al Revistei 22, doamnei Teodora Stanciu, realizatoarea Revistei culturale Trinitas și domnului Dan Boicea, Redactor-Șef al Ziarului Metropolis. Privind înapoi la călătoria mea în lumea scenei, înțeleg de ce este imposibil să dăm un unic răspuns întrebării: Ce este Teatrul? Dar pentru mine Teatrul e secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry ni-l dezvăluie prin vocea Micului Prinț: „créer des liens”. Să creezi legături: cu piesa, cu actorii, cu dramaturgii și scenografii, cu viziunea regizorului, cu spectatorii alături de care, chiar dacă nu vezi același lucru, înveți ceva esențial: să privești în aceeași direcție. Directe sau intermediate, manifeste sau subtile, explicite sau intuite, legăturile ne unifică cu ceilalți și cu noi înșine. Și astfel, ne vindecă. Poate nu întâmplător, la vechii greci amfiteatrele erau uneori situate în incintele templelor închinate zeului taumaturg Asclepios… Conexiunea între ceea ce se petrece pe scenă și ceea ce spectacolul declanșează în noi aparține Miracolului. O întâlnire pluristratificată care, poate paradoxal, înlătură vălurile aparențelor, reducându-ne la esență, ajutându-ne să ne vedem așa cum suntem, în deplină sinceritate. Spectatori și actori, suntem împreună responsabili față de întâlnirea care se poate produce sau nu. Condiția fundamentală a teatrului ca „act” e „spațiul gol” dar și saltul în gol. Ambele conțin promisiunea Posibilității. Parafrazând un personaj shakespearian, chiar dacă nu știm ce suntem, după un spectacol avem intuiția a ceea ce putem deveni. Teatrul ne amintește cât este de important să pornim, de fiecare dată, de la zero. Ca un exercițiu de asceză, de modestie, de critică revelatoare și dialog, de admirație. Spectacolul nu are misiunea să ne ducă la o destinație anume, ci să ne arate calea spre ea. În Teatrul-Relație ne naștem simultan, actori și spectatori, printr-un travaliu reciproc. E nevoie să asumi adevărul vieții. Și bucuria ei. Există un timp de pregătire. O așteptare. Un moment de risc, de pericol. O călătorie, o ascensiune și o coborâre în adâncuri. Pentru ca totul să culmineze într-o sărbătoare! Pandemia, noua boală planetară, ca dealtfel orice situație-limită, ne obligă să trecem proba cea mai grea, a singurătății; și ne testează arta cea mai dificilă, a legăturilor. În „Flautul fermecat”, înainte de a trece împreună prin foc și prin apă, îndrăgostiții Pamina și Tamino trebuie să depășească, fiecare în singurătatea sa, proba Tăcerii. Legătura lor e suspendată. La un moment dat, moartea pare preferabilă incertitudinii. Celălalt e oare încă acolo, statornic? O întrebare care, în ultimul an, mi-a marcat legătura cu Teatrul. Știm că Spectacolul există aici și acum. Dar unde dispare el, când teatrul se închide și peste scenă se lasă întunericul? Poate el supraviețui doar în virtual?… L-am regăsit, prin scris, în memoria afectivă; o miridă subiectivă a memoriei personale care are șansa să întregească, și prin cartea de față, Memoria culturală a Teatrului… În Lupul de stepă, Hermann Hesse scrie pe ușa teatrului său: „Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui”. Le mulțumesc prietenilor mei, actori și regizori, care m-au chemat să pătrund, împreună cu ei, în kairosul spectacolului, dincolo de cortină: Andrei și Andreea Grosu, Sânziana Stoican, Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki. Și mulți alții, care au dat viață textelor mele, scrise la întâlnirea privilegiată dintre Teatru și Viață.”